ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2016

Decizia nr. 2331/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 13.05.2003 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând a se constata valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta la 25.11.2001, având ca obiect imobilul situat în București, sector 1, și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare. La data de 4 iulie 2003, reclamanta a precizat valoarea imobilului din litigiu la suma de 2.584.000.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 656 din 18.07.2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. constatându-se că între reclamantă în calitate de cumpărătoare și pârâtă, în calitate de vânzătoare a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului format din construcție de cărămidă și teren aferent în suprafață de 360 mp, situat în București, sector 1, pentru care s-a achitat suma de 80.000 dolari S.U.A. și, pe cale de consecință, hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei hotărâri la data de 2 decembrie 2003, pârâta a declarat apel solicitând totodată și repunerea în termenul de declarare a apelului susținând că nu a fost legal citată la judecarea cauzei la instanța de fond în condițiile în care locuiește în S.U.A.

învederând că înscrisul prezentat de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată este fals. Prin încheierea de ședință din 13 aprilie 2004, instanța de apel în temeiul art. 102-103 C. proc. civ. a admis cererea de repunere în termenul pentru declararea apelului formulată de pârâtă reținându-se că actele de procedură au fost comunicate pârâtei la adresa din sector 1, București, că potrivit vizei de pe pașaport data de intrare în România este data de 19 septembrie 2001 și de ieșire din România este data de 28 noiembrie 2001 și că aceasta locuiește în S.U.A. La 28.09.2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a suspendat judecarea cauzei, la cererea pârâtei, în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc.

civ. până la soluționarea dosarului penal nr. x/2003, în care a fost începută urmărirea penală de către Secția 3 Poliție București - Biroul Cercetări Penale împotriva numitei A. (reclamanta din litigiul pendinte) pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în ce privește antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 25.11.2001, obiect al prezentului litigiu. La 01.04.2016, pârâta B. a solicitat repunerea cauzei pe rol susținând că motivele care au determinat suspendarea cauzei au încetat. În acest sens s-a depus sentința civilă nr. 3345 din 28 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București prin care s-a constatat că semnătura numitei B. de pe antecontractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 a fost contrafăcută prin copiere fiind întocmit în vederea fraudării legii, motiv pentru care actul susmenționat a fost desființat în totalitate.

În faza judecării apelului, intimata-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei și martori, dar nu pentru a dovedi existența instrumentului „probationis”, care a fost declarat fals, ci pentru a dovedi consimțământul pârâtei la încheierea actului, respectiv existența actului juridic - „negotium iuris”, probă respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 1191 C. civ.

de la 1865. Prin decizia nr. 397/A din 27 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 656 din 18 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă având ca obiect constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare datat 25 noiembrie 2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă nr. 3345 din 28.02.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 2390 din 26 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost desființat în totalitate antecontractul de vânzare-cumpărare din 25.11.2001 ca fiind fals, motiv pentru care s-a reținut că nu se justifică pretenția reclamantei din prezentul litigiu în ce privește constituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a reținut că stabilirea irevocabilă a existenței falsului și natura ilicită atât a cauzei, cât și a scopului antecontractului, stabilite de asemenea, în mod irevocabil, prin sentința anterior enunțată, au compromis în totalitate întreaga operațiune juridică. Atât împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2004, cât și împotriva deciziei sus evocate a declarat recurs reclamanta A. solicitând în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., în temeiul cărora a fost admisă cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, în condițiile în care pârâta B. atât în relația cu reclamanta, cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, precum și în relațiile stabilite cu terțe persoane și-a indicat domiciliul ca fiind în sector 1, București, prezentând de fiecare dată buletinul de identitate și nu pașaportul. Se susține că, instituția repunerii în termenul de apel este incidentă numai în cazul în care partea care solicită repunerea în termen dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa, că, împiedicarea trebuie să fie de natură obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi nici prevăzută și nici depășită de parte.

Pentru a fi admisă cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac, partea trebuia să dovedească această situație obiectivă. Or, susține recurenta-reclamantă, viza de intrare aplicată pe pașaport nu este un element extern, străin de voința pârâtei, ci este o reflectare a voinței pârâtei de a veni sau nu în România, motiv pentru care se susține că pârâta nu a făcut dovada intervenirii unei situații obiective care să o împiedice să formuleze apelul în termenul legal. În consecință, faptul că pârâta a ales să nu vină în România o perioadă de timp, că a ales să indice ca domiciliu adresa din sector 1, București, precum și dubla sa cetățenie română-americană sunt consecințele propriului său comportament și nu pot constitui motive legale pentru repunerea în termenul de declarare a apelului.

