ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 2331/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,
la 13.05.2003 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând a
se constata valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat
cu pârâta la 25.11.2001, având ca obiect imobilul situat în București, sector
1, și, pe cale de consecință, pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract autentic de
vânzare-cumpărare.
La data de 4
iulie 2003, reclamanta a precizat valoarea imobilului din litigiu la suma de
2.584.000.000 lei.
Prin sentința
civilă nr. 656 din 18.07.2003 pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată
de reclamanta A. constatându-se că între reclamantă în calitate de
cumpărătoare și pârâtă, în calitate de vânzătoare a
intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului format din
construcție de cărămidă și teren aferent în suprafață
de 360 mp, situat în București, sector 1, pentru care s-a achitat suma de
80.000 dolari S.U.A. și, pe cale de consecință, hotărârea ține
loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei
hotărâri la data de 2 decembrie 2003, pârâta a declarat apel solicitând
totodată și repunerea în termenul de declarare a apelului susținând
că nu a fost legal citată la judecarea cauzei la instanța de
fond în condițiile în care locuiește în S.U.A. învederând că
înscrisul prezentat de reclamantă în susținerea cererii de chemare în
judecată este fals.
Prin
încheierea de ședință din 13 aprilie 2004, instanța de apel
în temeiul art. 102-103 C. proc. civ. a admis cererea de repunere în termenul
pentru declararea apelului formulată de pârâtă reținându-se
că actele de procedură au fost comunicate pârâtei la adresa din sector
1, București, că potrivit vizei de pe pașaport data de intrare
în România este data de 19 septembrie 2001 și de ieșire din România
este data de 28 noiembrie 2001 și că aceasta locuiește în S.U.A.
La
28.09.2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
suspendat judecarea cauzei, la cererea pârâtei, în temeiul art. 244 pct. 2 C.
proc. civ. până la soluționarea dosarului penal nr. x/2003, în care a
fost începută urmărirea penală de către Secția 3 Poliție
București - Biroul Cercetări Penale împotriva numitei A. (reclamanta
din litigiul pendinte) pentru fals în înscrisuri sub semnătură
privată în ce privește antecontractul de vânzare-cumpărare
încheiat la 25.11.2001, obiect al prezentului litigiu.
La
01.04.2016, pârâta B. a solicitat repunerea cauzei pe rol susținând
că motivele care au determinat suspendarea cauzei au încetat. În acest
sens s-a depus sentința civilă nr. 3345 din 28 februarie 2014 pronunțată
de Judecătoria sectorului 1 București prin care s-a constatat că
semnătura numitei B. de pe antecontractul de vânzare-cumpărare din 25
noiembrie 2001 a fost contrafăcută prin copiere fiind întocmit în
vederea fraudării legii, motiv pentru care actul susmenționat a fost
desființat în totalitate.
În faza
judecării apelului, intimata-reclamantă a solicitat încuviințarea
probei cu interogatoriul pârâtei și martori, dar nu pentru a dovedi
existența instrumentului „probationis”, care a fost declarat fals, ci
pentru a dovedi consimțământul pârâtei la încheierea actului,
respectiv existența actului juridic - „negotium iuris”, probă
respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 1191 C. civ. de la 1865.
Prin decizia
nr. 397/A din 27 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B.
împotriva sentinței civile nr. 656 din 18 iulie 2003 pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003,
în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a fost schimbată în tot
sentința, în sensul respingerii acțiunii formulată de
reclamantă având ca obiect constatarea valabilității
antecontractului de vânzare-cumpărare datat 25 noiembrie 2001 și
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat
că prin sentința civilă nr. 3345 din 28.02.2014, pronunțată
de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2013,
definitivă prin decizia civilă nr. 2390 din 26 iunie 2015 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și
irevocabilă prin decizia civilă nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost desființat
în totalitate antecontractul de vânzare-cumpărare din 25.11.2001 ca fiind
fals, motiv pentru care s-a reținut că nu se justifică pretenția
reclamantei din prezentul litigiu în ce privește constituirea dreptului de
proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, și
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de
vânzare-cumpărare.
