ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6739/2012

Asupra recursului de față În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea de ședința din data de 22 octombrie 2012, pronunțata de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. 375/42/2012 a admis cererile formulate de inculpații C.C.M., și T.G., ambii în prezent deținuți în Penitenciarul Mărgineni. În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpaților C.C.M. și T.G. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, pe toată durata procesului penal. În temeiul art. 145 1 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen. a impus inculpatului C.C.M.

ca pe durata măsurii de a nu părăsi țara să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliția comunei Filipeștii de Pădure, județul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme. În temeiul art. 145 1 alin. (2) rap la art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen. a impus inculpatului T.G.

ca pe durata măsurii obligării măsurii de a nu părăsi țara să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliția comunei Florești, județul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 145 alin. (2 2 ) C. proc. pen. a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau a obligațiilor ca le revin, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a inculpaților: - C.C.M., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/U emis la data de 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012 și - T.G., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4/U emis la data de 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012, dacă nu sunt reținuți sau arestați în altă cauză. Curtea a constat că, cererile formulate de inculpați de înlocuire a măsurii arestării preventive sunt întemeiate și a reținut că, în conformitate cu art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Arestarea preventivă în care au fost plasați inculpații de circa 7 luni a fost necesară ocrotirii unui interes general al societății care avea prioritate în raport de interesul privat al inculpaților în faza de urmărire penală fiind justificată de asigurarea bunei desfășurări a procesului penal - art. 136 alin. (1) teza I C. proc.

pen. adică pentru a permite organelor de anchetă să identifice participanții, persoanele vătămate, martorii, să cunoască întreaga dimensiune a activității potențial ilicite, astfel încât cercetarea să se desfășoare în mod complet și cu celeritate.

Aceste aspecte, s-a reținut de instanța de fond, nu mai sunt relevante, în condițiile în care de la sesizarea instanței-15 mai 2012 până la termenul de judecată acordat cauzei la 2 noiembrie 2012, nu s-a reușit începerea cercetării judecătorești datorită deficiențelor actului de sesizare, semnalate repetat sub formă de excepții de inculpați, referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual, citarea și chemarea în proces a persoanelor vătămate precum și precizarea întinderii pagubei pretins încercate de acestea, comunicarea actului de inculpare spre luare la cunoștință de inculpații aflați în arest preventiv, astfel cum rezultă din încheierile de ședință prin care s-au luat măsurile procesuale pregătirii etapei judecății în primă instanță.

Instanța a avut în vedere că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul instituind garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Pe de o parte, în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Pe de altă parte, detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Curtea a reținut totodată că, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3 consacră dreptul oricărei persoane arestate sau deținute, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, de a fi judecate într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. În sfârșit, Curtea a apreciat că atât activitatea organelor de anchetă, cât și a instanțelor de judecată, va fi mult mai eficientă și se va concentra cu precădere asupra fondului cauzei prin cercetarea inculpaților în stare de libertate, în speță obligațiile impuse acestora constituind suficiente garanții ale prezenței în fața organelor judiciare și a asigurării celerități desfășurării procesului penal.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 octombrie 2011 sub nr. 6739/1/2012. Concluziile reprezentantului Ministerului Public ale apărătorilor intimaților inculpați, precum și ultimul cuvânt al fiecărui inculpat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., înalta Curte constată recursul ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Subliniind funcționalitatea măsurilor preventive, art. 136 C. proc.

pen. arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecarea cauzei. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că la menținerea unei persoane în detenție, instanțele de judecată trebuie să se raporteze atât la gravitatea faptei pentru care sunt cercetate,cât și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N.C.

Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968). În ceea ce privește temeinicia cererii formulată de inculpații C.C.M. și T.G., de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, Curtea constată următoarele: inculpații sunt cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, precum și de infracțiunii de corupție, infracțiuni care au impact social deosebit asupra valorilor și relațiilor sociale, ce formează conceptul de ordine publică.

În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de aceștia - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care determine respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventiva cu o alta măsura preventiva, care asigura in condițiile de fata scopul instituit de lege masurilor preventive, respectiv asigurarea desfășurării procesului penal in bune condiții pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.

