ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 493/2017

Decizia nr. 493/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamantul A. Dâmbovița a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând anularea Deciziei nr. 199 din 21 noiembrie 2012 și a Notei de constatare a neregulilor din 21 septembrie 2012.

Prin sentința nr. 2690 din 20 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând, în fapt, că pârâtul B. a efectuat un control asupra modului de implementare al Proiectului cod SMIS, Ranforsarea și modernizarea drumurilor județene 701, DJ 401A și DJ 711A pe traseul Dobra-Cornățelu-Branistea-Titu-Sălcuța-Odobești-Potlogi-Corbii Mari", beneficiar UAT A. Dâmbovița, fiind ulterior întocmită nota de constatare ce face obiectul acțiunii în anulare.

În ceea ce privește greșita aplicare a O.U.G. nr. 66/2011, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 66 din ordonanță, “activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările și completările ulterioare".

Din interpretarea per a contrario a textului legal reiese că activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, începută după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, va fi guvernată de prevederile acestei ordonanțe, neavând relevanță data încheierii contractelor.

Limitarea subcontractării la maxim 35% din valoarea contractului reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006.

Așa cum se precizează și în Hotărârea Curții Europene de Justiție în cazul C-314/01 Siemens și ARGE Telekom, avută în vedere de C. pentru formularea punctului de vedere referitor la subcontractare, limitarea subcontractării este posibilă în părțile esențiale ale contractului și în cazurile în care autoritatea contractantă nu are posibilitatea în mod obiectiv de a verifica capacitățile tehnice și economice ale viitorilor subcontractanți.

O altă abatere, comună celor două contracte,privește cerința referitoare la demonstrarea experienței similare, reținându-se în nota de constatare că autoritatea nu a motivat în nota justificativă privind stabilirea criteriilor minime de calificare, de ce a impus ca ofertantul să fi executat și finalizat în ultimii 3 ani un număr specific de contracte similare.

În privința acestei constatări, curtea a apreciat că impunerea în fișa de date a achiziției a cerinței referitoare la demonstrarea experienței similară este conformă principiului proporționalității, din moment ce dovada acestei cerințe se realizează prin prezentarea listei cu principalele lucrări executate în ultimii 3 ani, recomandările beneficiarilor și copiile proceselor verbale la finalizarea acestor contracte, iar valoarea contractelor similare nu depășește valoarea estimată a contractelor pentru care reclamanta a derulat procedurile de atribuire.

Cerința privitoare la prezentarea în copie legalizată a contractelor de muncă în cazul în care experții sunt angajați permanenți ai ofertantului s-a apreciat că nu poate restricționa nicidecum participarea la procedură.

În ceea ce privește cerința precizată în Fișa de date a achiziției la pct. V.4.2 - Capacitatea profesională, aceasta a fost apreciată de instanță ca fiind contrară prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006 și prevederilor art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Ofertantul SC D. SRL nu a depus procesul verbal de recepție la finalizarea contractului încheiat cu SC E. SA Sibiu, ci doar scrisoarea din 09 mai 2008 întocmită de către SC F. Ltd, lider de proiect, astfel că oferta sa a fost declarată câștigătoare cu încălcarea art. 200 din O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce privește nivelul corecțiilor aplicate, curtea a constatat că pentru abaterea reprezentată de aplicarea unor criterii de calificare și selecție nelegale, nivelul corecției prevăzut de pct. 2.3 din anexa O.U.G. nr. 66/2011 este de 10%. Acest nivel a fost stabilit prin nota de constatare, însă, datorită faptului că autoritatea pârâtă a aplicat anterior reclamantei, prin nota de constatare din 27 iunie 2012, o corecție de 5% pentru o abatere similară, a aplicat prin prezenta nota de constatare o corecție în valoare finală de 5%.