S-a învederat că are importanță conduita ulterioară a pârâtei în condițiile în care, prin cererea de studiu din 6 iunie 2014, B. declară că este domiciliată în sector 1, București, că aceeași adresă este menționată și în cererea depusă de pârâtă la 6 iulie 2004. În aceeași idee se arată că, la termenul de judecată din 22 iunie 2004, pârâta s-a legitimat cu buletinul de identitate emis de autoritățile române în care figurează adresa din București, sector 1, și nu cu pașaportul sau vreun act de identitate emis de autoritățile din S.U.A. Cum C. proc. civ. stabilește că citarea se face la domiciliul părții, se arată că procedura de citare a fost corect îndeplinită la instanța de fond, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost citată și prin mica publicitate în raport de același domiciliul din București.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că instanța de apel deși inițial a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul părților prin încheierea de ședință din 22 iunie 2004, ulterior ca urmare a încetării cauzei de suspendare, instanța a refuzat să administreze probatoriul propus de reclamantă. Din această perspectivă se susține că este nereală motivarea instanței de apel că „reclamanta A. nu mai are nicio probă pentru a justifica pretenția sa de constituire a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu”. În aceeași idee se învederează că în condițiile în care antecontractul a fost declarat fals se impunea încuviințarea altor probe pentru dovedirea înțelegerii bilaterale între părți cu privire la vânzarea imobilului.

Or, prin refuzul administrării oricărei probe propuse ulterior declarării ca fals a antecontractului în sens de instrumentum probationis, instanța de apel a conferit un caracter formal contradictorialității dezbaterilor și a creat un dezechilibru al „armelor” procesuale, motiv pentru care se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil. Faptul că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile din litigiul având ca obiect declararea ca fals a antecontractului nu justifică lipsirea de posibilitatea de apărare, de a dovedi că înțelegerea a existat în sens de negotium iuris, cu atât mai mult cu cât organele penale au reținut că a existat o înțelegere în sens de negotium iuris. Prin urmare, recurenta reclamantă susține că admiterea apelului fără încuviințarea probelor solicitate și fără posibilitatea de a se apăra i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, sens în care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, susține recurenta-reclamantă, instanța prezintă în numai 50 de rânduri întreaga situație de fapt și de drept, motiv pentru care se învederează că practic decizia recurată este nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, în condițiile în care actul juridic dedus judecății a fost reprezentat de înțelegerea intervenită între părți cu privire la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, sens în care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Faptul că actul juridic în sens de „instrumentum probationis” a fost desființat nu are semnificația inexistenței întregii operațiuni juridice, în sens de „negotium iuris”, manifestarea de voință a părților existând în continuare producând efectele stabilite de părți la momentul întâlnirii acordului de voință. Or, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, mai precis manifestarea de voință dintre pârâtă și reclamantă cu privire la vânzarea imobilului. Din perspectiva celor expuse se învederează că indiferent de soarta antecontractului, act juridic în sens de instrumentum probationis, înțelegerea dintre părți a existat și nu poate fi invalidată prin lipsirea de efecte juridice a unui mijloc de probă, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare.

În acest sens se arată că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium iuris, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de înscris ca mijloc de probă. Prin urmare, susține recurenta-reclamantă, ori de câte ori instanța de judecată interpretează eronat actul juridic în sens de negotium iuris hotărârea este nelegală, ca și în cazul de față, întrucât interpretarea eronată a echivalat cu lipsirea totală de efecte a actului juridic, considerat de instanță ca inexistent, fără să administreze nicio probă în acest sens pe considerentul că unul din acte în sens de act probatoriu de instrumentum probationis nu produce efecte.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a prevederilor legale referitoare la puterea de lucru judecat, în condițiile în care instanța de apel a pronunțat hotărârea exclusiv pe faptul că în Dosarul nr. x/299/2013 al Judecătoriei sectorului 1 București a fost stabilită cu titlu irevocabil existența falsului, natura ilicită a cauzei și a scopului antecontractului. Or, susține recurenta-reclamantă ceea ce a intrat în puterea de lucru judecat este numai dispozitivul sentinței civile nr. 3345 din 29 februarie 2014 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care se statuează în sensul că „se desființează în totalitate antecontractul de vânzare-cumpărare datat 25.11.2001”, nu și motivarea instanței de fond, care a fost modificată ulterior atât de instanța de apel, cât și de instanța de recurs.