Instanța
de apel a reținut că stabilirea irevocabilă a existenței
falsului și natura ilicită atât a cauzei, cât și a scopului
antecontractului, stabilite de asemenea, în mod irevocabil, prin sentința
anterior enunțată, au compromis în totalitate întreaga operațiune
juridică.
Atât
împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2004, cât și
împotriva deciziei sus evocate a declarat recurs reclamanta A. solicitând în
principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în
subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului declarat
de pârâtă.
Criticile
aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele
aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și
9 C. proc. civ.
Astfel, se
susține că instanța de apel a făcut o greșită
interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., în
temeiul cărora a fost admisă cererea de repunere în termenul de
declarare a apelului, în condițiile în care pârâta B. atât în relația
cu reclamanta, cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de
vânzare-cumpărare, precum și în relațiile stabilite cu terțe
persoane și-a indicat domiciliul ca fiind în sector 1, București,
prezentând de fiecare dată buletinul de identitate și nu pașaportul.
Se susține
că, instituția repunerii în termenul de apel este incidentă
numai în cazul în care partea care solicită repunerea în termen dovedește
că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința
sa, că, împiedicarea trebuie să fie de natură obiectivă,
asimilabilă forței majore, care nu putea fi nici prevăzută și
nici depășită de parte. Pentru a fi admisă cererea de
repunere în termenul de declarare a căii de atac, partea trebuia să
dovedească această situație obiectivă.
Or, susține
recurenta-reclamantă, viza de intrare aplicată pe pașaport nu
este un element extern, străin de voința pârâtei, ci este o
reflectare a voinței pârâtei de a veni sau nu în România, motiv pentru
care se susține că pârâta nu a făcut dovada intervenirii unei
situații obiective care să o împiedice să formuleze apelul în
termenul legal.
În consecință,
faptul că pârâta a ales să nu vină în România o perioadă de
timp, că a ales să indice ca domiciliu adresa din sector 1, București,
precum și dubla sa cetățenie română-americană sunt
consecințele propriului său comportament și nu pot constitui
motive legale pentru repunerea în termenul de declarare a apelului.
S-a învederat
că are importanță conduita ulterioară a pârâtei în condițiile
în care, prin cererea de studiu din 6 iunie 2014, B. declară că este
domiciliată în sector 1, București, că aceeași adresă
este menționată și în cererea depusă de pârâtă la 6
iulie 2004.
În aceeași
idee se arată că, la termenul de judecată din 22 iunie 2004,
pârâta s-a legitimat cu buletinul de identitate emis de autoritățile
române în care figurează adresa din București, sector 1, și nu
cu pașaportul sau vreun act de identitate emis de autoritățile
din S.U.A.
Cum C. proc.
civ. stabilește că citarea se face la domiciliul părții, se
arată că procedura de citare a fost corect îndeplinită la instanța
de fond, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost citată și prin mica
publicitate în raport de același domiciliul din București.
O altă
critică adusă hotărârii instanței de apel vizează
faptul că instanța de apel deși inițial a încuviințat
administrarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul părților
prin încheierea de ședință din 22 iunie 2004, ulterior ca urmare
a încetării cauzei de suspendare, instanța a refuzat să
administreze probatoriul propus de reclamantă.
Din
această perspectivă se susține că este nereală
motivarea instanței de apel că „reclamanta A. nu mai are nicio
probă pentru a justifica pretenția sa de constituire a dreptului de
proprietate asupra imobilului în litigiu”.
În aceeași
idee se învederează că în condițiile în care antecontractul a
fost declarat fals se impunea încuviințarea altor probe pentru dovedirea
înțelegerii bilaterale între părți cu privire la vânzarea
imobilului.
Or, prin
refuzul administrării oricărei probe propuse ulterior declarării
ca fals a antecontractului în sens de instrumentum probationis, instanța
de apel a conferit un caracter formal contradictorialității
dezbaterilor și a creat un dezechilibru al „armelor” procesuale, motiv
pentru care se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Faptul
că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile din litigiul având ca
obiect declararea ca fals a antecontractului nu justifică lipsirea de
posibilitatea de apărare, de a dovedi că înțelegerea a existat
în sens de negotium iuris, cu atât mai mult cu cât organele penale au reținut
că a existat o înțelegere în sens de negotium iuris. Prin urmare,
recurenta reclamantă susține că admiterea apelului
fără încuviințarea probelor solicitate și fără
posibilitatea de a se apăra i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea hotărârii.
