ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 299/A/2017

Deliberând asupra apelului, în baza actelor și

lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 967/A din 20 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017, s-a dispus, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate de contestator.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale aplicate prin Decizia penală nr. 689/A din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/93/2015, vizând exercitarea profesiei de avocat în mod neconstituțional de către avocatul B., exercitarea în mod neconstituțional a funcției de magistrat de către procurori și judecători și a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții, apreciind că aceste dispoziții legale vin în contradicție cu prevederile constituționale.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate de contestator, Curtea de Apel București a constatat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.

Astfel, s-a reținut că, potrivit legii sale de organizare și funcționare, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, iar scopul său este garantarea supremației Constituției. Realizarea acestui scop are loc, în principal, prin îndeplinirea de către Curtea Constituțională a atribuțiilor sale de control al constituționalității legilor, fie de control a priori, constând în soluționarea obiecțiilor de neconstituționalitate a legilor înainte de promulgarea acestora, fie de control a posteriori, constând în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești cu privire la neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. În oricare dintre aceste forme de control, Curtea Constituțională are de verificat, la sesizarea unor subiecți determinați prin Constituție și prin legea sa organică, dacă o anumită lege sau ordonanță ori o anumită sau anumite dispoziții din acestea sunt sau nu sunt în concordanță cu anumite dispoziții sau principii ale Constituției sau ale tratatelor internaționale care, ratificate fiind de Parlament, fac parte din dreptul intern.

Așadar, sesizarea Curții Constituționale trebuie să fie făcută de instanță cu respectarea condițiilor legale, verificându-se cu atenție existența cazurilor de inadmisibilitate care dau nu numai dreptul, dar creează și obligația instanței de a respinge motivat excepția, fără a mai sesiza Curtea Constituțională. Întrucât sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanță prin încheiere, aceasta îndeplinește, evident, condiția formei scrise. În schimb, condiția motivării este esențială. Autorul excepției trebuie să arate nu numai dispozițiile din lege sau din ordonanță pe care le consideră neconstituționale, dar și dispozițiile din Constituție cărora le contravin prevederile legale criticate. Lipsa motivării face ca sesizarea să fie inadmisibilă, deoarece fără cunoașterea motivelor este cu neputință efectuarea controlului de constituționalitate. Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe asupra unor temeiuri de neconstituționalitate pe care autorul excepției nu le invocă și care nu rezultă implicit sau explicit din motivele folosite în sprijinul excepției. De asemenea, instanța de contencios constituțional nu este în măsură să se substituie părții cu privire la invocarea unor motive de neconstituționalitate, deoarece ar exercita astfel un control din oficiu, ceea ce este inadmisibil. Mai mult, și Curtea Constituțională a constatat că acestea nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, deoarece autorul excepției critică aceste dispoziții fără să indice textul constituțional pe care acesta îl încalcă.

Curtea de Apel București a reținut că, potrivit solicitării formulate în scris, contestatorul nu a invocat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, ci a contestat „legitimitatea constituțională a unei hotărâri judecătorești”, „exercitarea profesiei de avocat și a funcției de magistrat în mod neconstituțional”, „instrumentarea și interpretarea neconstituțională a probelor”, „neconstituționalitatea prevederilor legale ale deciziei penale nr. 689”, astfel încât excepția invocată este inadmisibilă.

Mai mult, s-a observat că, în cauză, autorul excepției de neconstituționalitate a procedat la simpla menționare a unor normele constituționale pretins încălcate, iar din această formulare a excepției nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică reală de neconstituționalitate.

Față de aceste considerente, Curtea de Apel București a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestator și a reținut că această soluție este atacabilă cu apel în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Sub acest din urmă aspect, instanța a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 modificată prevăd calea de atac a recursului în această materie. Aceste dispoziții, însă, nu au fost adaptate modificărilor legislative intervenite în materie penală, iar potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 255/2013, „hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă”. Totodată, potrivit art. 24 din Legea nr. 255/2013 „dispozițiile procesual penale din legile speciale se completează cu cele ale C. proc. pen.”. Or, N.C.P.P. nu mai reglementează recursul ca și cale de atac, ci doar recursul în casație. Prin urmare, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 408 alin. (1) și art. 425

1

alin. (1) C. proc. pen. rezultă că, în materie penală, apelul constituie regula în materia căilor de atac.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 967/A din 20 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2017, a formulat apel petentul A., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, atât prin prisma motivelor invocate de apelant, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată că apelul este nefondat.

Astfel, din analiza dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea Curții Constituționale în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din actul normativ menționat, respectiv:

-

excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

-

excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

-

excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

-

excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia

nr. 688 din 12 iunie 2008

(publicată în M. Of. nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii”.

În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când se tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, întrucât nu se solicită să se analizeze constituționalitatea unui text de lege, ci a unor acte care nu pot constitui obiect al controlului exercitat de instanța de contencios constituțional (Deciziile nr. 409/2003 din 04 noiembrie 2003; 1096 din 08 septembrie 2011; 1388 din 20 octombrie 2011; 1588 din 13 decembrie 2011; 1549 din 06 decembrie 2011; 212 din 29 aprilie 2013 ale Curții Constituționale).

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte observă că, în speță,

apelantul A. a invocat neconstituționalitatea Deciziei penale nr.

689 din data de 20 aprilie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/93/2015 (nr. x/2016)

al Curții de Apel București și exercitarea în mod neconstituțional a profesiei de avocat de către B. și a funcției de magistrat de către procurorii C., D., E. și judecătorii F. și G.

Or, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, instanța de contencios constituțional hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

De asemenea, conform art. 29

alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Așadar

, atât Constituția, cât și legea de organizare și funcționare a instanței constituționale stabilesc că obiectul excepției de neconstituționalitate îl pot constitui exclusiv dispozițiile cuprinse într-o lege sau o ordonanță (în acest sens fiind și

Deciziile nr. 409 din 04 noiembrie 2003; 1096 din 08 septembrie 2011; 1388 din 20 octombrie 2011; 1588 din 13 decembrie 2011; 1549 din 06 decembrie 2011; 212 din 29 aprilie 2013

ale Curții Constituționale).

Prin urmare, indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției.

În cauza dedusă judecății, apelantul nu a indicat, însă, o dispoziție expresă care să contravină normelor constituționale (art. 129), în realitate, criticile acestuia reprezentând apărări de fond, care ar fi trebuit valorificate pe parcursul cercetării judecătorești și dezbaterilor în

Dosarul nr. x/93/2015 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, sau nemulțumiri referitor la modul în care procurorii au înțeles să soluționeze și să motiveze soluțiile date

.

Or, aspectele invocate de apelant nu pot constitui temei pentru formularea excepției de neconstituționalitate, modalitatea de derulare a anchetei și desfășurarea procesului penal neputând forma obiectul unei sesizări a Curții Constituționale.

În plus, trebuie subliniat că nici hotărârile judecătorești (respectiv Decizia penală nr.

689 din data de 20 aprilie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/93/2015

al Curții de Apel București, invocată de apelant) nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională statuând, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 (publicată în M. Of. nr. 371 din 21 iunie 2013) că „nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii”.

Ca atare, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile în care remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de apelantul A. în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

apelul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 967/A din 20 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6)

C. proc. pen.,

onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 967/A din 20 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 septembrie 2017.