A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi înlocuita aceasta măsura cu o alta măsura preventiva în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii. Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată, așa cum s-a arătat și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de admitere a unei asemenea cereri, decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente amenințată. Natura faptelor, gravitatea și efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice. În cauză, s-a constatat că măsura arestării preventive a fost luată, invocându-se ca temei dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., însă, cum în dosar nu s-au identificat elemente de natură a contura intenția inculpaților ca odată puși în libertate, să zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art. 148 lit. b) C. proc.

pen., pe de o parte, iar pe de alta, că pericolul social concret pentru ordinea publică nu mai poate fi suficient legitimat de motivele invocate inițial, fiindcă după circa 7 luni, numai suspiciunea-îndreptățită, a comiterii unor infracțiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea de libertate decât prin încălcarea dreptului constituțional la libertate și a prezumției de nevinovăție ca și componentă esențială a unei proceduri judiciare echitabile.

În contextul elementelor ce circumstanțiază cauza de fată, a aspectelor ce țin de persoana inculpaților și de tratamentul juridic diferențiat de care ceilalți doi inculpați (care au fost arestați preventiv) beneficiază în prezent, de stadiul procesual în care acest dosar penal se află, măsura preventivă dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică și nici proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit jurisprudenței dezvoltate de Curtea de la Strasbourg prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane dar numai cu respectarea principiului proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată or, durata de timp substanțială scursă de la luarea măsurii față de inculpați, coroborată cu estomparea considerabilă a stării de insecuritate în rândul colectivității din care inculpații fac parte, odată cu trecerea timpului, precum finalizarea urmăririi penale se constituie în tot atâtea argumente ce întăresc convingerea că măsura preventivă nu mai este proporțională cu situația ce a determinat dispunerea ei.

Întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, Codul de procedură penală a prevăzut regula că în cadrul procesului penal trebuie să existe modalități și forme care să permită persoanei arestate să ceară și să obțină, dacă sunt întrunite condițiile legale, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, conform art. 5 C. proc. pen. În consecință, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii și apreciind încheierea recurată ca fiind temeinică și legală, constatând nefondate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva încheierii de ședință din data de 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 375/42/2012, privind pe intimații inculpați C.C.M. și T.G.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 375/42/2012, privind pe inculpații C.C.M. și T.G. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.C.M. în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului parchetului, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 octombrie 2012

OPINIE SEPARATĂ

Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 22 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosar nr. 375/42/2012 s-au admis cererile formulate de inculpații C.C.M. și T.G. și în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe toată durata procesului penal. În temeiul art. 145 1 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen. s-a impus inculpatului C.C.M.

ca pe durata măsurii de a nu părăsi țara să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliția comunei Filipeștii de Pădure, județul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În temeiul art. 145 1 alin. (2) rap la art. 145 alin. (1 1 ) C proc. pen. s-a impus inculpatului T.G.

ca pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, acesta să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliția comunei Florești, județul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 145 alin. (2 2 ) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau a obligațiilor ce le revin, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a inculpaților C.C.M. și T.G., dacă nu sunt reținuți sau arestați în altă cauză. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

, stabilește că, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă, iar în alin. (8) al aceluiași articol sunt enumerate exemplificativ criteriile în raport de care organul judiciar alege măsura ce urmează a fi luată, respectiv:scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Pe de o parte, în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Pe de altă parte, detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3, consacră dreptul oricărei persoane arestate sau deținute, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, de a fi judecate într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, instanța de contencios european a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară procedura judiciară, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. În acest sens Curtea Europeană a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele cauzei deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Curtea a considerat că la acest moment procesual, cererile celor doi inculpați de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive mai puțin restrictive de libertate sunt justificate, fiindcă scopul urmăririi penale a fost îndeplinit, prin finalizarea anchetei și trimiterea în judecată a infractorilor, iar desfășurarea procedurii judiciare în primă instanță nu impune necesitatea privării de libertate a acestor doi inculpați.