Pentru abaterea reprezentată de încălcarea tratamentului egal, respectiv atribuirea contractului de servicii din 22 septembrie 2009, deși ofertantul câștigător nu îndeplinea cerințele de calificare, autoritatea pârâtă a aplicat corecția financiară cu respectarea prevederilor pct. 2.4 din anexa O.U.G. nr. 66/2011.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A. Dâmbovița, prin G. Dâmbovița, pentru următoarele motive de casare:

În mod greșit instanța de fond nu a reținut încălcarea principiului neretroactivității legii, înlăturând nejustificat criticile recurentului reclamant în acest sens.

În speță, au fost aplicate corecții financiare pentru acte și fapte considerate a fi încălcări ale legislației în materia achizițiilor publice petrecute în anul 2009, în cadrul procedurii de atribuire a Contractelor de servicii din 2009.

Organul de control a preluat constatările și corecțiile propuse în Raportul de audit de operațiuni pentru Programul Operațional Regional nr. 51140/AP din 23 iulie 2012 întocmit de către Autoritatea de Audit de pe lângă Curtea de Conturi a României.

A invocat recurentul reclamant principiul comunitar al certitudinii juridice, consacrat de jurisprudența comunitară, precum și Decizia nr. 1875/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă că nu se putea aplica O.U.G. nr. 66/2011 pentru o procedură începută în anul 2009.

O altă critică adusă de recurent sentinței s-a referit la greșita aplicare a legii în ceea ce privește limitarea subcontractării, întrucât nu exista, la data demarării procedurii de atribuire a Contractului de servicii din 2009, o prevedere legală care să interzică expres ori implicit formularea unei astfel de cerințe din partea autorității contractante.

A arătat recurentul că, de vreme ce art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006 se referă expres la posibilitatea de a se proceda la subcontractarea unei părți din contract, este evident că acest lucru implică și posibilitatea autorității contractante de a uza de dreptul de a include în fișa de date a achiziției și cerințe în legătură cu limitarea subcontractării, iar art. 7 din H.G nr. 925/2006 reprezintă temeiul pentru impunerea de criterii de calificare pentru subcontractori.

A mai precizat că, prin includerea unei cerințe privind limitarea subcontractării, nu a redus răspunderea ofertantului în executarea Contractului de servicii din 10 septembrie 2009 și din 22 octombrie 2009, ci dimpotrivă, a eliminat posibilitatea realizării în fapt (până la 99,99%) a contractelor de către alți operatori economici ce nu îndeplineau condițiile pentru a participa direct la procedură.

Limitarea subcontractării serviciilor de promovare a constituit o măsură asiguratorie justificată, pe care autoritatea contractantă avea dreptul să o prevadă în documentația de atribuire, în vederea realizării la termen a contractului și nu a limitat participarea la procedură sau favorizarea unui anumit operator economic.

De altfel, prin chiar precizările C. s-a statuat că legislația europeană și cea națională nu exclud pentru autoritatea contractantă posibilitatea limitării subcontractării.

În plus, O.U.G. nr. 34/2006 este un act de armonizare legislativă adoptat pe baza Directivei nr. 2004/18/CE, astfel că nu poate conține dispoziții contrare acesteia, iar în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-314/01 Siemens) s-a apreciat că limitarea este posibilă în cazurile în care autoritatea contractantă nu are posibilitatea în mod obiectiv de a verifica capacitățile tehnice și economice ale viitorilor sunt contractanți.

Referitor la impunerea, prin Fișa de date a achiziției, la pct. V.4.1 - Capacitatea tehnică, a cerinței obligatorii privind împrejurarea că ”ofertantul trebuie să fi executat și finalizat, în ultimii trei ani, 3 contracte similare, a căror valoare totală să fie egală cu minim 23.000 lei”, pentru atribuirea contractului de servicii de promovare, respectiv minim 223.000 lei pentru atribuirea contractului de servicii de dirigenție de șantier, recurentul a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că este vorba de o cerință care restricționează participarea la procedură.

În opinia recurentului, cerința respecta prevederile art. 176 din O.U.G. nr. 34/2006 și ale art. 9 din H.G. nr. 925/2006 și nu era disproporționată.

