ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 193/2017

Decizia nr. 193/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Curții de Apel Brașov a fost înregistrată contestația împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr 5 din 10 martie 2016 formulată de contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata B. Brașov.

1.1.Prin sentința nr. 103 din data de 23 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența în privința soluționării cauzei in favoarea Judecătoriei Brașov.

S-a apreciat că măsurii asigurătorii în discuție i se aplică dispozițiile O.G. nr. 92/2003, caz în care împotriva măsurilor asigurătorii în materie fiscală se formulează contestație la executare, care este de competența judecătoriei, întrucât dispozițiile art. 352 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că procedurilor de administrare în curs li se aplică legea sub imperiul căreia au debutat.

1.2 Prin sentința nr. 8359 din data de 3 august 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența soluționării prezentei cauze, având ca obiect contestație împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu B. Brașov, în favoarea Curții de Apel Brașov.

S-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență ivit între Judecătoria Brașov și Curtea de Apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, in condițiile in care decizia de luare a măsurilor asigurătorii pe care o contesta reclamanta a fost dispusă în 10 martie 2016, sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la acea dată, conform art. 352 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, astfel că, potrivit art. 213 alin 13 din Legea nr. 207/2015 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, este competentă a soluționa cauza curtea de apel.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul cererii deduse judecății îl constituie contestația formulată împotriva unei decizii de instituire a măsurilor asiguratorii, emise de organele fiscale în martie 2016, ulterior intrării în vigoare a N.C.P.F. - Legea nr. 207/2015.

Decizia contestată a fost emisă pe baza constatărilor din proiectul raportului de inspecție fiscală înaintat reclamantei la data de 07 martie 2016, constatări potrivit cărora reclamanta s-a sustras de la plata obligațiilor către bugetul de stat în sumă totală de 1.150.336 lei, reprezentând impozit pe profit și T.V.A. suplimentare, precum și accesorii. Astfel însă cum rezultă din actele dosarului, inspecția fiscală a fost demarată în data de 5 decembrie 2013. Aceasta înseamnă că litigiului îi sunt aplicabile prevederile art. 352 alin. (2) din N.C.P.F. potrivit cărora procedurile de administrare începute înainte de data intrării acestuia în vigoare rămân supuse legii vechi, respectiv dispozițiilor art. 129 alin. (11) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte are în vedere că procedura de administrare a creanțelor fiscale constituie (ca orice procedură) un ansamblu de acte și operațiuni, un act izolat neputând echivala cu o procedură. Ca urmare, decizia contestată este un act emis în procedura de administrare demarată prin avizul de inspecție fiscală nr. FBV/6 din 05 decembrie 2013 și nu o procedură de administrare de sine-stătătoare.

Totodată, Înalta Curte constată că măsura asiguratorie contestată a fost dispusă anterior emiterii actului de stabilire a creanțelor fiscale (decizia de impunere), astfel că, în mod evident, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 352 alin. (4) din N.C.P.F., potrivit cărora executările silite în curs la data intrării în vigoare a acestuia se continuă potrivit dispozițiilor sale. De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile alin. (9) al aceluiași articol, dat fiind că acestea se referă la modul de încetare a măsurilor asiguratorii și nu la contestarea lor.

Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă în soluționarea prezentului litigiu este cea prevăzută de art. 172 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 (text legal la care face trimitere alin. (11) al art. 129 din același act normativ) respectiv instanța competentă a soluționa contestația la executare silită. Or, potrivit art. 651 alin. (1), (3) din N.C.P.C., această instanță este judecătoria de la sediul debitorului.

În consecință, în temeiul art. 135 alin. (1), (2) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata B. Brașov, C. în favoarea Judecătoriei Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2017.