ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6739/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6739/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor
dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de ședința din data de
22
octombrie 2012,
pronunțata de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru Cauze cu Minori
și de Familie, în dosarul nr. 375/42/2012 a admis cererile
formulate de inculpații C.C.M.,
și
T.G.,
ambii în prezent deținuți în Penitenciarul
Mărgineni.
În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc.
pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpaților C.C.M. și T.G.
cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, pe toată durata
procesului penal.
În temeiul art. 145
1
alin.
(2) raportat la art. 145 alin. (1
1
) C. proc. pen. a impus
inculpatului C.C.M. ca pe durata măsurii de a nu părăsi țara să respecte
următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de
judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliție
desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv
la Poliția comunei Filipeștii de Pădure, județul Prahova, conform programului
de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără
încuviințarea instanței;
d)
să nu dețină, să nu folosească și să
nu poarte nici o categorie de arme.
În temeiul art. 145
1
alin.
(2) rap la art. 145 alin. (1
1
) C. proc. pen. a impus inculpatului T.G.
ca pe durata măsurii obligării măsurii de a nu părăsi țara să respecte
următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de
judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de
poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura,
respectiv la Poliția comunei Florești, județul Prahova, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără
încuviințarea instanței;
d)
să nu dețină, să nu folosească și să
nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (2
2
)
C. proc. pen. a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea
credință a măsurii sau a obligațiilor ca le revin, se va lua față de aceștia
măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate, de
îndată, a inculpaților:
-
C.C.M.,
de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/U emis la data de
22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu
minori și de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012 și
-
T.G.,
de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4/U emis la data de
22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu
minori și de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012, dacă nu sunt reținuți
sau arestați în altă cauză.
Curtea a constat că, cererile
formulate de inculpați de înlocuire a măsurii arestării preventive sunt
întemeiate și a reținut că, în conformitate cu art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,
în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu
închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru
a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de
acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a
nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea
preventivă.
Arestarea preventivă în care au fost
plasați inculpații de circa 7 luni a fost necesară ocrotirii unui interes
general al societății care avea prioritate în raport de interesul privat al
inculpaților în faza de urmărire penală fiind justificată de asigurarea bunei
desfășurări a procesului penal - art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. adică
pentru a permite organelor de anchetă să identifice participanții, persoanele
vătămate, martorii, să cunoască întreaga dimensiune a activității potențial
ilicite, astfel încât cercetarea să se desfășoare în mod complet și cu
celeritate.
Aceste aspecte, s-a reținut de
instanța de fond, nu mai sunt relevante, în condițiile în care de la sesizarea
instanței-15 mai 2012 până la termenul de judecată acordat cauzei la 2
noiembrie 2012, nu s-a reușit începerea cercetării judecătorești datorită
deficiențelor actului de sesizare, semnalate repetat sub formă de excepții de
inculpați, referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual, citarea și
chemarea în proces a persoanelor vătămate precum și precizarea întinderii
pagubei pretins încercate de acestea, comunicarea actului de inculpare spre luare
la cunoștință de inculpații aflați în arest preventiv, astfel cum rezultă din
încheierile de ședință prin care s-au luat măsurile procesuale pregătirii
etapei judecății în primă instanță.
Instanța a avut în vedere că măsurile
preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept
fundamental al persoanei, legiuitorul instituind garanțiile juridice necesare
care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Pe
de o parte, în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad
diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și
libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză
concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai
redusă constrângere. Pe de altă parte, detenția provizorie poate fi menținută
atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara
sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a
făptuitorului.
Curtea a reținut totodată că, din
perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3
consacră dreptul oricărei persoane arestate sau deținute, în condițiile
prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, de a fi judecate
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în
libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.
În sfârșit, Curtea a apreciat că atât
activitatea organelor de anchetă, cât și a instanțelor de judecată, va fi mult
mai eficientă și se va concentra cu precădere asupra fondului cauzei prin
cercetarea inculpaților în stare de libertate, în speță obligațiile impuse
acestora constituind suficiente garanții ale prezenței în fața organelor
judiciare și a asigurării celerități desfășurării procesului penal.
Împotriva acestei încheieri de ședință
a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Ploiești, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și
Justiție la data de 23 octombrie 2011 sub nr. 6739/1/2012.
