ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 655/2017

Decizia nr. 655/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 773/2016, pronunțată la data de 09 mai 2016, în Dosarul nr. x/3/2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Transporturilor București împotriva Sentinței civile nr. 4601 din 01 octombrie 2014 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA București și intimatul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul Ministerul Transporturilor București, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu consecința desființării în tot a deciziei recurate, iar, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă și prescrisă, iar, în subsidiar, ca nefondată, de asemenea, solicitând să se dispună menținerea Ministerului Finanțelor Publice în cauză, în calitate de chemat în garanție.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și pct. 8 ale art. 488 noul C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București a criticat decizia recurată ca netemeinică și nelegală și a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București în soluționarea litigiului, sub acest aspect susținând recurentul-pârât că instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că obiectul litigiului îl formează pretențiile cu privire la o dobândă de drept produsă de o datorie comercială devenită exigibilă și a reținut, pe cale de consecință, faptul că, la fond, competența de soluționare revenea Tribunalului București, iar nu Curții de Apel București.

În speță, a arătat recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București, obiectul acțiunii l-au format pretenții, respectiv, obligarea instituției sale la plata dobânzilor legale datorate în concepția reclamantei-intimate, pentru plata cu întârziere a cheltuielilor aferente facilităților acordate beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război facilități care se suportă din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

Totodată, a solicitat a se constata că, contrar celor reținute de instanța de apel, obligația principală de plată își are izvorul în prevederile dispozițiilor Legii nr. 44/1994, drept pentru care, dobânzile pretinse de intimata-reclamantă ca accesoriu al obligației principale, urmează fără nici un dubiu, regimul juridic al acesteia. Așadar, concluzia instanței de fond și ulterior a celei de apel potrivit căreia, pretențiile reclamantei își au izvorul în prestarea unor servicii de transport pe calea ferată apare ca fiind total eronată. De altfel, ambele instanțe, de fond și apel, au reținut incidența prevederilor Legii nr. 44/1994 prin chiar sentința civilă apelată și prin decizia recurată.

În combaterea aprecierilor instanței de apel, recurentul-pârât înțelege să arate că, soluționarea acțiunii dedusă judecății instanței de fond, acțiune care a vizat tocmai conflictul născut din presupusa nesoluționare în termenul legal/refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, intră în competența instanțelor de contencios administrativ, fiind incidente dispozițiile art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care, mai mult chiar trebuiau coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 care definesc noțiunea de contencios administrativ.

Or, după cum se poate constata, a arătat recurentul-pârât, pretențiile intimatei-reclamante au fost formulate în contradictoriu cu instituția recurentă, care este organ de specialitate al administrației publice centrale astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 ale H.G. nr. 21/2015 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor, cu modificările ulterioare. Față de toate acestea, susține recurentul, este evident că în speță erau aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, litigiile în care una dintre părți este autoritate publică centrală se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, în cauză, secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Un alt aspect pe care instanța de apel l-a ignorat cu desăvârșire, a arătat recurentul-pârât, este faptul că nu se putea vorbi în speță de o dobândă de drept, în condițiile în care, în mod evident nu erau aplicabile dispozițiile art. 43 C. com., deoarece actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății către A. SA a contravalorii tichetelor de călătorie gratuită pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 44/1994 sunt emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziții legale, context în care verificarea legalității acestora se impunea a fi realizată în fața instanțelor în specialitatea cărora intră, potrivit legii, competența cenzurării deficiențelor sub imperiul cărora au fost emise astfel de acte/operațiuni administrative.

Astfel, întrucât, în speță, se reclamă tardivitatea unor acte și operațiuni administrative pe care intimata-reclamantă le-a apreciat ca producătoare de dobânzi, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București consideră că, competentă să soluționeze pricina în primul grad de jurisdicție era, potrivit dispozițiilor art. 96 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004, secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, iar nu Tribunalul București.

Rezultă, așadar, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, hotărârea instanței de apel fiind dată, mai mult chiar, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din noul C. proc. civ.].

Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat și excepția inadmisibilității acțiunii, în primul rând, sub acest aspect, solicitând să se constate că instanța de apel a apreciat în mod eronat că, în speță, ne aflăm în prezența unei datorii comerciale și că se face, pe cale de consecință, aplicarea dispozițiilor art. 43 ale C. com.