De altfel, noțiunea de cerințe disproporționate sau restrictive a fost definită abia ulterior inițierii procedurii de atribuire, prin H.G. nr. 834/2009 și prin Ordinul nr. 509/2011.

Recurentul a mai criticat sentința pentru interpretarea greșită dispozițiilor legale, instanța de fond menținând o corecție financiară aplicată în baza pct. 2.3. din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011 (”aplicarea unor criterii de calificare și selecție sau a unor factori de evaluare nelegali”), în condițiile în care potrivit legii abaterea putea fi reținută doar dacă aplicarea unor astfel de criterii sau factorii de evaluare împiedica participarea anumitor ofertanți la procedura de atribuire, ceea ce nu s-a întâmplat în procedura în discuție în cadrul căreia au fost depuse trei oferte.

Și considerentul instanței în sensul că autoritatea contractantă nu ar fi evaluat corect îndeplinirea criteriilor de calificare și selecție de către ofertantul SC D. SRL, desemnat câștigător în procedura de atribuire a Contractului de servicii din 2009, este criticat de către recurent, care apreciază că au fost prezentate toate documentele solicitate în documentația de atribuire.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimatul pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul reclamant A. Dâmbovița a depus răspuns la întâmpinare, reiterând susținerile pe fondul cauzei.

Prin Încheierea de ședință din 10 noiembrie 2015, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare;

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține cu prioritate că, în contextul discuției referitoare la aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 66/2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în data de 26 mai 2016, în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14 (A. Neamț și A. Bacău împotriva B.), rezultând că „principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale”.

În hotărârea Curții s-a citat jurisprudența anterioară a acesteia, prin care a stabilit că, deși principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, același principiu impune ca legea nouă să poată fi aplicată, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanța națională și care prevalează față de decizia Curții Constituționale, stipulează - așa cum am arătat - că este permisă aplicarea actului normativ nou în situațiile arătate, sub condiția verificării existenței efectelor viitoare ale situației de neregulă apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Această din urmă condiție este necesar să fie verificată de instanța națională.

Ipoteza este îndeplinită în prezenta cauză, deoarece cele două contracte de servicii au fost încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, însă - ca urmare a adresei din 31 iulie 2012 a H. din cadrul I., care făcea referire la constatări cu implicații financiare, respectiv la încălcarea normativelor legale în materia achizițiilor publice la atribuirea Contractelor de servicii din 22 septembrie 2009, încheiat cu SC D. SRL, și din 10 septembrie 2009, încheiat cu SC J. SRL (nereguli semnalate în Raportul de audit de operațiuni pentru POR nr. 51140/54438 din 23 iulie 2012 - Anexa 4.3 „Centralizatorul constatărilor și recomandărilor formulate I. și K.”), procedura de verificare s-a realizat sub imperiul legii noi, O.U.G. nr. 66/2011, când neregulile și efectele acestora subzistau.

În privința neregulilor constatate, Înalta Curte reține că, prin însuși contractul de finanțare, s-a definit noțiunea de ”neregulă”, care trebuie privită, însă, prin prisma prevederilor art. 2 pct. 7. din Regulamentul Comisiei Europene nr. 1083/2006 (în vigoare, atât la data încheierii contractului, cât și la data desfășurării procedurii de achiziție și a constatării neregulii), cu atât mai mult, cu cât O.U.G. nr. 66/2011 a fost emisă în aplicarea acestei reglementări europene.

Potrivit acestor prevederi, "neregularitate" constituie orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului reclamant, obligația de recuperare parțială sau integrală a fondurilor Uniunii Europene există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli, fără a fi necesară probarea existenței producerii unui prejudiciu, dacă avem în vedere dispozițiile regulamentare europene mai sus menționate.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că este o sumă plătită necuvenit suma plătită pentru cheltuieli efectuate fără respectarea legislației în materia achizițiilor publice, această nerespectare constituind o încălcare a principiilor prevăzute de Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Este vorba, în primul rând, de principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale, principiu fundamental care reglementează eligibilitatea operațiunii în cauză pentru o finanțare europeană, enunțat la art. 9 alin. (5) din Regulament, dar și în toate convențiile de finanțare încheiate cu beneficiarii fondurilor.

Astfel, în cazul în care, în cadrul realizării unei operațiuni cofinanțate din fondurile structurale, beneficiarul acestei finanțări, care acționează în calitate de autoritate contractantă, nu respectă normele privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de Directiva nr. 2004/18/CE și pe care este ținut să le respecte, acest comportament poate să constituie o „neregularitate” în sensul art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, întrucât nu respectă o normă a dreptului Uniunii.

Prin urmare, esențial în examinarea temeiniciei și legalității notei de corecții este să se stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a legislației privind achizițiile publice sub aspectele reținute prin actul administrativ contestat.

Sub acest aspect, Înalta Curte, reține din probatoriul administrat, că recurentul reclamant, în calitate de autoritate contractantă, a stabilit prin Fișa de date a achiziției pentru atribuirea contractelor aferente Proiectului cod SMIS ,,Ranforsarea și modernizarea drumurilor județene 701, DJ 401A și DJ 711A pe traseul Dobra-Cornățelu-Branistea-Titu-Sălcuța-Odobești-Potlogi-Corbii Mari”, drept cerințe minime de calificare, potrivit cap. V.4.2 - Capacitatea profesională, în privința experienței similare în poziția de coordonator echipă supervizare - minim 3 proiecte și a experienței similare în poziția de diriginte de șantier lucrări drumuri - cel puțin 3 proiecte, precum și dovedirea unei experiențe de minim 10 ani în proiecte de asistență tehnică/supraveghere pentru coordonatorul echipei.

Din interpretarea prevederilor art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 („autoritatea contractantă nu are dreptul de a solicita îndeplinirea unor cerințe minime referitoare la situația economică și financiară și/sau la capacitatea tehnică și profesională care ar conduce la restricționarea participării la procedura de atribuire”), rezultă că legiuitorul nu a urmărit să interzică doar acele cerințe care produc în mod efectiv o restricționare a participării la procedura de achiziție, ci urmărind un scop preventiv, a înțeles să interzică toate cerințele care sunt apte să producă acest efect.

Or, în cauză, cerințele impuse în Fișa de date a achiziției, așa cum au fost prezentate, au caracter restrictiv, în sensul că prezintă în mod rezonabil un potențial de restricționare a participării la procedura de achiziție.

Pe de altă parte, cerințele respective nu au fost motivate corespunzător în raport cu prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii („autoritatea contractantă nu are dreptul de a restricționa participarea la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică prin introducerea unor cerințe minime de calificare, care:

- nu prezintă relevanță în raport cu natura și complexitatea contractului de achiziție publică ce urmează să fie atribuit;

- sunt disproporționate în raport cu natura și complexitatea contractului de achiziție publică ce urmează să fie atribuit”).

Astfel, în ceea ce privește Contractul de servicii din 22 septembrie 2009 încheiat cu SC D. SRL (având ca obiect serviciile de dirigenție de șantier), se constată că prin Nota justificativă din 21 iulie 2009 privind stabilirea criteriilor minime de calificare, nu s-a motivat corespunzător cerința ca ofertantul să dovedească faptul că a executat și finalizat în ultimii trei ani un număr de 3 contracte similare (pct. V.4.1 Capacitatea tehnică din Fișa de date a achiziției), împrejurarea respectivă nefiind, evident, de natură să ofere siguranța ”că ofertantul deține mijloacele minimale necesare executării contractului.”

Totodată, nu s-a argumentat în niciun fel nici solicitarea unei experiențe de minimum 10 ani în proiecte de asistență tehnică/supervizare pentru coordonator și a unei experiențe specifice pentru toți experții propuși de minimum 3 proiecte și nici obligația de prezentare a contractelor de muncă ale experților în copie legalizată.

Înalta Curte mai reține,din actele dosarului, că ofertantul SC D. SRL nu a îndeplinit cerințele de calificare impuse chiar de autoritatea contractantă, nedepunând procesul verbal de recepție la finalizarea contractului încheiat cu SC E. SA Sibiu,menționat în Formularul nr. 5, ci doar Scrisoarea din 09 mai 2008 emisă de SC F. Ltd, prin care se confirmă data terminării lucrărilor, 14 aprilie 2008, lucrări realizate de SC D. SRL în calitate de subcontractant.

Ulterior a fost prezentată o „Recomandare” (nr. 4632 din 9 mai 2008), atașată contestației administrative, care „confirmă faptul că Beneficiarul a recepționat lucrările”.

Deși oferta SC D. SRL nu a îndeplinit cerințele minime de calificare, ea a fost declarată câștigătoare, cu încălcarea legislației privind achizițiile publice (art. 200 din O.U.G. nr. 34/2006), procedura de atribuire a contractului realizându-se cu încălcarea principiului tratamentului egal al participanților la aceasta, fiind irelevantă din această perspectivă o eventuală completare ulterioară a documentației.

Cât privește Contractul din 10 septembrie 2009 încheiat cu SC J. SRL pentru servicii de promovare și publicitate, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat de către organul de control și, ulterior, de către instanța de fond că introducerea cerinței obligatorii potrivit căreia ofertantul nu trebuie să depășească un anumit procent de subcontractare (pct. V.4.3 din Fișa de date a achiziției), reprezintă o limitare a participării la o procedură organizată pentru atribuirea unui contract de achiziție publică, limitare aflată în contradicție cu prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006, cu modificările și completările ulterioare în vigoare la data procedurii, prin care s-au transpus în dreptul național dispozițiile art. 25 din Directiva nr. 2004/18/CE care stipulează că autoritatea contractantă poate cere ofertanților doar să indice „partea din contract pe care intenționează să o subcontracteze unor terți, precum și subcontractanții propuși”.

Cerința nu a fost nici justificată corespunzător în raport cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, nefiind lămurit de către autoritatea contractantă în ce mod se periclitează realizarea la termen a contractului dacă se recurgea la subcontractarea unui procent superior celui de 35% din serviciile de promovare (informare și publicitate).

Înalta Curte apreciază, de asemenea, că solicitarea privind prezentarea unei dovezi din partea ofertantului că a executat și finalizat în ultimii trei ani un număr de 3 contracte similare și în acest caz este restrictivă, pentru motivele deja enunțate cu referire la celălalt contract.

În aceste condiții, în mod corect s-a reținut de către prima instanța încălcarea dispozițiilor art. 178 alin. (2), art. 188 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 34/2006 și ale art. 8 din H.G. nr. 925/2006.

Imperativele promovării concurenței între operatorii economici, garantării tratamentului egal și proporționalității erau prevăzute expres în dreptul comunitar și chiar în O.U.G. nr. 34/2006 (art. 2, art. 178 alin. (2) și art. 179), încă anterior adoptării H.G. nr. 834/2009 și a Ordinului C. nr. 509/2011, astfel că nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant în sensul că, la data lansării procedurilor, cerințele nu apăreau ca restrictive și disproporționate.

În sfârșit, referitor la susținerea recurentului în sensul că C. ar fi efectuat verificări asupra procedurii de licitație organizate de reclamant și nu a semnalat nicio neregulă, Înalta Curte consideră că este irelevantă, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 32

4

din H.G. nr. 457/2008 (în vigoare la data controlului), „(1) În cazul în care autoritatea de management consideră că au existat încălcări ale legislației comunitare sau naționale privind achizițiile publice, aceasta stabilește și aplică corecții financiare, în condițiile O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.

(2) În exercitarea atribuției prevăzute la alin. (1), autoritatea de management nu este condiționată în luarea deciziilor de activitățile desfășurate de C. și L. potrivit dispozițiilor art. 32

2

și art. 32

3

."

Prin urmare motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut, instanța de fond făcând o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. Dâmbovița, prin G. Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. Dâmbovița, prin G. Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 2690 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2017.