Concluziile reprezentantului
Ministerului Public ale apărătorilor intimaților inculpați, precum și ultimul
cuvânt al fiecărui inculpat au fost consemnate în partea introductivă a
prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție prin prisma
dispozițiilor prevăzute de art. 385
6
C. proc. pen., înalta Curte
constată recursul ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Subliniind funcționalitatea măsurilor
preventive, art. 136 C. proc. pen. arată că acestea se iau pentru a se asigura
buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecarea
cauzei.
Din perspectiva Convenției Europene a
Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată
sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul
articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care
să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Jurisprudența C.E.D.O. a
statuat că la menținerea unei persoane în detenție, instanțele de judecată
trebuie să se raporteze atât la gravitatea faptei pentru care sunt
cercetate,cât și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul
persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele
materiale, legăturile cu familia (cauza N.C. Austriei, hotărârea din 27 iunie
1968).
În ceea ce privește temeinicia cererii
formulată de inculpații C.C.M. și T.G., de înlocuire a măsurii arestării
preventive cu o altă măsură preventivă, Curtea constată următoarele: inculpații
sunt cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat cu
consecințe deosebit de grave, precum și de infracțiunii de corupție,
infracțiuni care au impact social deosebit asupra valorilor și relațiilor
sociale, ce formează conceptul de ordine publică. În ceea ce privește natura și
pericolul social al infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată
inculpații, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există și
au fost comise cu vinovăție de aceștia - sunt grave, dar natura și gravitatea
faptelor nu pot constitui criterii care determine respingerea cererii de
înlocuire a măsurii arestării preventiva cu o alta măsura preventiva, care
asigura in condițiile de fata scopul instituit de lege masurilor preventive,
respectiv asigurarea desfășurării procesului penal in bune condiții pentru a se
împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori
de la judecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța
socială negativă a faptelor se estompează.
A considera că o persoană acuzată de
fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această
stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunța în cauză, fără
posibilitatea de a fi înlocuita aceasta măsura cu o alta măsura preventiva în
cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă parte, regula respectării
libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată, așa cum s-a arătat
și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări,
numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată
ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent
și suficient pentru refuzul de admitere a unei asemenea cereri, decât dacă,
indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea
publică, ar fi realmente amenințată.
Natura faptelor, gravitatea și
efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa
unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii
ordinii publice.
În cauză, s-a constatat că măsura
arestării preventive a fost luată, invocându-se ca temei dispozițiile art. 148
lit. b) C. proc. pen., însă, cum în dosar nu s-au identificat elemente de
natură a contura intenția inculpaților ca odată puși în libertate, să
zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art. 148 lit. b) C.
proc. pen., pe de o parte, iar pe de alta, că pericolul social concret pentru
ordinea publică nu mai poate fi suficient legitimat de motivele invocate
inițial, fiindcă după circa 7 luni, numai suspiciunea-îndreptățită, a comiterii
unor infracțiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea de
libertate decât prin încălcarea dreptului constituțional la libertate și a
prezumției de nevinovăție ca și componentă esențială a unei proceduri judiciare
echitabile.
În contextul elementelor ce circumstanțiază
cauza de fată, a aspectelor ce țin de persoana inculpaților și de tratamentul
juridic diferențiat de care ceilalți doi inculpați (care au fost arestați
preventiv) beneficiază în prezent, de stadiul procesual în care acest dosar
penal se află, măsura preventivă dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai
poate fi considerată necesară într-o societate democratică și nici
proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit
jurisprudenței dezvoltate de Curtea de la Strasbourg prevederile aplicabile
într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți
democratice, în special preeminența dreptului.
Înalta Curte de Casație și Justiție
reține că, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății
de mișcare a unei persoane dar numai cu respectarea principiului
proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată
or, durata de timp substanțială scursă de la luarea măsurii față de inculpați,
coroborată cu estomparea considerabilă a stării de insecuritate în rândul
colectivității din care inculpații fac parte, odată cu trecerea timpului,
precum finalizarea urmăririi penale se constituie în tot atâtea argumente ce
întăresc convingerea că măsura preventivă nu mai este proporțională cu situația
ce a determinat dispunerea ei.
Întrucât starea de libertate a
persoanei este cea firească, Codul de procedură penală a prevăzut regula că în
cadrul procesului penal trebuie să existe modalități și forme care să permită
persoanei arestate să ceară și să obțină, dacă sunt întrunite condițiile
legale, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă,
conform art. 5 C. proc. pen.