O altă
critică vizează faptul că hotărârea recurată nu
cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii
ori străine de natura pricinii, sens în care se susține incidența
dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, susține
recurenta-reclamantă, instanța prezintă în numai 50 de rânduri
întreaga situație de fapt și de drept, motiv pentru care se
învederează că practic decizia recurată este nemotivată,
fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă
mai arată că instanța de apel a interpretat greșit actul
dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit
sau vădit neîndoielnic al acestuia, în condițiile în care actul
juridic dedus judecății a fost reprezentat de înțelegerea
intervenită între părți cu privire la încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, sens în care se susține
incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Faptul
că actul juridic în sens de „instrumentum probationis” a fost desființat
nu are semnificația inexistenței întregii operațiuni juridice,
în sens de „negotium iuris”, manifestarea de voință a părților
existând în continuare producând efectele stabilite de părți la
momentul întâlnirii acordului de voință.
Or, instanța
de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, mai
precis manifestarea de voință dintre pârâtă și
reclamantă cu privire la vânzarea imobilului.
Din
perspectiva celor expuse se învederează că indiferent de soarta
antecontractului, act juridic în sens de instrumentum probationis, înțelegerea
dintre părți a existat și nu poate fi invalidată prin
lipsirea de efecte juridice a unui mijloc de probă, respectiv antecontractul
de vânzare-cumpărare. În acest sens se arată că art. 304 pct. 8 C.
proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium iuris,
adică manifestări de voință producătoare de efecte
juridice și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de
înscris ca mijloc de probă.
Prin urmare,
susține recurenta-reclamantă, ori de câte ori instanța de
judecată interpretează eronat actul juridic în sens de negotium iuris
hotărârea este nelegală, ca și în cazul de față,
întrucât interpretarea eronată a echivalat cu lipsirea totală de
efecte a actului juridic, considerat de instanță ca inexistent,
fără să administreze nicio probă în acest sens pe
considerentul că unul din acte în sens de act probatoriu de instrumentum
probationis nu produce efecte.
O altă critică
adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita
interpretare a prevederilor legale referitoare la puterea de lucru judecat, în
condițiile în care instanța de apel a pronunțat hotărârea
exclusiv pe faptul că în Dosarul nr. x/299/2013 al Judecătoriei sectorului
1 București a fost stabilită cu titlu irevocabil existența
falsului, natura ilicită a cauzei și a scopului antecontractului.
Or, susține
recurenta-reclamantă ceea ce a intrat în puterea de lucru judecat este
numai dispozitivul sentinței civile nr. 3345 din 29 februarie 2014 a
Judecătoriei sectorului 1 București, prin care se statuează în
sensul că „se desființează în totalitate antecontractul de
vânzare-cumpărare datat 25.11.2001”, nu și motivarea instanței
de fond, care a fost modificată ulterior atât de instanța de apel,
cât și de instanța de recurs.
O altă
critică vizează greșita interpretare și aplicare a
prevederilor art. 969 și 480 C. civ., în condițiile în care
reclamanta este titulara unui bun actual în sensul Convenției, drept
garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,
câtă vreme acest „bun” există în patrimoniul ei, indiferent de
validitatea antecontractului în sens de instrumentum probationis.
Recurenta-reclamantă
a mai arătat că argumentele în sprijinul existenței înțelegerii
dintre părți în sens de negotium iuris rezultă din: recunoașterile
pârâtei; contractul de asistență juridică din 25.11.2001, prin
care pârâta a mandatat-o pe avocat C. cu încheierea antecontractului de
vânzare-cumpărare; declarația din 29.08.2012 în care pârâta
declară că „în ceea ce privește suma de 80.000 dolari S.U.A cu
titlu de preț, acești bani nu i-am primit, pentru că nu i-am
numărat”; o scrisoare în care a urat „să vă bucurați de
casă”, urare ce confirmă vânzarea, nu închirierea, aspect reținut
și în ordonanța din 02.08.2005 emisă în dosarul penal nr. x/P/2004;
declarațiile martorilor D., E., F., G., C., care au confirmat existența
înțelegerii bilaterale de vânzare-cumpărare a imobilului; faptul
că pârâta a încetat să mai plătească impozitul pe imobil
predând toate actele originale referitoare atât la istoricul proprietății,
cât și la utilitățile aferente; că pârâta nu a solicitat
niciodată chiria aferentă contractelor de închiriere și nici nu
a solicitat rezilierea contractelor deși a pretins că nu a primit
chiria.