Contrar celor constatate de instanță, s-a arătat, actul juridic ce constituie cauza cererii de chemare în judecată își are izvorul în dispozițiile legii, ale Legii nr. 44/1994.

Astfel, recurentul-pârât a solicitat a se observa că, actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plătii contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 44/1994 sunt emise în executarea unor dispoziții legale. Dreptul patrimonial pretins în speță de intimata-reclamantă nu s-a născut în baza unui contract pentru a fi reținută astfel natura comercială a obligației corelative, ci este guvernat de dispozițiile legii, din contextul căreia nu rezultă necesitatea încheierii vreunui contract în temeiul căruia să beneficieze de plata contravalorii tichetelor de călătorie emise pentru beneficiarii actului normativ enunțat.

Și în această ipoteză, apreciază recurentul-pârât că hotărârea instanței de apel a fost dată, mai mult chiar, cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii [art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din noul C. proc. civ.].

Totodată, s-a arătat în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii astfel invocate faptul că reclamanta-intimată nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile Legii contenciosului administrativ, petiționarul având deschisă calea la instanța de contencios administrativ competentă numai după îndeplinirea acestei proceduri administrative, astfel cum dispun prevederile art. 193 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București apreciază faptul că pretențiile intimatei-reclamante privind dobânda legală aferente decontării cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, ce formează obiectul pretențiilor deduse judecății, au fost formulate cu nerespectarea condițiilor imperativ prevăzute în materia contenciosului administrativ, rațiuni pentru care se impun a fi respinse ca inadmisibile.

În fine, s-a susținut că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat și excepția prescripției, ca urmare, față de pretențiile intimatei-reclamante cu privire la acordarea dobânzii legale aferente perioadei decembrie 2010 - martie 2013, având în vedere dispozițiile art. 11, alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată și, în consecință, recurentul-pârât a solicitat modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă.

În ceea ce privește celelalte constatări ale instanței de apel, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București a susținut următoarele:

Un prim aspect învederat instanței de recurs este dat de facturile care au fost reținute de instanța de fond ca fiind emise de către reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători și în raport de care aceasta a calculat dobânda legală și penalitățile, subliniind faptul că între Ministerul Transporturilor și intimata-reclamantă nu a fost încheiat niciodată un contract, ci plata s-a făcut pe bază de deconturi centralizatoare întocmite lunar de către A. SA București.

Or, solicită recurentul-pârât a se luat act de faptul că, facturile emise de intimata-reclamantă în speță nu puteau face dovada nici cu privire la existența obligației de plată, nici cu privire la cuantumul sumei pretins datorate de instituția sa, singurele înscrisuri care puteau face dovada în acest sens fiind reprezentate de deconturile întocmite de intimata-reclamantă și aferente perioadei decembrie 2010- martie 2013, deconturi care, însă, nu au fost depuse de intimata-reclamantă la dosarul cauzei.

Mai mult chiar, a susținut recurentul-pârât, data emiterii facturilor nu putea face dovada nici cu privire la termenul de plată a facilităților, așa după cum în mod eronat a apreciat instanța de fond, învederând și că, urmare a adresei nr. 33685 din 4 iulie 2012, emisă de Ministerul Transporturilor, de suplimentare a bugetului la capitolul "Asistență socială", Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat nicio sumă la rectificările bugetare aprobate în O.G. nr. 17 din 30 iulie 2013 și O.G. nr. 99/2013.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul-pârât a mai arătat că obligația de plată a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de intimata-reclamantă reprezintă o obligație asumată de Statul Român, iar nu de Ministerul Transporturilor, și plata contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de reclamantă se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, aspect care reiese fără nici un dubiu din întregul mecanism de decontare a acestor facilități. Legislația aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau penalități.

Pe de altă parte, s-a arătat, obligația de plată a dobânzilor nu rezultă din convenția părților sau din vreun contract încheiat între intimata-reclamantă și Ministerul Transporturilor. De altfel, legislația aplicabilă speței nu prevede un termen până la care ministerul să achite sumele respective și, pe cale de consecință, nici nu poate fi vorba de dobânzi sau penalități de întârziere, cu atât mai mult cu cât nici legislația și nici părțile nu au prevăzut un cuantum al acestora.