În consecință, constatând că nu mai
există vreun temei care să justifice menținerea măsurii și apreciind încheierea
recurată ca fiind temeinică și legală, constatând nefondate criticile formulate
de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. înalta Curte de Casație și Justiție va respinge,
ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
împotriva încheierii de ședință din data de 22 octombrie 2012 a Curții de Apel
Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în
dosarul nr. 375/42/2012, privind pe intimații inculpați C.C.M. și T.G.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva încheierii
din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția Penală și pentru Cauze
cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 375/42/2012, privind pe
inculpații C.C.M. și T.G.
Onorariul
parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.C.M.
în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile
judiciare ocazionate cu soluționarea recursului parchetului, rămân în sarcina
statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25
octombrie 2012
OPINIE SEPARATĂ
Asupra recursului penal de față;
Examinând actele
și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin încheierea
din 22 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești
- secția penală și pentru cauze cu
minori și de familie în dosar
nr. 375/42/2012
s-au admis cererile formulate de inculpații C.C.M.
și T.G. și în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc.
pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura
preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe
toată durata procesului penal.
În temeiul art. 145
1
alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1
1
) C. proc. pen.
s-a impus
inculpatului C.C.M. ca pe durata măsurii
de
a nu părăsi țara să respecte următoarele obligații:
a)
să
se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b)
să se prezinte la
organul de poliție desemnat cu supravegherea de
organul judiciar care a dispus
măsura, respectiv la Poliția comunei Filipeștii
de Pădure, județul Prahova, conform
programului de supraveghere întocmit
de
organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c)
să
nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
d)
să nu dețină, să nu folosească și să
nu poarte nicio categorie de arme.
În temeiul art. 145
1
alin. (2) rap la art. 145 alin. (1
1
)
C proc. pen. s-a impus
inculpatului
T.G. ca pe durata măsurii preventive a
obligării
de a nu părăsi țara, acesta să respecte următoarele obligații:
a)
să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b)
să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de
organul judiciar
care a dispus măsura, respectiv la Poliția comunei Florești,
județul Prahova,
conform programului de supraveghere întocmit de organul
de poliție sau ori de câte ori este
chemat;
c)
să nu își schimbe locuința fără încuviințarea
instanței;
d)
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de
arme.
În baza art. 145
alin. (2
2
) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpaților că,
în caz de încălcare cu rea credință a
măsurii sau a obligațiilor ce le revin, se va lua față de aceștia măsura
arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate, de
îndată, a inculpaților C.C.M. și T.G., dacă nu sunt reținuți sau arestați în
altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că
art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
,
stabilește că, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu
detențiunea
pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna
desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, se poate lua față
de acesta una din următoarele
măsuri
preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c)
obligarea
de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă, iar în alin. (8) al
aceluiași articol sunt enumerate exemplificativ
criteriile în raport de care
organul judiciar alege măsura ce urmează a
fi luată, respectiv:scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii,
sănătatea, vârsta,
antecedentele și alte
situații privind persoana față de care se ia măsura.
Având în vedere faptul că măsurile
preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept
fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare
care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
Pe de o parte,
în reglementarea acestora, se recomandă instituirea
unui grad diferențiat de constrângere
a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să
poată fi aleasă, în funcție de fiecare
cauză
concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin
cea
mai redusă constrângere.
Individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,
respectiv instanței în cursul judecății, pentru a
aprecia dacă măsura obligării de a nu
părăsi țara sau localitatea este
suficientă
sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a
măsurii
arestării preventive.
Pe de altă parte, detenția provizorie poate fi menținută atunci când
instanța constată
insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau
localitatea, cu
respectarea, pe toată durata procesului, a principiului
proporționalității
între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a
făptuitorului.
Din perspectiva
Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3, consacră dreptul
oricărei persoane arestate sau deținute, în
condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, de a fi judecate într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii.
Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanții care să asigure
prezentarea persoanei
în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției
enunțate, instanța de
contencios european a
stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel
s-a apreciat că
este esențial ca, în funcție de starea de detenție a
persoanei împotriva căreia se desfășoară procedura judiciară,
instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării
inculpatului a
depășit, la un moment
dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului
care, în
circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată
nevinovată.