Se mai susține
că pârâta a solicitat efectuarea unei expertize psihiatrice prin care
să dovedească că la data încheierii antecontractului nu avea
discernământ, or, dacă semnătura era falsă ce interes ar fi
avut să susțină lipsa discernământului dacă nu pentru
a încerca să desființeze însăși înțelegerea în sens de
„negotium iuris”.
În ceea ce
privește plata prețului, recurenta-reclamantă arată că
în ordonanța din 02.08.2005 emisă în dosarul penal nr. x/P/2004 au
fost reținute mai multe elemente doveditoare ale plății prețului
respectiv: declarații de martori, ordinul de plată valutară și
extrasul de cont; corespondența dintre C. și pârâtă; documente
de blocare a sumei de 10.000 dolari S.U.A. la Banca H. în favoarea pârâtei,
prezența acesteia în București la data de 25.11.2001, precum și
declarația martorei I. în acest sens; că pârâta a plecat cu avionul
la data de 28.11.2001 în S.U.A. pentru tratament medical de specialitate, dar
din extrasul de cont al J. nu rezultă că în luna noiembrie 2001 a
scos din contul său vreo sumă de bani necesară fie pentru
transportul cu avionul, fie pentru alte cheltuieli necesare
călătoriei în S.U.A.
Or, susține
recurenta-reclamantă toate aceste aspecte sunt de natură să
confirme promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului.
O altă
critică adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita
interpretare a art. 1191 și art. 1197 C. civ.
S-a
arătat că instanța de apel a respins administrarea altor probe
în dosarul cauzei motivat de faptul că, fiind vorba de o operațiune
ce depășește suma de 250 lei dovada se poate face numai prin
înscris. Se învederează că nu critică hotărârea instanței
sub aspectul netemeiniciei acesteia, a modului în care a interpretat probele,
ci asupra legalități acestei hotărâri în condițiile în care
instanța a refuzat administrarea probelor ca urmare a interpretării
eronate a dispozițiilor art. 1170 și art. 1197 C. civ.
În acest sens
se arată că proba cu martori poate fi primită dacă
există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), iar
începutul de dovadă scrisă a fost indicat ca fiind contractul de
asistență juridică încheiat la data de 25 noiembrie 2001 de
avocat C. având ca obiect „antecontract A.-B.”.
Ca atare,
recurenta reclamantă susține că a făcut dovada existenței
unui început de dovadă situație în care instanța de apel trebuia
să admită probele solicitate.
Față
de cele expuse se solicită admiterea recursului, în principal casarea
hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în
subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului
declarat de pârâtă. În ședința publică din 18 noiembrie
2016, reclamanta-recurentă a invocat ca motiv de ordine publică,
excepția lipsei calității de reprezentant a
apărătorului intimatei-pârâte în faza procesuală a apelului,
învederând că această excepție peremptorie și absolută
are efect dilatoriu și că nu se poate trece peste această excepție
având în vedere înscrierea în fals.
Examinând
încheierea de ședință din 13 aprilie 2004, precum și hotărârea
instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a
dispozițiilor art. 304 pct. 5 ,7 ,8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte
reține următoarele:
În ceea ce
privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință
din 13 aprilie 2004, Înalta Curte constată că instanța de apel a
fost învestită de pârâta B. la data de 12 decembrie 2003 cu o cerere de
repunere în termenul de declarare a apelului împotriva sentinței civile
nr. 656 din 18 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, motivat de faptul că atât hotărârea, cât și
toate actele de procedură i-au fost comunicate la adresa din București
deși, în toată perioada litigiului a locuit în S.U.A.