S-a reținut, de asemenea, că detenția lor provizorie nu mai poate fi considerată legitimă chiar dacă perioada arestării preventive nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului câtă vreme ceilalți doi inculpați, arestați preventiv la aceeași dată - 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploiești - și care au fost trimiși în judecată fiind acuzați de o pluralitate de infracțiuni cel puțin similare cu cele imputate inculpaților C.C.M. și T.G., au fost eliberați în cursul procedurii, arestul lor preventiv fiind înlocuit cu o măsură restrictivă de libertate mai puțin severă dispusă de instanța supremă, astfel cum s-a arătat.

În plus, arestarea preventivă în care au fost plasați inculpații de circa 7 luni a fost necesară ocrotirii unui interes general al societății care avea prioritate în raport de interesul privat al inculpaților în faza de urmărire penală fiind justificată de asigurarea bunei desfășurări a procesului penal - art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. - adică pentru a permite organelor de anchetă să identifice participanții, persoanele vătămate, martorii, să cunoască întreaga dimensiune a activității potențial ilicite, astfel încât cercetarea să se desfășoare în mod complet și cu celeritate.

Aceste aspecte nu mai sunt relevante actualmente, în condițiile în care de la sesizarea instanței-15 mai 2012 și până la termenul de judecată acordat cauzei la 2 noiembrie 2012, nu s-a reușit începerea cercetării judecătorești datorită deficiențelor actului de sesizare, semnalate repetat sub formă de excepții de inculpați, referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual, citarea și chemarea în proces a persoanelor vătămate precum și precizarea întinderii pagubei pretins încercate de acestea, comunicarea actului de inculpare spre luare la cunoștință de inculpații aflați în arest preventiv, astfel cum rezultă din încheierile de ședință prin care s- au luat măsurile procesuale pregătirii etapei judecății în primă instanță.

S-a mai reținut că nu se poate imputa inculpaților trimiși în judecată că temporizarea activității în primă instanță s-ar datora comportamentului lor, ci celui al autorității judiciare care avea obligația să formuleze o acuzație clară, expresă și detaliată de natură a permite exercitarea de către inculpat a dreptului la apărare în toate componentele sale, inclusiv a celui de a beneficia de procedura simplificată de judecată prevăzută de art. 320 1 C proc. pen. În egală măsură, potrivit dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c) din Convenție. Potrivit acestora, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Cum în dosar nu s-au identificat elemente de natură a contura intenția inculpaților ca odată puși în libertate, să zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art. 148 lit. b) C. proc.

pen., pe de o parte, iar pe de alta, că pericolul social concret pentru ordinea publică nu mai poate fi suficient legitimat de motivele invocate inițial, fiindcă după circa 7 luni, numai suspiciunea-îndreptățită, a comiterii unor infracțiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea de libertate decât prin încălcarea dreptului constituțional la libertate și a prezumției de nevinovăție ca și componentă esențială a unei proceduri judiciare echitabile.

În contextul elementelor ce circumstanțiază cauza de față, a aspectelor ce țin de persoana inculpaților și de tratamentul juridic diferențiat de care ceilalți doi inculpați (care au fost arestați preventiv) beneficiază în prezent, de stadiul procesual în care acest dosar penal se află, măsura preventivă dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică și nici proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit jurisprudenței dezvoltate de Curtea de la Strasbourg prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului.

În același timp, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane dar numai cu respectarea principiului proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată or, durata de timp substanțială scursă de la luarea măsurii față de inculpați, coroborată cu estomparea considerabilă a stării de insecuritate în rândul colectivității din care inculpații fac parte, odată cu trecerea timpului, precum finalizarea urmăririi penale se constituie în tot atâtea argumente ce întăresc convingerea că măsura preventivă nu mai este proporțională cu situația ce a determinat dispunerea ei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești criticând-o ca fiind netemeinică întrucât nu au intervenit temeiuri noi care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, astfel că în raport de complexitatea cauzei, de natura infracțiunilor săvârșite, de activitatea infracțională desfășurată, de atitudinea inculpaților de comportamentul autorităților dar și de durata măsurii arestării preventive luată față de aceștia nu se impunea admiterea cererilor formulate de inculpați. S-a solicitat admiterea recursului declarat în cauză, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecând respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpații C.C.M.

și T.G. ca fiind neîntemeiate. Recursul este fondat. Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate de procuror și a dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. cu referire la art. 141 și art. 160 b C. proc. pen. precum și din oficiu potrivit art. 386 6 alin. (3) C. proc. pen. în limita investirii sale referitoare la măsura preventive menționată, înalta Curte de Casație și Justiție în opinie separată constată că recursul procurorului este fondat pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul nr. 613/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, inculpatul T.G. a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped.

de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 și pentru art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se în sarcina sa că, în luna septembrie 2010, împreună cu inculpatul C.C.M. , cu învinuiții N.G.C., C.D. și B.F., a sustras o parte din conducta de transport produse petroliere și din stâlpii de susținere a acesteia, pe raza comunei Bănești, jud. Prahova, conducta aparținând SC P. SA Ploiești, cauzând un prejudiciu în valoare de 548.004 lei, prejudiciu nerecuperat și că în perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de inculpații I.C.P.

(primar al comunei Bănești, jud Prahova), V.E.G. (inginer în cadrul SC O.M.V. P. SA) și învinuitul D.I. (director al SC C.P.B. SA), împreună și cu inculpatul C.C.M. și învinuiții C.D. și B.F. a sustras conducta inactivă de alimentare cu apă reziduală 10 3/4 țoii x 16 km. Rafinărie Câmpina, înregistrată în patrimoniul SC O.M.V. P. SA sub nr. de inventar 35015170, cauzând astfel un prejudiciu în sumă de 604.291,59 lei, nerecuperat. S-a mai reținut că, la data de 29 decembrie 2010, acesta i-a dat inculpatului I.C.P., primar al comunei Bănești, jud. Prahova, suma de 5.000 lei pentru a-și trafica influența pe lângă agentul de poliție P.C. din cadrul Postului de Poliție Bănești, jud. Prahova, în sensul ca aceasta să nu își exercite corespunzător atribuțiunile de serviciu pe linia menținerii ordinii publice în raza de competență, mai exact de a nu constata faptele de sustragere comise de inculpatul T.G.

și alții. Totodată s-a reținut că în luna februarie 2012, împreună cu inculpații C.C.M. și D.M.C. inculpatul T.G. a sustras de pe raza comunei Florești, trei rezervoare metalice aparținând SC F. SA București, cauzând un prejudiciu în sumă de 31.602,17 lei, nerecuperat. În sarcina inculpatului C.C.M. s-a reținut săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. și a infracțiunii prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în luna septembrie 2010, împreună cu inculpatul T.G., cu învinuiții N.G.C., C.D.

și B.F., a sustras o parte din conducta de transport produse petroliere și din stâlpii de susținere a acesteia, pe raza comunei Bănești, jud. Prahova, conducta aparținând SC P. SA Ploiești, cauzând un prejudiciu în valoare de 548.004 lei, nerecuperat. În perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de inculpații I.C.P. (primar al comunei Bănești, jud. Prahova), V.E.G. (inginer în cadrul SC O.M.V. P. SA) și de învinuitul D.I. (director al SC C.P.B. SA), împreună cu inculpatul T.G. și învinuiții C.D. și B.F. a sustras conducta inactivă de alimentare cu apă reziduală 10 3/4 țoii x 16 km. Rafinărie Câmpina, înregistrată în patrimoniul SC O.M.V. P. SA, cauzând un prejudiciu în sumă de 604.291,59 lei, nerecuperat.

S-a mai reținut că în luna februarie 2012, împreună cu inculpații T.G. și D.M.C. acesta a sustras de pe raza comunei Florești, trei rezervoare metalice aparținând SC F. SA București, cauzând un prejudiciu în sumă de 31.602,17 lei, nerecuperat. Măsura arestării preventive a fost dispusă față de intimații inculpați prin încheierea din Camera de consiliu a Curții de Apel Ploiești, la data de 22 martie 2012 și prelungită prin încheieri succesive. Prin încheierea din 4 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților C.C.M. și T.G. și s-a dispus menținerea acesteia.

În motivarea soluției de menținere a măsurii arestării preventive a inculpaților, instanța a reținut că în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive și până la momentul soluționării legalității și temeiniciei acesteia conform dispozițiilor legale sus-menționate nu au fost identificate date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă de libertate. La termenul din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploiești sesizată fiind cu cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpații C.C.M. și T.G., a admis cererile astfel formulate și a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Prin decizia penală nr. 3373 din 19 octombrie 2012 înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul penal nr. 6618/1/2012, a admis recursul declarat de procuror și, casând încheierea recurată, pe fond a respins cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de cei doi inculpați. În aceste condiții, la data de 22 octombrie 2012, inculpații C.C.M. și T.G. au formulat noi cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv țara. Prin încheierea recurată, Curtea de Apel Ploiești a admis cererile formulate de inculpați în condițiile arătate și a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraful 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere". Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraful 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, aceasta trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități prin sublinierea complexității.

La art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei ocupații în materie penală îndreptate împotriva sa (.)". Termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel și în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ținând seama de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al autorităților.

În cazul în care instanța de judecată constată că, în raport cu criteriile menționate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat în cursul judecății în apel sau în recurs, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi localitate, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificația schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și anume, a condiției referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică. În contextul concret al prezentei cauze, înalta Curte de Casație și Justiție, în opinie separată consideră că instanța de apel prin hotărârea pronunțată, în mod neîntemeiat, în baza dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de intimații inculpați cu măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen. În speța de față, în raport de infracțiunile deduse judecății (infracțiuni de furt cu consecințe deosebit de grave), de modalitatea de comitere a acestor fapte, așa cum sunt reținute în actul de sesizare, de pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, se poate aprecia, în mod evident, că în cauză se justifică menținerea arestării preventive față de cei doi inculpați. În lipsa oricăror modificări intervenite în privința temeiurilor care au condus la menținerea măsurii arestării preventive apare evident neîntemeiată cererea de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Cum în cauză de la termenul din 15 octombrie 2012, până la cel din 22 octombrie 2012 nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri astfel cum prevăd dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., soluția instanței este nefondată. Mai mult, se poate constata că în sarcina acestora s-a reținut la luarea măsurii arestării preventive s-au reținut și dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., în sensul că au încercai zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unui martor, martorul B.F. Totodată, în ceea ce-l privește pe inculpatul C.C.M. s-a reținut prin actul de inculpare că, acesta a săvârșit infracțiunile din prezenta cauză cu reținerea recidivei prev. de art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul T.G.

deși în prezent este reabilitat a suferit o condamnare tot pentru același gen de infracțiuni (tentativă la furt calificat). In ceea ce privește durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, în conformitate și cu jurisprudența C.E.D.O., fiind totuși un element de natură pur subiectivă, prin natura sa, pentru a verifica dacă aceasta a fost depășită, este necesar sa ne raportăm unor elemente de natură concretă, cu referință strictă la particularitățile acestei spețe. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius contra Lituaniei sau cauza Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materia penală se apreciază în justiție în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.

În cauza de față, infracțiunile deduse judecății sunt pedepsite cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 și 20 ani, iar prin activitatea infracțională, modalitatea de comitere, numărul de participanți poate fi considerată o cauză complexă. În ceea ce privește atitudinea inculpaților, aceștia nu au recunoscut săvârșirea faptelor reținute, mai mult au încercat să îngreuneze desfășurarea urmăririi penale, prin influențarea unui martor. În ceea ce privește comportamentul autorităților, respectiv al instanței de judecată, dedus din modul în care gestionează cercetării întreprinse în cauză, se observă că acesta este conform exigențelor statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în mare măsură, cercetarea judecătorească nu a putut fi demarată și datorită unor diverse cereri, excepții invocate de inculpații din prezenta cauză.

Față de aceste considerente, înalta Curte de Casație și Justiție, în opinie separată, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția p enală și pentru cauze cu minori și de familie, va casa în parte hotărârea atacată și rejudecând, va respinge cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive a intimaților inculpați ca neîntemeiate.