În acest sens
Curtea Europeană a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al
detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3
este ziua când
hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în
care s-a statuat
asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea
unei fapte poate justifica
menținerea
stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit
o
limită rezonabilă.
Raportând datele cauzei deduse judecății la dispozițiile cuprinse în
legea națională corelate cu
prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Curtea a considerat că la acest
moment procesual, cererile celor doi inculpați de înlocuire a măsurii arestării
preventive cu alte măsuri
preventive mai
puțin restrictive de libertate sunt justificate, fiindcă scopul urmăririi
penale a fost îndeplinit, prin finalizarea anchetei și trimiterea în
judecată
a infractorilor, iar desfășurarea procedurii judiciare în primă
instanță nu impune necesitatea privării de
libertate a acestor doi inculpați.
S-a reținut, de asemenea, că detenția lor provizorie nu mai poate fi
considerată
legitimă chiar dacă perioada arestării preventive nu a depășit
un termen rezonabil în accepțiunea
legislației naționale dar și din
perspectiva
Convenției Europene a Drepturilor Omului câtă vreme ceilalți doi inculpați,
arestați preventiv la aceeași dată - 22 martie 2012 de Curtea
de Apel
Ploiești - și care au fost trimiși în judecată fiind acuzați de o
pluralitate de infracțiuni cel puțin similare cu
cele imputate inculpaților C.C.M.
și T.G., au fost eliberați în cursul
procedurii, arestul lor preventiv fiind înlocuit cu o măsură restrictivă de
libertate mai puțin severă dispusă de instanța supremă, astfel cum s-a arătat.
În plus,
arestarea preventivă în care au fost plasați inculpații de
circa 7 luni a
fost necesară ocrotirii unui interes general al societății care
avea prioritate
în raport de interesul privat al inculpaților în faza de urmărire
penală fiind
justificată de asigurarea bunei desfășurări a procesului penal - art. 136 alin.
(1) teza I C. proc. pen. - adică pentru a permite organelor de
anchetă să identifice
participanții, persoanele vătămate, martorii, să
cunoască întreaga dimensiune a activității potențial
ilicite, astfel încât
cercetarea să se
desfășoare în mod complet și cu celeritate.
Aceste aspecte nu
mai sunt relevante actualmente, în condițiile
în care de la sesizarea instanței-15 mai 2012 și până la
termenul de judecată acordat cauzei la 2 noiembrie 2012, nu s-a reușit
începerea
cercetării judecătorești datorită
deficiențelor actului de sesizare, semnalate
repetat sub formă de excepții de inculpați, referitoare la corecta
stabilire a cadrului procesual, citarea și chemarea în proces a persoanelor
vătămate
precum și precizarea
întinderii pagubei pretins încercate de acestea,
comunicarea actului de inculpare spre luare la cunoștință de inculpații
aflați
în arest preventiv, astfel cum
rezultă din încheierile de ședință prin care s-
au luat măsurile procesuale pregătirii etapei judecății în primă
instanță.
S-a mai reținut
că nu se poate imputa inculpaților trimiși în judecată
că temporizarea
activității în primă instanță s-ar datora comportamentului
lor, ci celui al autorității judiciare
care avea obligația să formuleze o
acuzație
clară, expresă și detaliată de natură a permite exercitarea de către
inculpat a dreptului la apărare în toate
componentele sale, inclusiv a celui
de
a beneficia de procedura simplificată de judecată prevăzută de art. 320
1
C
proc. pen.
În egală măsură, potrivit dispozițiilor
art. 5 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate
fi lipsit de libertatea sa.
De la această
regulă, există însă excepția privării licite de libertate,
circumscrisă cazurilor prevăzute în
mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție.
Potrivit
acestora, o persoană poate fi privată de libertate dacă a
fost arestată
sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare
competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit
o infracțiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de
a-l împiedica să
săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea
acesteia, în materia privării de
libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la
aplicabilitatea dreptului intern.
Cum în dosar nu
s-au identificat elemente de natură a contura
intenția inculpaților ca odată puși
în libertate, să zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art.
148 lit. b) C. proc. pen., pe de o parte,
iar
pe de alta, că pericolul social concret pentru ordinea publică nu mai
poate fi suficient legitimat de motivele invocate
inițial, fiindcă după circa 7
luni, numai suspiciunea-îndreptățită, a
comiterii unor infracțiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea
de libertate decât prin
încălcarea
dreptului constituțional la libertate și a prezumției de nevinovăție ca și
componentă esențială a unei proceduri judiciare echitabile.