Instanța
de apel a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului în
temeiul art. 103 C. proc. civ., având în vedere că din pașaportul
pârâtei rezultă că aceasta a locuit în S.U.A., că viza de
intrare în România are data de 19 septembrie 2001 și de ieșire din
România, data 28 noiembrie 2001. Conform dispozițiilor art. 103 C. proc.
civ. „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea
oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrag
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea
dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus
de voința ei”.
Prin urmare,
decăderea este o sancțiune legală ce intervine în cazul
nerespectării termenelor procedurale, rațiunea și importanța
decăderii fiind determinată tocmai de imperativul stabilirii unor
termene imperative de natură a asigura celeritatea în activitatea
procesuală. Dispozițiile art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
reglementează instituția repunerii în termen în condiții
restrictive, când partea dovedește că „a fost împiedicată
printr-o împrejurare mai presus de voința ei” să acționeze
înăuntrul termenului prevăzut de lege. Instituția repunerii în
termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a
mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit
termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.
Premisa
analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității
actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru
a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.
Din
această perspectivă, Înalta Curte reține că nevalabilitatea
actului de procedură al comunicării hotărârii este
incompatibilă cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.,
pentru că, în condițiile în care actul de procedură al
comunicării hotărârii este lovit de nulitate, acesta nu are
aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare
a apelului, consecința fiind aceea că în absența unei
comunicări valabile a hotărârii instanței, partea ar fi în
termenul legal de formulare a apelului.
Raportând
cele expuse la cauza de față, Înalta Curte constată că
într-adevăr din pașaportul intimatei-pârâte rezultă că
aceasta a locuit în S.U.A., că viza de intrare în România are data de 19
septembrie 2001, și cea de ieșire din România data 28 noiembrie 2001,
că în primă instanță toate actele de procedură
inclusiv comunicarea hotărârii au fost efectuate la domiciliul din București,
că noțiunea de domiciliul ca element de identificare a persoanei
fizice este acolo unde aceasta are locuința statornică sau
principală.
În ceea ce
privește domiciliul, Înalta Curte reține că de regulă
dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate,
însă fiind vorba de o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face
în principiu, prin orice mijloc de probă pentru ca într-adevăr
să se poată stabili în mod real localitatea în care persoana
fizică își are locuința statornică sau principală ce
uneori poate fi și într-o altă localitate decât aceea unde a fost
înregistrată.
Or, din
perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că domiciliul fiind
o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, în
cauza pendinte pârâta-intimată a făcut dovada că a avut
domiciliul - locuința statornică și principală - într-o
altă țară, respectiv în S.U.A., încă din noiembrie 2001
(anterior introducerii acțiunii - 13 mai 2003). Cum actele de
procedură la prima instanță inclusiv comunicarea hotărârii
au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor art. 90 C. proc. civ.,
sancțiunea procedurală care intervine este nulitatea acestora în
condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Or, în condițiile
în care actul procedural al comunicării hotărârii nu are aptitudinea
de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului,
Înalta Curte constată că în absența unei comunicări
valabile a hotărârii instanței de fond, pârâta era în termenul legal
de declarare a apelului. Această concluzie rezultă și din
formularea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care prevede
că „termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,
dacă legea nu dispune altfel”.
Cât timp
termenul de apel curge de la data comunicării sentinței, iar sentința
apelată nu fusese comunicată în mod legal pârâtei rezultă
că în speță, termenul de apel față de aceasta nu a
început să curgă, motiv pentru care în cauză nu mai era
necesară repunerea pârâtei în termenul de declarare a apelului. Din
perspectiva celor expuse, în condițiile în care termenul pentru declararea
căii de atac a apelului nu a început să curgă, criticile privind
greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C.
proc. civ. în ce privește repunerea în termenul de declarare a apelului
sunt nefondate, motiv pentru care recursul declarat împotriva încheierii de ședință
din 13 aprilie 2003 urmează a fi respins.
În ceea ce
privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 397/A din 27 mai
2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, Înalta Curte reține
următoarele:
Motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intervine dacă prin
hotărârea dată instanța a încălcat formele de
procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.