O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 969 și 480 C. civ., în condițiile în care reclamanta este titulara unui bun actual în sensul Convenției, drept garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, câtă vreme acest „bun” există în patrimoniul ei, indiferent de validitatea antecontractului în sens de instrumentum probationis.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că argumentele în sprijinul existenței înțelegerii dintre părți în sens de negotium iuris rezultă din: recunoașterile pârâtei; contractul de asistență juridică din 25.11.2001, prin care pârâta a mandatat-o pe avocat C. cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare; declarația din 29.08.2012 în care pârâta declară că „în ceea ce privește suma de 80.000 dolari S.U.A cu titlu de preț, acești bani nu i-am primit, pentru că nu i-am numărat”; o scrisoare în care a urat „să vă bucurați de casă”, urare ce confirmă vânzarea, nu închirierea, aspect reținut și în ordonanța din 02.08.2005 emisă în dosarul penal nr. x/P/2004; declarațiile martorilor D., E., F., G., C., care au confirmat existența înțelegerii bilaterale de vânzare-cumpărare a imobilului; faptul că pârâta a încetat să mai plătească impozitul pe imobil predând toate actele originale referitoare atât la istoricul proprietății, cât și la utilitățile aferente; că pârâta nu a solicitat niciodată chiria aferentă contractelor de închiriere și nici nu a solicitat rezilierea contractelor deși a pretins că nu a primit chiria.

Se mai susține că pârâta a solicitat efectuarea unei expertize psihiatrice prin care să dovedească că la data încheierii antecontractului nu avea discernământ, or, dacă semnătura era falsă ce interes ar fi avut să susțină lipsa discernământului dacă nu pentru a încerca să desființeze însăși înțelegerea în sens de „negotium iuris”. În ceea ce privește plata prețului, recurenta-reclamantă arată că în ordonanța din 02.08.2005 emisă în dosarul penal nr. x/P/2004 au fost reținute mai multe elemente doveditoare ale plății prețului respectiv: declarații de martori, ordinul de plată valutară și extrasul de cont; corespondența dintre C. și pârâtă; documente de blocare a sumei de 10.000 dolari S.U.A. la Banca H. în favoarea pârâtei, prezența acesteia în București la data de 25.11.2001, precum și declarația martorei I. în acest sens; că pârâta a plecat cu avionul la data de 28.11.2001 în S.U.A.

pentru tratament medical de specialitate, dar din extrasul de cont al J. nu rezultă că în luna noiembrie 2001 a scos din contul său vreo sumă de bani necesară fie pentru transportul cu avionul, fie pentru alte cheltuieli necesare călătoriei în S.U.A. Or, susține recurenta-reclamantă toate aceste aspecte sunt de natură să confirme promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a art. 1191 și art. 1197 C. civ. S-a arătat că instanța de apel a respins administrarea altor probe în dosarul cauzei motivat de faptul că, fiind vorba de o operațiune ce depășește suma de 250 lei dovada se poate face numai prin înscris.

Se învederează că nu critică hotărârea instanței sub aspectul netemeiniciei acesteia, a modului în care a interpretat probele, ci asupra legalități acestei hotărâri în condițiile în care instanța a refuzat administrarea probelor ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor art. 1170 și art. 1197 C. civ. În acest sens se arată că proba cu martori poate fi primită dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), iar începutul de dovadă scrisă a fost indicat ca fiind contractul de asistență juridică încheiat la data de 25 noiembrie 2001 de avocat C. având ca obiect „antecontract A.-B.”. Ca atare, recurenta reclamantă susține că a făcut dovada existenței unui început de dovadă situație în care instanța de apel trebuia să admită probele solicitate.

Față de cele expuse se solicită admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă. În ședința publică din 18 noiembrie 2016, reclamanta-recurentă a invocat ca motiv de ordine publică, excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului intimatei-pârâte în faza procesuală a apelului, învederând că această excepție peremptorie și absolută are efect dilatoriu și că nu se poate trece peste această excepție având în vedere înscrierea în fals. Examinând încheierea de ședință din 13 aprilie 2004, precum și hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 ,7 ,8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2004, Înalta Curte constată că instanța de apel a fost învestită de pârâta B. la data de 12 decembrie 2003 cu o cerere de repunere în termenul de declarare a apelului împotriva sentinței civile nr. 656 din 18 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, motivat de faptul că atât hotărârea, cât și toate actele de procedură i-au fost comunicate la adresa din București deși, în toată perioada litigiului a locuit în S.U.A. Instanța de apel a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului în temeiul art. 103 C. proc. civ., având în vedere că din pașaportul pârâtei rezultă că aceasta a locuit în S.U.A., că viza de intrare în România are data de 19 septembrie 2001 și de ieșire din România, data 28 noiembrie 2001. Conform dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ. „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”. Prin urmare, decăderea este o sancțiune legală ce intervine în cazul nerespectării termenelor procedurale, rațiunea și importanța decăderii fiind determinată tocmai de imperativul stabilirii unor termene imperative de natură a asigura celeritatea în activitatea procesuală. Dispozițiile art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. reglementează instituția repunerii în termen în condiții restrictive, când partea dovedește că „a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei” să acționeze înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că nevalabilitatea actului de procedură al comunicării hotărârii este incompatibilă cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, în condițiile în care actul de procedură al comunicării hotărârii este lovit de nulitate, acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind aceea că în absența unei comunicări valabile a hotărârii instanței, partea ar fi în termenul legal de formulare a apelului.

Raportând cele expuse la cauza de față, Înalta Curte constată că într-adevăr din pașaportul intimatei-pârâte rezultă că aceasta a locuit în S.U.A., că viza de intrare în România are data de 19 septembrie 2001, și cea de ieșire din România data 28 noiembrie 2001, că în primă instanță toate actele de procedură inclusiv comunicarea hotărârii au fost efectuate la domiciliul din București, că noțiunea de domiciliul ca element de identificare a persoanei fizice este acolo unde aceasta are locuința statornică sau principală.

În ceea ce privește domiciliul, Înalta Curte reține că de regulă dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate, însă fiind vorba de o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face în principiu, prin orice mijloc de probă pentru ca într-adevăr să se poată stabili în mod real localitatea în care persoana fizică își are locuința statornică sau principală ce uneori poate fi și într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată. Or, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că domiciliul fiind o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, în cauza pendinte pârâta-intimată a făcut dovada că a avut domiciliul - locuința statornică și principală - într-o altă țară, respectiv în S.U.A., încă din noiembrie 2001 (anterior introducerii acțiunii - 13 mai 2003). Cum actele de procedură la prima instanță inclusiv comunicarea hotărârii au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor art. 90 C. proc.

civ., sancțiunea procedurală care intervine este nulitatea acestora în condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Or, în condițiile în care actul procedural al comunicării hotărârii nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, Înalta Curte constată că în absența unei comunicări valabile a hotărârii instanței de fond, pârâta era în termenul legal de declarare a apelului. Această concluzie rezultă și din formularea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că „termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Cât timp termenul de apel curge de la data comunicării sentinței, iar sentința apelată nu fusese comunicată în mod legal pârâtei rezultă că în speță, termenul de apel față de aceasta nu a început să curgă, motiv pentru care în cauză nu mai era necesară repunerea pârâtei în termenul de declarare a apelului.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care termenul pentru declararea căii de atac a apelului nu a început să curgă, criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. în ce privește repunerea în termenul de declarare a apelului sunt nefondate, motiv pentru care recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2003 urmează a fi respins. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 397/A din 27 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intervine dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc.

civ. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Pornind de la aserțiunile formulate în susținerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are în vedere o nulitate de procedură, ci aceasta critică modalitatea de interpretare și apreciere a probelor, cu referire directă la hotărârile judecătorești sus evocate, susținând că instanța și-a argumentat soluția în exclusivitate pe acestea, astfel că din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. nu este incident în cauză. În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat la termenul din 18 noiembrie 2016, ca motiv de ordine publică lipsa calității de reprezentant a avocatului intimatei-pârâte în faza procesuală a apelului. Față de acest motiv de recurs de ordine publică invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1991 „activitatea avocatului se realizează prin: „asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești”, sens în care avocatul încheie cu clientul un mandat special, respectiv contractul de asistență juridică și reprezentare care în fața instanței este dovedit prin împuternicirea avocațială.

Dispozițiile privind reprezentarea în procesul civil sunt norme ce interesează buna desfășurare a procesului în condițiile în care aceste norme nu ocrotesc doar partea reprezentată ci guvernează respectarea normelor procedurale în întreaga desfășurare a procesului fiind inadmisibil ca o persoană ce nu a fost împuternicită să reprezinte partea într-un litigiu. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatei-pârâte a fost ridicată de recurenta-reclamantă și în fața instanței de apel, fiind respinsă la termenul de judecată din 27 mai 2016, motivat de faptul că la dosar există împuternicirea avocațială în ce privește reprezentarea intimatei-pârâte.

Cum în cauză există împuternicirea avocațială depusă la dosarul instanței de apel, susținerea recurentei-reclamante legată de lipsa calității de reprezentant a avocatului intimatei-pârâte în apel este nefondată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii, Înalta Curte constată următoarele: Acțiunea introdusă de reclamantă la 13 mai 2003 are ca obiect constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, față de petitele acțiunii rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în baza antecontractului din 25 noiembrie 2001. Or, în condițiile desființării în totalitate a antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 prin hotărâre irevocabilă, valabilitatea acestuia nu mai poate fi supusă examinării în litigiul pendinte pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În ce privește situația antecontractului recurenta reclamantă a susținut că în condițiile în care antecontractul a fost declarat fals se impunea încuviințarea altor probe pentru dovedirea înțelegerii bilaterale între părți cu privire la vânzarea imobilului și că prin refuzul administrării oricărei probe propuse ulterior declarării ca fals a antecontractului în sens de instrumentum probationis, instanța de apel a conferit un caracter formal contradictorialității dezbaterilor și a creat un dezechilibru al „armelor” procesuale.proces echitabil.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din 22 iunie 2004 instanța de apel i-a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei, însă după depunerea deciziei civile nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a sentinței civile nr. 3345 din 28 februarie 2014 a Judecătoriei sectorului 1 București, și respectiv a deciziei civile nr. 2390 din 26 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, din care rezultă că antecontractul a fost declarat fals și desființat în totalitate, în mod legal și corect instanța de apel a apreciat că nu se mai impunea administrarea probelor în condițiile în care obiectul litigiului pendinte viza constatarea valabilității antecontractului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Susținerea recurentei reclamante că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1191 C. civ. întrucât nu a încuviințat administrarea probelor solicitate este nefondată în condițiile în care „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnatură privată”. Dispozițiile art. 1191 C. civ. prevăd de asemenea că „nu se va primi niciodată dovada prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depășește 250 lei”.

Această regulă interzice, în principiu, mărturia destinată să combată conținutul înscrisului constatator al unei operațiuni juridice, în care se presupune că părțile au consemnat voința lor reală. Așadar, ori de câte ori părțile au întocmit un înscris pentru constatarea unei înțelegeri, chiar pentru o sumă sau valoare mai mică de 250 lei, proba testimonială nu poate fi admisă pentru a stabili că înțelegerea a fost alta, că părțile au convenit și asupra altor lucruri decât cele scrise. Altfel zis, când părțile au constatat raportul lor juridic printr-un înscris, orice modificări sau completări trebuie să fie consemnate tot într-un înscris, ceea ce în cauza pendinte nu se confirmă.

Prin urmare, față de dispozițiile legale sus evocate, de obiectul dedus judecății ce vizează așa cum s-a arătat deja constatarea valabilității antecontractului din 25 noiembrie 2001, de faptul că acesta a fost declarat fals și desființat în întregime, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a dispozițiilor art. 1191 C. civ. În ceea ce privește susținerea recurentei reclamante că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1197 C. civ., în sensul că proba cu martori poate fi primită dacă există un început de dovadă scrisă și că începutul de dovadă scrisă a fost indicat ca fiind contractul de asistență juridică încheiat la data de 25 noiembrie 2001 de avocat C. având ca obiect „antecontract A.-B.”, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 1197 alin. (2) C. civ.

începutul de dovadă scrisă este „orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a formulat petiția, sau a celui ce el reprezintă și care scriptură face crezut faptul pretins”. Fără să constituie prin el însuși o probă de sine stătătoare, începutul de dovadă trebuie să fie înfățișat de reclamant, întrucât existența lui nu poate fi probată prin martori, și constă într-o scriere, recunoscută sau verificată, ceea ce însă în cauză nu s-a confirmat cu referire la contractul de asistență juridică încheiat la data de 25 noiembrie 2001 de avocat C. De altfel este de observat că acest contract de asistență juridică nu cuprinde elemente care să reliefeze conținutul antecontractului sau aspecte ce ar viza în mod direct imobilul din litigiu.

Pentru a fi considerată un început de dovadă scrisă o scriptură trebuie să îndeplinească două condiții: să provină de la cel căruia îi este opusă și respectiv scriptura să fie concludentă, să facă verosimil faptul pretins, ceea ce în cauză nu se confirmă, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentei reclamante legate de greșita interpretare a dispozițiilor art. 1197 C. civ. Față de cele expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate atât susținerile legate de greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și cele legate de încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigiile anterioare, identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, întrucât s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Or, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că prin hotărârile judecătorești sus evocate problema de drept legată de validitatea antecontractului din 25 noiembrie 2001 a fost tranșată irevocabil în sensul desființării lui în totalitate, situație ce se impune cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte ce are ca obiect constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Nefondate sunt și criticile recurentei reclamante legate de încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în condițiile în care aceste dispoziții reglementează acțiunea în revendicare, acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar, indiferent că posesia este de bună sau rea-credință atât timp cât acesta nu poate opune un titlu de proprietate valabil. Or, recurenta-reclamantă nu se află în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 480 C. civ., nefiind titulara unui drept de proprietate în ce privește imobilul din litigiu, în condițiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 - instrumentum probationem - a fost desființat în totalitate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Nefondate sunt și susținerile recurentei reclamante legate de faptul că este titulara unui „bun actual” în sensul Convenției, drept garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, și că acest „bun” există în patrimoniul ei indiferent de validitatea antecontractului în sens de instrumentum probationis, în condițiile în care în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.” Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenției, în condițiile în care nu i-a fost recunoscută calitatea de proprietar printr-o hotărâre definitivă și executorie cu atât mai mult cu cât antecontractul obiect al prezentului litigiu a fost desființat în totalitate prin hotărâre irevocabilă. Față de cele expuse, susținerile recurentei-reclamante legate de greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt nefondate. Cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în sensul că hotărârea este nemotivată, și că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că susținerea este nefondată. Motivarea unei hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată ce au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția adoptată constituie într-adevăr o obligație a instanței rezultată atât din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și din dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea CEDO în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea CEDO în cauza Buzescu contra României din 24 mai 2005). Înțelesul acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să se țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor și de diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare de hotărâri și decizii. Aceasta, întrucât problema de a ști dacă instanța a încălcat obligația de motivare a hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1 din Convenție, nu poate fi analizată decât în baza circumstanțelor cauzei. Motivarea trebuie să fie explicită și doar lipsa unei motivări specifice și concrete încalcă dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție.

(Hotărârea CEDO în cauza Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994). Raportând cele expuse la hotărârea instanței de apel, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecății ce vizează constatarea valabilității antecontractului din 25 noiembrie 2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, în condițiile în care acest act juridic a fost declarat fals și desființat în totalitate prin hotărârile judecătorești sus enunțate, aceasta este corect argumentată atât în fapt cât și în drept, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că acest text sancționează hotărârea în situația în care instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

trecând peste voința exprimată în contract. Or, în condițiile în care antecontractul obiect al litigiului pendinte a fost declarat fals și pe cale de consecință desființat în totalitate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 969 C. proc. civ. Deși recurenta reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Or, din această perspectivă, în condițiile în care antecontractul din 25 noiembrie 2001, obiect al litigiului pendinte în baza căruia s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a fost declarat fals și desființat în totalitate prin sentința civilă nr. 3345 din 28.02.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 2390 din 26 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2004 și împotriva deciziei civile nr. 397/A din 27 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2004 și împotriva deciziei civile nr. 397/A din 27 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2016.