Ca urmare, susține recurentul-pârât, rezultă că obligarea instituției sale la plata dobânzilor nu este deloc fundamentată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu există nici un temei pentru stabilirea cuantumului dobânzilor pretinse la nivelul solicitat de intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât a susținut că nu poate fi reținută nici culpa Ministerului Transporturilor, nu în ultimul rând arătând că motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01, față de dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv, cu cele ale Legii bugetului de stat Ministerul Finanțelor Publice fiind entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor reclamantei.

A învederat recurentul-pârât instanței de judecată faptul că datoria Ministerului Transporturilor către reclamantă pentru anii 2010 - 2013, rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, a fost achitată la data la care bugetul Ministerului Transporturilor a fost creditat la capitolul 68.01 în acest scop.

În contextul celor de mai sus, susține recurentul-pârât, rezultă cu evidență faptul că, în condițiile în care Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, nu poate fi ținut responsabil pentru plata dreptului pretins, în condițiile în care această obligație este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat, pentru aceleași considerente învederând instanței de recurs faptul că, în speță, nu poate fi angajată răspunderea sa întrucât, câtă vreme suma necesară acoperirii cheltuielilor rezultate din aplicarea Legii nr. 44/1994 nu a fost aprobată în bugetul instituției, nu poate fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații.

Așadar, a susținut recurentul-pârât, față de situația de fapt și de drept mai sus-expusă, rezultă cu evidență faptul că, în speță, nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii Ministerului Transporturilor, întrucât nu se poate reține vinovăția instituției sale pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin prezenta acțiune.

Mai mult chiar, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a ignorat total susținerile sale potrivit cărora, facturile pe care intimata-reclamantă le invocă în dovedirea pretențiilor sale, nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia (obligația principală), cu consecință asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate.

Raportat la pretențiile intimatei-reclamante, recurentul-pârât a solicitat a se avea în vedere faptul că, Ministerul Transporturilor nu poate fi ținut responsabil pentru neplata dreptului pretins la termen, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, activitatea instituției recurente este fundamentată exclusiv de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul său. Rezultă, astfel, că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul legii aplicabile este condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

În concluzie, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București a susținut că instituția sa nu poate fi obligată la plata dobânzii legale, calculate și solicitate în temeiul acestor prevederi legale. De altfel, art. 2 din O.G. nr. 9/2000 menționează expres faptul că se aplică dobânda legală numai în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi, de aici reieșind faptul că O.G. nr. 9/2000 nu-și poate găsi aplicabilitatea în speță.

Totodată, a mai susținut, legislația specială care reglementează raporturile juridice încheiate între Ministerul Transporturilor și A. SA și care reprezintă fundamentul pretențiilor solicitate, respectiv, Legea nr. 44/1994, nu prevede obligația de plată a unei dobânzi sau a altor penalități cauzate de nerespectarea termenului de plată.

În aceste condiții, se arată, este evident faptul că aplicarea principiului specialia generalibus derogant și a principiului legalității și forței obligatorii a actului normativ care reglementează raporturile juridice încheiate între părți, nu poate duce decât la concluzia logică conform căreia Ministerul Transporturilor nu poate datora dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru plata cu întârziere a contravalorii biletelor de călătorie emise în baza Legii nr. 44/1994, în sprijinul acestor susțineri înțelegând să invoce și Decizia civilă nr. 1094/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în ședința publică din data de 24 noiembrie 2015, în Dosarul nr. x/2/2014.

Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București a mai susținut că instanța de fond și, ulterior, cea de apel au respins în mod neîntemeiat și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 lit. e) și f) ale H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv, cu cele ale Legii bugetului de stat, recurentul-pârât a arătat că Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singura în măsură să asigure fondurile necesare pentru satisfacerea creanțelor ce fac obiectul prezentei cauze, iar, Ministerului Transporturilor îi revine exclusiv îndatorirea medierii realizării acestor drepturi.

Concret, a susținut recurentul-pârât, câtă vreme potrivit dispozițiilor legale incidente, obligația instituției recurente la plata contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate în temeiul legii este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume, efectuarea plații cu întârziere generată de bugetarea tardivă a instituției sale creează premisele unui regres legal împotriva entității din pricina căreia plata s-a efectuat cu întârziere.