105 C. proc. civ. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite
cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor
declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o
vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Pornind de la aserțiunile formulate în susținerea acestui motiv de
recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are în
vedere o nulitate de procedură, ci aceasta critică modalitatea de
interpretare și apreciere a probelor, cu referire directă la
hotărârile judecătorești sus evocate, susținând că
instanța și-a argumentat soluția în exclusivitate pe acestea,
astfel că din această perspectivă motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
În temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a
invocat la termenul din 18 noiembrie 2016, ca motiv de ordine publică
lipsa calității de reprezentant a avocatului intimatei-pârâte în faza
procesuală a apelului. Față de acest motiv de recurs de ordine
publică invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține
că potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1991 „activitatea
avocatului se realizează prin: „asistență și reprezentare
juridică în fața instanțelor judecătorești”, sens în
care avocatul încheie cu clientul un mandat special, respectiv contractul de
asistență juridică și reprezentare care în fața instanței
este dovedit prin împuternicirea avocațială. Dispozițiile
privind reprezentarea în procesul civil sunt norme ce interesează buna
desfășurare a procesului în condițiile în care aceste norme nu
ocrotesc doar partea reprezentată ci guvernează respectarea normelor
procedurale în întreaga desfășurare a procesului fiind inadmisibil ca
o persoană ce nu a fost împuternicită să reprezinte partea
într-un litigiu.
Din
perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că excepția
lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatei-pârâte a fost
ridicată de recurenta-reclamantă și în fața instanței
de apel, fiind respinsă la termenul de judecată din 27 mai 2016,
motivat de faptul că la dosar există împuternicirea avocațială
în ce privește reprezentarea intimatei-pârâte.
Cum în
cauză există împuternicirea avocațială depusă la
dosarul instanței de apel, susținerea recurentei-reclamante
legată de lipsa calității de reprezentant a avocatului
intimatei-pârâte în apel este nefondată.
În ceea ce
privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii, Înalta
Curte constată următoarele:
Acțiunea
introdusă de reclamantă la 13 mai 2003 are ca obiect constatarea
valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 25
noiembrie 2001 și, pe cale de consecință, pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare. Prin urmare, față de petitele acțiunii
rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta a
solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc
de act autentic de vânzare-cumpărare în baza antecontractului din 25
noiembrie 2001. Or, în condițiile desființării în totalitate a
antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2001 prin
hotărâre irevocabilă, valabilitatea acestuia nu mai poate fi
supusă examinării în litigiul pendinte pentru a pronunța o
hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.
În ce privește
situația antecontractului recurenta reclamantă a susținut
că în condițiile în care antecontractul a fost declarat fals se
impunea încuviințarea altor probe pentru dovedirea înțelegerii
bilaterale între părți cu privire la vânzarea imobilului și
că prin refuzul administrării oricărei probe propuse ulterior
declarării ca fals a antecontractului în sens de instrumentum probationis,
instanța de apel a conferit un caracter formal contradictorialității
dezbaterilor și a creat un dezechilibru al „armelor” procesuale.proces
echitabil.
Față
de aceste susțineri, Înalta Curte constată că la termenul de
judecată din 22 iunie 2004 instanța de apel i-a încuviințat
reclamantei proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei, însă
după depunerea deciziei civile nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă, a sentinței civile
nr. 3345 din 28 februarie 2014 a Judecătoriei sectorului 1 București,
și respectiv a deciziei civile nr. 2390 din 26 iunie 2015 pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, din care
rezultă că antecontractul a fost declarat fals și desființat
în totalitate, în mod legal și corect instanța de apel a apreciat
că nu se mai impunea administrarea probelor în condițiile în care
obiectul litigiului pendinte viza constatarea valabilității
antecontractului și pronunțarea unei hotărâri care să țină
loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
Susținerea
recurentei reclamante că instanța de apel a făcut o greșită
interpretare a dispozițiilor art. 1191 C. civ. întrucât nu a încuviințat
administrarea probelor solicitate este nefondată în condițiile în care
„dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește
suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin
act autentic, sau prin act sub semnatură privată”.
Dispozițiile
art. 1191 C. civ. prevăd de asemenea că „nu se va primi
niciodată dovada prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul,
nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în
urma confecționării actului, chiar cu privire la o suma sau valoare
ce nu depășește 250 lei”. Această regulă interzice, în
principiu, mărturia destinată să combată conținutul
înscrisului constatator al unei operațiuni juridice, în care se presupune
că părțile au consemnat voința lor reală. Așadar,
ori de câte ori părțile au întocmit un înscris pentru constatarea
unei înțelegeri, chiar pentru o sumă sau valoare mai mică de 250
lei, proba testimonială nu poate fi admisă pentru a stabili că
înțelegerea a fost alta, că părțile au convenit și
asupra altor lucruri decât cele scrise. Altfel zis, când părțile au
constatat raportul lor juridic printr-un înscris, orice modificări sau
completări trebuie să fie consemnate tot într-un înscris, ceea ce în
cauza pendinte nu se confirmă.
Prin urmare,
față de dispozițiile legale sus evocate, de obiectul dedus
judecății ce vizează așa cum s-a arătat deja
constatarea valabilității antecontractului din 25 noiembrie 2001, de
faptul că acesta a fost declarat fals și desființat în
întregime, instanța de apel a făcut o corectă și
legală interpretare a dispozițiilor art. 1191 C. civ.
În ceea ce
privește susținerea recurentei reclamante că instanța de
apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art.
1197 C. civ., în sensul că proba cu martori poate fi primită
dacă există un început de dovadă scrisă și că
începutul de dovadă scrisă a fost indicat ca fiind contractul de
asistență juridică încheiat la data de 25 noiembrie 2001 de
avocat C. având ca obiect „antecontract A.-B.”, Înalta Curte reține
următoarele:
Potrivit art.
1197 alin. (2) C. civ. începutul de dovadă scrisă este „orice
scriptură a aceluia în contra căruia s-a formulat petiția, sau a
celui ce el reprezintă și care scriptură face crezut faptul
pretins”. Fără să constituie prin el însuși o probă de
sine stătătoare, începutul de dovadă trebuie să fie
înfățișat de reclamant, întrucât existența lui nu poate fi
probată prin martori, și constă într-o scriere, recunoscută
sau verificată, ceea ce însă în cauză nu s-a confirmat cu
referire la contractul de asistență juridică încheiat la data de
25 noiembrie 2001 de avocat C.
De altfel
este de observat că acest contract de asistență juridică nu
cuprinde elemente care să reliefeze conținutul antecontractului sau
aspecte ce ar viza în mod direct imobilul din litigiu.
Pentru a fi
considerată un început de dovadă scrisă o scriptură trebuie
să îndeplinească două condiții: să provină de la
cel căruia îi este opusă și respectiv scriptura să fie
concludentă, să facă verosimil faptul pretins, ceea ce în
cauză nu se confirmă, motiv pentru care sunt nefondate criticile
recurentei reclamante legate de greșita interpretare a dispozițiilor
art. 1197 C. civ.
Față
de cele expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate atât susținerile
legate de greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și
cele legate de încălcarea dreptului la apărare și la un proces
echitabil.
Noțiunea
de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor
de drept în litigiile anterioare, identice sub aspectul problemelor de drept
soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, întrucât
s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a
unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză fiind
purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între
două hotărâri judecătorești, adică infirmarea
constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească
definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească
posterioară, dată în alt proces.
Or, din
perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că prin
hotărârile judecătorești sus evocate problema de drept
legată de validitatea antecontractului din 25 noiembrie 2001 a fost tranșată
irevocabil în sensul desființării lui în totalitate, situație ce
se impune cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte ce are ca obiect
constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare
din 25 noiembrie 2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină
loc de contract autentic de vânzare-cumpărare. Nefondate sunt și
criticile recurentei reclamante legate de încălcarea dispozițiilor
art. 480 C. civ., în condițiile în care aceste dispoziții
reglementează acțiunea în revendicare, acțiune reală prin
care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea
acestuia de la posesorul neproprietar, indiferent că posesia este de
bună sau rea-credință atât timp cât acesta nu poate opune un
titlu de proprietate valabil. Or, recurenta-reclamantă nu se află în
ipoteza reglementată de dispozițiile art. 480 C. civ., nefiind
titulara unui drept de proprietate în ce privește imobilul din litigiu, în
condițiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare din 25
noiembrie 2001 - instrumentum probationem - a fost desființat în
totalitate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Nefondate sunt și susținerile recurentei reclamante legate de faptul
că este titulara unui „bun actual” în sensul Convenției, drept
garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,
și că acest „bun” există în patrimoniul ei indiferent de
validitatea antecontractului în sens de instrumentum probationis, în condițiile
în care în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „134. (...) un reclamant
nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la
„bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate
cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,
în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o
speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui
drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în
patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o
hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au
recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul
hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.”
Or, din
această perspectivă, Înalta Curte constată că
recurenta-reclamantă nu are în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenției,
în condițiile în care nu i-a fost recunoscută calitatea de proprietar
printr-o hotărâre definitivă și executorie cu atât mai mult cu
cât antecontractul obiect al prezentului litigiu a fost desființat în
totalitate prin hotărâre irevocabilă. Față de cele expuse,
susținerile recurentei-reclamante legate de greșita interpretare și
aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
sunt nefondate. Cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile art. 304
pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., invocat de
recurenta-reclamantă în sensul că hotărârea este
nemotivată, și că nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază, Înalta Curte constată că susținerea este
nefondată.
Motivarea
unei hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații
particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și
abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și
de drept care au condus la soluția pronunțată ce au
legătură directă cu aceasta și susțin decizia
adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi
acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se
poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a
cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.
Arătarea
motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția
adoptată constituie într-adevăr o obligație a instanței
rezultată atât din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și
din dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele
să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da
un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea CEDO în cauza
Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). Întinderea obligației de
motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie
stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea CEDO în
cauza Buzescu contra României din 24 mai 2005).
Înțelesul
acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În
acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
trebuie să se țină seama, printre altele, de diversitatea
mijloacelor și de diferențele dintre statele contractante în materie
de dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și
redactare de hotărâri și decizii.
Aceasta,
întrucât problema de a ști dacă instanța a încălcat obligația
de motivare a hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1 din Convenție,
nu poate fi analizată decât în baza circumstanțelor cauzei. Motivarea
trebuie să fie explicită și doar lipsa unei motivări
specifice și concrete încalcă dispozițiile art. 6 parag. 1 din
Convenție. (Hotărârea CEDO în cauza Ruiz Torija contra Spaniei din 9
decembrie 1994). Raportând cele expuse la hotărârea instanței de
apel, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecății
ce vizează constatarea valabilității antecontractului din 25
noiembrie 2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină
loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, în condițiile în care
acest act juridic a fost declarat fals și desființat în totalitate
prin hotărârile judecătorești sus enunțate, aceasta este
corect argumentată atât în fapt cât și în drept, nefiind incidente
dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce
privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că acest
text sancționează hotărârea în situația în care instanța
a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. trecând peste voința
exprimată în contract.
Or, în condițiile
în care antecontractul obiect al litigiului pendinte a fost declarat fals și
pe cale de consecință desființat în totalitate, Înalta Curte
constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile
art. 969 C. proc. civ.
Deși
recurenta reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C.
proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs,
deoarece nu se referă la interpretarea greșită a unui act
juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor,
care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Interpretarea
dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică
invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus
judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art.
304 pct. 8 C. proc. civ.
Or, din
această perspectivă, în condițiile în care antecontractul din 25
noiembrie 2001, obiect al litigiului pendinte în baza căruia s-a solicitat
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract
de vânzare-cumpărare a fost declarat fals și desființat în
totalitate prin sentința civilă nr. 3345 din 28.02.2014, pronunțată
de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2013,
definitivă prin decizia civilă nr. 2390 din 26 iunie 2015 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și
irevocabilă prin decizia civilă nr. 300 din 25 martie 2016 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă, dispozițiile art.
304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
Din
perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile invocate nu se circumscriu
dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte
urmează a respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A.
împotriva încheierii din 13 aprilie 2004 și împotriva deciziei civile nr.
397/A din 27 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, ca nefondat, în temeiul art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13
aprilie 2004 și împotriva deciziei civile nr. 397/A din 27 mai 2016,
pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/2/2003, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2016.