În contextul elementelor ce
circumstanțiază cauza de față, a
aspectelor
ce țin de persoana inculpaților și de tratamentul juridic diferențiat
de care ceilalți doi inculpați (care au fost
arestați preventiv) beneficiază în
prezent,
de stadiul procesual în care acest dosar penal se află, măsura
preventivă
dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai poate fi
considerată necesară într-o societate democratică și nici proporțională
cu
scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit
jurisprudenței
dezvoltate de Curtea de la
Strasbourg prevederile aplicabile într-un stat
trebuie să respecte pe
cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența
dreptului.
În același timp, autoritățile
judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei
persoane dar numai cu
respectarea
principiului proporționalității măsurii și a scopului pentru care
aceasta a fost aplicată or, durata de timp
substanțială scursă de la luarea
măsurii față de inculpați, coroborată
cu estomparea considerabilă a stării
de
insecuritate în rândul colectivității din care inculpații fac parte, odată cu
trecerea timpului, precum finalizarea urmăririi
penale se constituie în tot
atâtea argumente ce întăresc convingerea că
măsura preventivă nu mai
este proporțională
cu situația ce a determinat dispunerea ei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen
legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
criticând-o ca fiind
netemeinică întrucât nu
au intervenit temeiuri noi care să justifice înlocuirea
măsurii arestării preventive cu măsura preventivă
a obligării de a nu părăsi țara, astfel că în raport de complexitatea cauzei,
de natura infracțiunilor
săvârșite,
de activitatea infracțională desfășurată, de atitudinea inculpaților de
comportamentul autorităților dar și de durata măsurii arestării preventive
luată
față de aceștia nu se impunea admiterea cererilor formulate de inculpați.
S-a solicitat admiterea recursului declarat în cauză, casarea în parte
a hotărârii atacate și rejudecând
respingerea cererilor de înlocuire a
măsurii
arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
țara
formulată de inculpații C.C.M. și T.G. ca fiind neîntemeiate.
Recursul este
fondat.
Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului prin prisma
criticilor
formulate de procuror și a dispozițiilor art. 385
1
alin. (1) lit. e)
C. proc. pen.
cu referire la art. 141 și art. 160
b
C. proc. pen.
precum și din oficiu potrivit art. 386
6
alin. (3) C. proc. pen. în limita
investirii
sale referitoare la măsura preventive menționată, înalta Curte de Casație și
Justiție în opinie separată constată că recursul procurorului este
fondat
pentru următoarele considerente:
Prin
rechizitoriul nr. 613/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Ploiești, inculpatul T.G. a fost
trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 208
alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41
alin. (2) C. pen., infracțiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 și
pentru art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C. pen. cu aplic.
art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se în sarcina
sa că, în luna septembrie 2010, împreună cu inculpatul C.C.M.
, cu învinuiții N.G.C., C.D.
și B.F., a sustras o parte din conducta de
transport produse
petroliere și din
stâlpii de susținere a acesteia, pe raza comunei Bănești,
jud. Prahova,
conducta aparținând SC P. SA Ploiești,
cauzând
un prejudiciu în valoare de 548.004 lei, prejudiciu nerecuperat și
că în
perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de
inculpații I.C.P. (primar al comunei Bănești, jud
Prahova),
V.E.G. (inginer în cadrul
SC O.M.V. P. SA) și învinuitul
D.I. (director al SC C.P.B. SA), împreună
și cu inculpatul C.C.M. și învinuiții C.D. și B.F. a sustras conducta inactivă
de alimentare cu apă reziduală 10 3/4 țoii x 16 km. Rafinărie Câmpina,
înregistrată în
patrimoniul SC O.M.V. P. SA
sub nr. de inventar 35015170, cauzând astfel un prejudiciu în sumă de 604.291,59
lei, nerecuperat.
S-a mai reținut că, la data de 29
decembrie 2010, acesta i-a dat
inculpatului
I.C.P., primar al comunei Bănești, jud. Prahova,
suma de 5.000 lei pentru a-și trafica influența pe lângă agentul de
poliție
P.C. din cadrul Postului de
Poliție Bănești, jud. Prahova, în
sensul
ca aceasta să nu își exercite corespunzător atribuțiunile de serviciu
pe
linia menținerii ordinii publice în raza de competență, mai exact de a nu
constata faptele de sustragere comise de inculpatul T.G. și alții.