De altfel, s-a arătat, sfera relațiilor expres reglementate între autoritățile implicate în derularea acestor operațiuni evidențiază obligația ce îi revine Ministerului Finanțelor Publice de a asigura în bugetul instituției recurente sumele necesare asigurării plății contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate pentru beneficiarii Legii nr. 44/1994. Drept urmare, pentru neîndeplinirea acesteia, titularul răspunde ca o consecință firească, judicios pretinsă prin efectul raportului juridic legal stabilit între părți, aceleași considerente putând fi opuse și instituției recurente pentru situația în care, aflându-se în posesia fondurilor necesare asigurate de la bugetul de stat, nu ar fi efectuat plata.

În consecință, recurentul-pârât a solicitat a se constata că, față de toate aceste considerente, hotărârea instanței de fond pronunțată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este lipsită de temei legal.

În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București a solicitat respingerea măsurii instanței de fond de obligare a instituției sale la plata sumei de 22.622.71 lei cheltuieli de judecată, ca nefondată, măsură asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Prin Rezoluția din 16 august 2016, s-a dispus comunicarea recursului către intimata-reclamantă A. SA București și către intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice București.

Față de dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, se constată că la dosar au fost depuse întâmpinări: de către intimatul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice București, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, și, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinice și legale a hotărârilor pronunțate în fond și în apel - prin fax, la 20 septembrie 2016, și în original, prin poștă, înregistrată la data de 22 septembrie 2016, cât și de către intimata-reclamantă A. SA București, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, apreciind că soluția instanței de apel este una temeinică și legală - prin fax, la data de 22 septembrie 2016.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a procedat, la data de 15 noiembrie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil și formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) noul C. proc. civ., cererea de recurs fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Completul de filtru C3, la data de 24 noiembrie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ..

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentului-pârât Ministerul Transporturilor București, precum și intimatei-reclamante A. SA București și intimatului - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice București, intimata-reclamantă depunând punct de vedere asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ., punctul său de vedere fiind că raportul a fost întocmit cu respectarea acestor prevederi legale.

Completul de filtru C3, la data de 16 februarie 2017, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., față de faptul că părțile nu și-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 aprilie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părților.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei A. SA București de obligare a pârâtului Ministerul Transporturilor București la plata sumei de 1.851.170,74 lei (astfel cum a fost precizată) reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere și pentru neachitarea în termen a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă în perioada decembrie 2010- septembrie 2013, în baza biletelor speciale de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, calculată de la data scadenței până la data de 24 ianuarie 2014; și a dobânzii legale începând cu data de 25 ianuarie 2014 până la achitarea efectivă a debitului aferent facturilor emise.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București critică decizia pronunțată de Curtea de Apel, în ce privește respingerea excepției necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 3 și pct. 8 noul C. proc. civ., susținând, în esență, că s-a reținut greșit că obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din obligații rezultate dintr-un contract comercial, câtă vreme acestea își au izvorul în lege, în cauză nu au aplicabilitate dispozițiile art. 43 C. com., iar calitatea de societate comercială a intimatei-reclamante nu are nicio relevanță, fiind evident că, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv, a dispozițiilor art. 96 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența soluționării cauzei în primă instanță ar aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și nu Tribunalului București.

Această critică nu este fondată, întrucât instanțele care s-au pronunțat în cauză au reținut judicios că intimata-reclamantă A. SA București și-a întemeiat acțiunea pe un drept patrimonial de natură comercială, născut în baza unui contract de transport de persoane, dintr-o faptă de comerț obiectivă, și anume, din prestarea unor servicii de transport pentru beneficiarii biletelor speciale de călătorie a căror contravaloare este susținută de la bugetul de stat.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât formulate sub acest aspect, se constată că, în cauză, s-a reținut corect obiectul cererii cu care intimata-reclamantă a învestit instanța de judecată, precum și aplicabilitatea temeiurilor de drept pe care aceasta le-a invocat, în virtutea principiului disponibilității, respectiv, art. 1073 - 1075 C. civ., art. 1522 și art. 1535 Noul C. civ. și art. 43 C. com., cât și a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Tot corect s-a apreciat și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât, așa cum rezultă din cele mai sus-arătate, intimata-reclamantă nu și-a întemeiat pretențiile pe aceste dispoziții legale și nu a invocat vătămarea drepturilor sale sau a unor interese legitime printr-un act administrativ, ci a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 1.851.170,74 lei cu titlu de dobândă legală datorată pentru neplata în termen a contravalorii biletelor emise în baza Legii nr. 44/1994, prin invocarea temeiurilor de drept, considerate corect aplicabile.

De asemenea, nu poate fi primită trimiterea recurentului-pârât la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atâta timp cât prin aceste dispoziții legale este reglementată competența judecării unor litigii distincte cauzei de față (litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei și litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei).

Prin urmare, excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care a apreciat că litigiul supus judecății nu se subordonează dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât, în raport de obiectul pretenției și temeiul juridic invocat Legea nr. 44/1994 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.

Repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situația inexistenței unei hotărâri judecătorești a instanței de contencios administrativ prin care să se stabilească culpa autorității, nu mai poate fi obținută pe calea contenciosului administrativ, context în care se aplică regulile procesuale de drept comun, și nu cele speciale, din materia contenciosului administrativ.

În consecință, în ce privește această primă critică formulată de recurentul-pârât, se concluzionează că instanțele au reținut corect natura comercială a acestui litigiu și au stabilit judicios că, având în vedere valoarea obiectului cererii de peste 200.000 lei, competența soluționării cauzei în primă instanță aparținea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, respingând excepția de necompetență materială și funcțională a acestei instanțe, invocată de pârât.

Criticile vizând soluționarea greșită a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, astfel cum au fost argumentate pe dispozițiile art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, de asemenea, sunt nefondate, în condițiile în care, în cauză, s-a stabilit natura comercială a raporturilor juridice stabilite de părți în temeiul Legii nr. 44/1994, raporturi în cadrul cărora recurentul-pârât Ministerul Transporturilor nu acționează în regim de putere publică, deoarece, obligația sa legală de a deconta diferențele de tarif pentru serviciile de transport prestate de intimata-reclamantă, agent economic, în temeiul Legii nr. 44/1994 nu implică emiterea unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, ci aplicarea regulilor procesuale de drept comun.

De altfel, Înalta Curte observă că reiterarea de către recurentul-pârât a acestor chestiuni este pur formală, distinct de faptul că între intimata-reclamantă A. SA București și recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București s-au purtat anterior o serie de alte litigii similare, soluționate de instanțele civile, așa cum rezultă din jurisprudența atașată la dosar.

Nici criticile vizând fondul cauzei formulate de recurentul-pârât prin invocarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. nu sunt fondate, instanțele devolutive stabilind corect că obligația Ministerului Transporturilor de plată a contravalorii tichetelor de călătorie, precum și obligația accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către A. SA își au izvorul în lege, respectiv Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război - art. 23 alin. (2) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 21 - 24 din Ordinul M.T.C.T nr. 266/2005, privind aprobarea Instrucțiunilor pentru tipărirea și decontarea biletelor speciale de călătorie gratuită, emise în baza Legii nr. 44/1994, și cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 500/2002.

Astfel, după primirea deconturilor, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București avea obligația, conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 alin 1 lit. a) din Legea nr. 500/2002 să întocmească toată documentația necesară și să înainteze cererea de deschidere a creditelor bugetare aferente, intimatului - chemat în garanție Ministerului Finanțelor Publice București.

De aceea, recurentului-pârât Ministerul Transporturilor îi revine în exclusivitate îndatorirea realizării drepturilor prevăzute de actele normative în materie, obligația de plată născându-se în sarcina Ministerului Finanțelor Publice abia la data bugetării Ministerului Transporturilor cu contravaloarea serviciilor de transport pe căile ferate române subvenționate.

Cum această obligație de plată izvorâtă din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referință decembrie 2010 - septembrie 2013, fapt necontestat de către recurent, devin aplicabile dispozițiile art. 1535 noul C. proc. civ. și art. 43 C. com. deoarece, pentru intimata-reclamantă, societate comercială cu capital de stat care are ca obiect de activitate transportul feroviar, creanța sa are natură comercială.

În sfârșit, Înalta Curte notează că această obligație legală cu caracter patrimonial izvorât din lege este supusă regimului general al obligațiilor reglementat de Codul civil de la 1864 - Cartea a III-a, respectiv ansamblului de norme comune tuturor obligațiilor, cu respectarea regulilor speciale din actele normative sus-menționate, iar faptul că în Legea nr. 147/2000 și în normele de aplicare nu se menționează obligarea la plata de dobânzi sau penalități pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de Ministerul Transporturilor, nu este de natură să impună concluzia inexistenței sancțiunii, așa cum susține recurentul, deoarece se aplică regulile generale în materia obligațiilor prevăzute în Codul Civil, care constituie dreptul comun.