Totodată s-a reținut că în luna februarie 2012, împreună cu inculpații
C.C.M. și D.M.C.
inculpatul T.G. a sustras de pe raza comunei Florești, trei rezervoare metalice
aparținând
SC F. SA București, cauzând un prejudiciu în sumă de
31.602,17 lei, nerecuperat.
În sarcina
inculpatului C.C.M. s-a reținut săvârșirea
infracțiunilor prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209
alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu
aplic.
art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. și a infracțiunii prev. de
art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 41 alin.
(2) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. și art. 33 lit. a)
C. pen., constând în aceea că în luna septembrie
2010, împreună cu inculpatul
T.G., cu învinuiții N.G.C., C.D. și B.F., a
sustras o parte din conducta de transport
produse
petroliere și din stâlpii de susținere a acesteia, pe raza comunei
Bănești, jud. Prahova, conducta aparținând SC P.
SA Ploiești,
cauzând un prejudiciu
în valoare de 548.004 lei, nerecuperat.
În perioada
decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de
inculpații I.C.P. (primar al comunei
Bănești, jud. Prahova), V.E.G. (inginer în cadrul SC O.M.V. P. SA) și de
învinuitul D.I. (director al SC C.P.B. SA),
împreună cu inculpatul T.G. și învinuiții C.D. și
B.F. a sustras conducta inactivă de alimentare cu
apă reziduală
10 3/4 țoii x 16 km.
Rafinărie Câmpina, înregistrată în patrimoniul SC O.M.V. P. SA, cauzând un
prejudiciu în sumă
de 604.291,59
lei, nerecuperat. S-a mai reținut că în luna februarie 2012,
împreună cu
inculpații T.G. și D.M.C.
acesta a sustras
de pe raza comunei Florești, trei rezervoare metalice
aparținând SC F. SA București, cauzând un
prejudiciu în sumă de
31.602,17 lei, nerecuperat.
Măsura arestării preventive a fost dispusă față de intimații inculpați
prin încheierea
din Camera de consiliu a Curții de Apel Ploiești, la data de
22 martie 2012 și prelungită prin
încheieri succesive.
Prin încheierea
din 4 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,
în temeiul art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a
constatat
legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților C.C.M. și
T.G. și s-a dispus menținerea
acesteia.
În motivarea
soluției de menținere a măsurii arestării preventive a
inculpaților,
instanța a reținut că în intervalul scurs de la luarea măsurii
arestării
preventive și până la momentul soluționării legalității și temeiniciei
acesteia conform
dispozițiilor legale sus-menționate nu au fost identificate
date noi care să justifice revocarea
sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă de libertate.
La termenul din
15 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploiești sesizată fiind cu
cererile de
înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpații
C.C.M. și T.G., a
admis cererile astfel formulate și a dispus înlocuirea măsurii arestării
preventive cu măsura
preventivă
a obligării de a nu părăsi țara.
Împotriva
acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Ploiești.
Prin decizia
penală nr. 3373 din 19 octombrie 2012 înalta Curte de Casație și Justiție, în
dosarul penal nr. 6618/1/2012, a admis recursul declarat de
procuror și, casând încheierea
recurată, pe fond a respins cererile de
înlocuire
a măsurii arestării preventive formulate de cei doi inculpați.
În aceste
condiții, la data de 22 octombrie 2012, inculpații C.C.M.
și T.G. au
formulat noi cereri de înlocuire a măsurii
arestării preventive cu măsura
obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv
țara.
Prin încheierea
recurată, Curtea de Apel Ploiești a admis cererile
formulate de
inculpați în condițiile arătate și a dispus înlocuirea măsurii
arestării
preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraful 3 că „Orice
persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul
articol, trebuie adusă de
îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuțiilor judiciare și are dreptul de a
fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii.
Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere".
Durata rezonabilă
a detenției conform art. 5 paragraful 3 se apreciază
în concret,
instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele
prelungirii
măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor
plauzibile cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este
suficientă în motivarea măsurii, aceasta trebuie să evidențieze existența, fie
a pericolului de fugă, fie a
riscului
săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să
prezinte modul în care a fost instrumentată cauza
de către autorități prin
sublinierea complexității.
La art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană se stipulează că „Orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de
către o instanță independentă și
imparțială
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și
obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei ocupații în
materie penală îndreptate împotriva sa
(.)".
Termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel
și în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ținând seama de
criteriile stabilite în jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului,
constând
în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al
autorităților.
În cazul în care
instanța de judecată constată că, în raport cu criteriile
menționate, termenul rezonabil al
arestării preventive a fost încălcat în cursul judecății în apel sau în recurs,
aceasta poate dispune, conform
art. 139 alin.
(1) C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive
luată în
temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi
localitate, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive
semnificația schimbării temeiului care a determinat luarea
măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C.
proc. pen. și anume, a condiției referitoare la pericolul concret pentru
ordinea publică.
În contextul
concret al prezentei cauze, înalta Curte de Casație și
Justiție, în
opinie separată consideră că instanța de apel prin hotărârea pronunțată, în mod
neîntemeiat, în baza dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
a dispus
înlocuirea măsurii arestării preventive luată față
de intimații
inculpați cu măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de
art. 145
1
C. proc. pen.
În speța de față, în raport de
infracțiunile deduse judecății
(infracțiuni
de furt cu consecințe deosebit de grave), de modalitatea de comitere a acestor
fapte, așa cum sunt reținute în actul de sesizare, de
pedepsele stabilite de lege pentru aceste
infracțiuni, se poate aprecia, în
mod
evident, că în cauză se justifică menținerea arestării preventive față de
cei
doi inculpați.
În lipsa oricăror
modificări intervenite în privința temeiurilor care au
condus la menținerea măsurii arestării
preventive apare evident
neîntemeiată
cererea de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a
nu părăsi
țara.
Cum în cauză de la termenul din 15
octombrie 2012, până la cel din
22 octombrie
2012 nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri
astfel cum prevăd dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,
soluția
instanței este nefondată.
Mai mult, se poate constata că în
sarcina acestora s-a reținut la luarea măsurii arestării preventive s-au reținut
și dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., în sensul că au încercai
zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unui martor, martorul B.F.
Totodată, în ceea
ce-l privește pe inculpatul C.C.M.
s-a
reținut prin actul de inculpare că, acesta a săvârșit infracțiunile din
prezenta cauză cu reținerea recidivei prev. de art.
37 lit. a) C. pen., iar inculpatul
T.G.
deși în prezent este reabilitat a suferit o condamnare
tot pentru același gen de infracțiuni (tentativă
la furt calificat).
In ceea ce
privește durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, în
conformitate
și cu jurisprudența C.E.D.O., fiind totuși un element de natură pur subiectivă,
prin natura sa, pentru a verifica dacă aceasta a fost
depășită, este necesar sa ne raportăm unor elemente de natură concretă,
cu
referință strictă la particularitățile acestei spețe.
Conform jurisprudenței constante a
Curții Europene a Drepturilor
Omului (a se
vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius contra Lituaniei
sau cauza Tudorache contra României), caracterul
rezonabil al procedurilor
în materia penală se apreciază în justiție în
funcție de complexitatea
cauzei, atitudinea
inculpatului și comportamentul autorităților.
În cauza de față,
infracțiunile deduse judecății sunt pedepsite cu
pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 și 20 ani, iar prin
activitatea
infracțională, modalitatea de
comitere, numărul de participanți poate fi
considerată o cauză complexă.
În ceea ce
privește atitudinea inculpaților, aceștia nu au recunoscut
săvârșirea faptelor reținute, mai mult
au încercat să îngreuneze
desfășurarea
urmăririi penale, prin influențarea unui martor.
În ceea ce privește comportamentul autorităților, respectiv al instanței
de
judecată, dedus din modul în care gestionează cercetării întreprinse în cauză,
se observă că acesta este conform exigențelor statuat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, iar în
mare măsură, cercetarea judecătorească nu a putut fi demarată și datorită unor
diverse cereri, excepții invocate de inculpații din prezenta cauză.
Față de aceste
considerente, înalta Curte de Casație și Justiție, în opinie
separată, în
baza art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite
recursul declarat de Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Ploiești
împotriva
încheierii din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția p
enală și pentru cauze cu minori și de familie, va
casa în parte hotărârea
atacată și
rejudecând, va respinge cererile de înlocuire a măsurii arestării
preventive
a intimaților inculpați ca neîntemeiate.