Prin urmare, cum obligația de plată a contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 44/1994 pentru perioada de referință decembrie 2010 - septembrie 2013 a fost executată de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor cu întârziere, în mod legal, ambele instanțe au aplicat dispozițiile art. 43 C. com., ale art. 2, 3 din O.G. nr. 9/2000 și ale art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011, obligând recurentul-pârât la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate intimatei-reclamante.

De asemenea, în mod legal, curtea de apel a reținut cu justețe, din probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, faptul că recurentul - pârât Ministerul Transporturilor nu a făcut dovada că a respectat procedura de decontare prevăzută de normele metodologice evocate.

Lipsa creditării cu sumele de bani necesare, de care se prevalează recurentul Ministerul Transporturilor, reprezintă o obligație a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv acestuia, întrucât are obligația întocmirii la timp a documentației necesare pentru deschiderea de către Ministerului Finanțelor Publice a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancționată în mod corespunzător. De aceea, rolul Ministerului Transporturilor nu poate fi limitat doar la intermedierea unor fonduri ale bugetului de stat, așa cum susține în mod eronat recurentul.

Întrucât Ministerul Transporturilor și-a îndeplinit cu întârziere obligațiile care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite, evident că Ministerului Finanțelor Publice a asigurat cu întârziere fondurile necesare satisfacerii creanțelor reclamantei, așa încât culpa recurentului-pârât nu poate fi transferată în sarcina intimatului-chemat în garanție.

Totodată, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și ale H.G. nr. 76/2009, acte normative care reglementează organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, statuând faptul că responsabilitatea acestuia privește numai faza de proiect bugetar.

De aceea, motivul invocat de recurentul-pârât vizând imposibilitatea Ministerului Transporturilor de a efectua în termen plățile întrucât această instituție trebuia să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 "Asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații", titlul "Cheltuieli materiale și servicii" din Legea bugetului de stat este neîntemeiat, în condițiile în care prevederea acestor sume în bugetul propriu al Ministerului Transporturilor este o obligație care îi revine în exclusivitate acestuia.

În ce privește motivul de recurs circumscris soluționării greșite a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, criticile recurentului-pârât întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu impun concluzia acestuia în sensul că cererea de chemare în garanție este întemeiată pe obligația legală a Ministerului Finanțelor Publice de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenții economici transportatori.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în Secțiunea a II-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competențe și responsabilități în procesul bugetar, principalele atribuții ale Ministerului Finanțelor Publice în domeniul finanțelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție.

Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de Ministerul Finanțelor Publice pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite care sunt obligați să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale.

Prin urmare, din prevederile legale sus-menționate, rezultă cu forța evidenței obligația Ministerului Transporturilor, în calitate de ordonator principal de credite, de a-și previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligațiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa.

Nu se poate face abstracție de calitatea de ordonator principal de credite a recurentului-pârât Ministerul Transporturilor București în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, acesta având obligația de a asigura în bugetul său, inclusiv, sub aspectul dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din același act normativ, sumele aferente facilităților de călătorie acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000.

Astfel, în măsura în care sumele datorate agenților de transport feroviar în perioada de referință nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către Ministerul Transporturilor în calitate de ordonator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor Publice, cum în mod greșit susține recurentul, motiv pentru care, cererea de chemare în garanție a fost în mod legal respinsă, fiind evident că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 72 și urm. din noul C. proc. civ., deoarece în speță nu există o obligație de garanție ce ar putea fi stabilită în sarcina acestui minister, pentru a atrage aplicabilitatea acestor dispoziții legale.

În fine, Înalta Curte constată că este lipsită de temei legal și solicitarea recurentului-pârât de a se dispune obligarea intimatului - chemat în garanție la plata cheltuielilor de judecată chiar și în contextul menținerii dispozițiilor deciziei recurate, întrucât cerințele dispozițiilor art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ. au fost îndeplinite în cauză, respectiv, pârâtul a căzut în pretenții, iar reclamanta a solicitat în primă instanță obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 3 și 8 ale art. 488 noul C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor București, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, menținând, ca fiind legală decizia instanței de apel, care a dat o corectă eficiență dispozițiilor legale incidente speței.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor București împotriva Deciziei nr. 773/2016 din 09 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV