SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73250/01 prezentate de Philip BOIVIN împotriva Franței și Belgiei și 32 de alte state membre ale Consiliului Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 9 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Françoise Tulkens, Isabelle Berro-Lefevre; Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 iulie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, domnul Philip Boivin, are dublă cetățenie belgiană și franceză ; s-a născut în 1966 și locuiește în Bornem (Belgia). F. Krenc, avocat la Bruxelles. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. L A fost creată în 1960 pentru a supraveghea controlul navigației aeriene în spațiul aerian al statelor sale membre, din care fac parte, de la origine, Belgia și Franța. Printr-o decizie din 6 septembrie 1995 a directorului general al Eurocontrol, reclamantul a fost numit contabil șef al Institutului de navigație aeriană (organismul care face obiectul auditului din Luxemburg) pentru o perioadă de cinci ani, care poate fi reînnoită. La 29 februarie 1996, directorul de resurse umane al Eurocontrol l-a informat pe solicitant că numirea sa a fost anulată ca urmare a acțiunii unui alt funcționar al organizației, care a susținut că locul de muncă ocupat de solicitant nu a fost pus în concurs. Cu toate acestea, același funcționar a contestat din nou numirea reclamantului pe motiv că aceasta nu a fost motivată în mod corespunzător și a solicitat anularea. S-a inițiat o nouă procedură de acordare a postului. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost inclus pe lista de competență întocmită de noul juriu. În consecință, directorul general al Eurocontrol a decis să nu atribuie funcția la . La 18 ianuarie 1999, directorul resurselor umane ale organizației . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . După ce a prezentat mai multe plângeri administrative, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, care are competența exclusivă de a se pronunța asupra tuturor conflictelor dintre Eurocontrol și personalul său, cu scopul de a contesta anularea numirii sale și de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2000 (notificată reclamantului la 12 februarie 2001), TAOIT, considerând că procedura de recrutare n mai mult, TAOIT a primit parțial cererea de despăgubire a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În decembrie 1960, la art. 1, Organizația Europeană pentru Siguranța Navigației Aeriene (Europol) instituie în vederea armonizării gestionării navigației aeriene în Europa. singurul competent să soluționeze litigiile dintre Organizație și personalul său, cu excepția oricărei alte jurisdicții, naționale sau internaționale, Organizația Internațională a Muncii, fondată în 1919 sub jurisdicția Biroului Internațional al Muncii Începând din 1946, este o agenție tripartită a Organizației Națiunilor Unite care reunește guvernele, angajatorii și lucrătorii din statele sale membre. Instanța sa administrativă are competențe formale de funcționari sau foști funcționari ai organizației și de alte organizații internaționale care și-au recunoscut competența judiciară. Dispozițiile statutului DAOIT relevante în acest caz sunt următoarele: art. II (...) Tribunalul cunoaște, de asemenea, cereri invocându-se la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (...) Articolul VI Tribunalul hotărăște cu majoritatea voturilor; hotărârile sale sunt definitive și fără recurs. Orice hotărâre trebuie motivată. II va fi comunicată în scris directorului general al Biroului Internațional al Muncii și reclamantului. (...) La articolul XII alineatul (1) din anexa la Statutul TAOIT se citește astfel În cazul în care Consiliul executiv al unei organizații internaționale care a făcut declarația prevăzută la articolul II alineatul (5) din Statutul Tribunalului contestă o decizie a Tribunalului prin care își exercită competența sau consideră că o decizie a Tribunalului este viciată printr-o eroare esențială în procedura urmată, chestiunea validității hotărârii pronunțate de Tribunal va fi prezentată Curții Internaționale de Justiție de către Consiliul executiv, în vederea unui aviz consultativ. În conformitate cu art. 6 alineatul (1), art. 13 și art. 14 din Convenție, reclamantul observă că: a recurs la anumite aspecte de drept, limitate la anumite aspecte de drept, în fața Curții Internaționale de Justiție, în timp ce el însuși nu avea această posibilitate. În plus, acesta afirmă în conformitate cu art. 13 că DA OIT nu a răspuns la toate mijloacele sale și nici nu a examinat efectiv acțiunea sa în despăgubire. Pe de altă parte, se plânge pe teren de art. 6 din motivarea insuficientă a hotărârii DAOIT. În cele din urmă, el contestă valoarea despăgubirilor alocate, susținând că decizia DAOIT privind cererea sa de despăgubire a încălcat dreptul său de a obține o despăgubire completă a prejudiciului suferit, încălcând art. 1 din Protocolul nr. La data de 4 noiembrie 2005, reclamantul și-a extins cererea la alte treizeci și două de părți contractante. Cu toate acestea, decizia finală în sensul articolului 35 din convenție este, în speță, hotărârea TAOIM pronunțată la 3 noiembrie 2000 și notificată reclamantului la 12 februarie 2001. Prin urmare, Curtea constată că obiecțiunile reclamantului, ca atare sunt îndreptate împotriva acestor treizeci și două de state, sunt inadmisibile pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (4). În ceea ce privește obiecțiunile aduse împotriva Belgiei și Franței, Curtea consideră că este necesar să fie examinate în lumina principiilor pe care aceasta le-a dezlegat în cauzele în care a fost obligată să caute dacă răspunderea părților la convenție ar putea fi angajată în raport cu aceasta din cauza unor acțiuni sau a unor decizii care țin de competența acestor state față de o organizație internațională. Aceste principii au fost amintite și dezvoltate în cele din urmă în cauzele Bosphorus (Bosphorus Hava Yollar mai târziu, TURIZM ve Ticaret Anonim Schirketi c. Irlanda: Bosphorus Airways ([GC], n 45306/98, CEDH 2005 VI), Behrami c. France Behrami c. Franța, Franța și Norvegia (dec.) [GC], n 71412/01 și 78166/01, 2 mai 2007]. sunt astfel citite (§ 152-156) 152. Pe de o parte, Convenția nu se aplică părților contractante de a transfera puteri suverane unei organizații internaționale (inclusiv supranaționale) în scopuri de cooperare în anumite domenii de activitate (M. & Co. c. Republica Federală Germania, nr 13258/87, Decizia Comisiei din 9 octombrie 2001 privind Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 15 decembrie 1995 privind Curtea a Uniunii Europene în ceea ce privește Curtea a Uniunii Europene (JO C 180, 20.7.1995, p. I]).În plus, chiar și în calitate de deținător al autorităților suverane transferate astfel, organizația internațională în cauză nu poate, atâta timp cât nu este parte la convenție, să își asume răspunderea pentru procedurile desfășurate în fața organelor sale sau a deciziilor pronunțate de acestea (Confederația franceză democratică a muncii c. Comunitățile Europene, 8030/77, Decizia Comisiei din 10 iulie 1978, DR 13, p. 231, Dufay c. Comunitățile Europene, nr. 13539/88, Decizia Comisiei din 19 ianuarie 1989, nepublicată, dl & Co., Decizia menționată anterior, p. 152, și Matthews, Hotărârea menționată anterior, § 32). 153. Pe de altă parte, Curtea a statuat, de asemenea, că părțile contractante sunt responsabile în temeiul articolului 1 din convenție pentru toate actele și omisiunile organelor lor, care decurg din dreptul intern sau din necesitatea de a respecta obligații juridice internaționale. Acest text nu face nicio distincție în ceea ce privește tipul de standarde sau măsuri în cauză și nu implică nicio parte a mai multor părți contractante ale Convenției (Partea Comunistă Unificată a Turciei și alte state membre ale acesteia, Hotărârea din 30 ianuarie 1998, Rec., 1998, p. 17-18, punctul 29). 154. Atunci când încearcă să concilieze aceste două aspecte și să stabilească, făcând acest lucru, în măsura în care este posibil să se justifice actul unui stat prin respectarea obligațiilor care decurg pentru el din apartenența sa la o organizație internațională căreia i-a transferat o parte din suveranitatea sa, Curtea recunoaște că ar fi contrar scopului și obiectului convenției ca statele contractante să fie exonerate de orice răspundere în ceea ce privește Convenția în domeniul de activitate în cauză : garanțiile prevăzute de convenție ar putea fi limitate sau excluse în mod discreționar și, prin urmare, ar putea fi private de caracterul lor obligatoriu, precum și de natura lor concretă și efectivă (dl & Co. , decizie menționată anterior, pp. 152-153, și Waite și Kennedy , Hotărârea citată anterior, § 67. La . La ê t r in a raspunde în raport cu Convenia pentru angajamentele asumate în temeiul tratatelor ulterioare intrării în vigoare a Conveniei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Matthews menionată anterior, §§ 29 și 32-34, și Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], n 42527/98, § 47, CEDH 2001-VIII). 155. În opinia Curții, o măsură a legii luată în aplicarea unor astfel de obligații juridice trebuie considerată justificată din moment ce este cert că organizația în cauză acordă drepturilor fundamentale (această noțiune acoperind atât garanțiile substanțiale oferite, cât și mecanismele care ar trebui să controleze respectarea acestora) o protecție cel puțin echivalentă celei asigurate de Convenție ( Cu toate acestea, o observație de la o organizație în cauză ar putea aduce atingere interesului cooperării internaționale continuate (punctul 150 de mai sus). protecția echivalentă a acestui tip de protecție nu poate fi definitivă: trebuie să poată fi revizuită în lumina oricărei schimbări relevante în protecția drepturilor fundamentale. 156. În cazul în care se consideră că organizația oferă o protecție echivalentă, este necesar ca un stat să respecte cerințele Convenției atunci când acesta nu îndeplinește decât obligațiile juridice care rezultă din aderarea sa la organizație. Cu toate acestea, o astfel de prezumție poate fi inversată în cadrul unui caz dat, dacă se consideră că protecția drepturilor garantate de Convenție a fost afectată de o deficiență evidentă. Într-un astfel de caz, rolul Convenției ca instrument constituțional al ordinii publice europene În ceea ce privește drepturile omului, în domeniul drepturilor internaționale (Loisidou Turcia (excepții preliminare), Hotărârea din 23 martie 1995, seria A n 310, pp. 28, § 75). , Curtea a constatat că măsura în cauză (instruirea în Irlanda a aeronavelor închiriate de societatea reclamantă, pe baza unui regulament comunitar adoptat el însuși în temeiul unei rezoluții a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite) a fost pusă în aplicare de către autoritățile de stat pârât, pe teritoriul său național, ca urmare a unei decizii a unui ministru al acestui stat (Bosforus) În această situație, Curtea nu a văzut nicio problemă legată de competența sa, în special rația personae, față de statul irlandez. În al doilea rând, Curtea a considerat că protecția drepturilor fundamentale oferite de dreptul comunitar era la momentul faptei. În schimb, Curtea a statuat că cauzele ulterioare Behrami și Saramati se deosebeau de cauza Bosforus atât în ceea ce privește răspunderea statelor pârâte care decurg din art. 1, cât și competența rațională personae. Curtea. Într-adevăr, Comisia a considerat că răspunderea statelor pârâte nu poate fi angajată ca urmare a acțiunilor și omisiunilor în litigiu ale KFOR și MINUK, care erau imputate direct Organizației Națiunilor Unite ca organizație universală care îndeplinește un obiectiv imperativ de securitate colectivă. Întrucât Organizația Națiunilor Unite are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor sale membre și nu este parte contractantă la Convenție, Curtea a concluzionat că obiecțiile reclamanților în aceste cazuri trebuie declarate incompatibile rațional personae cu dispozițiile Convenției (Behrami și Saramati, decizia menționată anterior, § 151 152). În cazul de față, Curtea constată că, la originea cererii, se află un litigiu referitor la refuzul de a numi reclamantul pe un post de funcționar în cadrul d 2 din Statutul său, acesta cunoaște într-adevăr cereri formulate de funcționari sau foști funcționari ai Biroului Internațional al Muncii și ai altor organizații internaționale care și-au recunoscut competența judiciară. Acest lucru este valabil în cazul în care Statutul conferă TAOIM competența exclusivă de a se pronunța asupra litigiilor dintre organizație și personalul său (a se vedea partea În sensul acestui termen, în cadrul Convenției, nu se pune problema dacă mecanismul de soluționare a conflictelor de muncă interne din cadrul Eurocontrol este afectat de o insuficiență manifestă în această privință; această examinare n a ar avea sens decât dacă Curtea ar considera că ar exista o prezumție de echivalență În ceea ce privește protecția drepturilor garantate de convenție și, prin urmare, în cazul în care și-a dat acordul, a fost necesar să se decidă dacă această prezumție a fost inversată în speță (Bosforus, decizia menționată anterior, §§ 165-166). Curtea observă că, în realitate, doleanțele reclamantului sunt îndreptate în principal împotriva hotărârii pronunțate de TAOIM cu ocazia instanței individuale a muncii care îi era adresată Eurocontrol. Or, Curtea subliniază că decizia în litigiu a fost luată de o instanță internațională care nu se află în jurisdicția statelor pârâte, în cadrul unui conflict de muncă care se află în întregime în ordinea juridică internă a Comisiei Europene, organizație internațională având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor sale membre. Aceasta constată că, în niciun moment, Franța sau Belgia nu au intervenit, în mod direct sau indirect, în acest litigiu și nu face obiectul nici unei acțiuni sau omisiuni din partea acestor state sau a autorităților lor, care ar fi de natură să își asume responsabilitatea în ceea ce privește Convenția. În acest sens, această specie trebuie să facă distincție între alte cauze în care a fost pusă în joc răspunderea internațională a statelor pârâte, de exemplu cea a Regatului Unit în cauza Matthews (hotărârea menționată anterior noiembrie 1996, Recuperare a hotărârilor și deciziilor 1996 V Spre deosebire de situația din aceste cauze, care implicau toate o intervenție directă sau indirectă a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că, în consecință, presupusele încălcări ale Convenției nu pot fi imputate Franței și Belgiei. În ceea ce privește o responsabilitate potențială a Eurocontrol în această privință, aceasta reamintește că această organizație internațională nu a aderat la convenție și că, prin urmare, nu își poate vedea răspunderea asumată în temeiul acesteia (a se vedea mutatis mutandis, de exemplu, Matthews menționat anterior, § 32, Behrami și Saramati, decizia menționată anterior, § 144. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că obiecțiile reclamantului sunt incompatibile rațional personae cu dispozițiile Convenției (a se vedea, mutatis mutandis Behrami și Saramati, decizia menționată anterior, § 149). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n
o
73250/01
présentée par Philip BOIVIN
contre la France et la Belgique,
et 32 autres Etats membres du Conseil de l’Europe
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 9 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Françoise Tulkens,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 juillet 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Philip Boivin, a la double nationalité belge et française
; il est né en 1966 et réside à Bornem (Belgique). Devant la Cour, il est représenté par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
L’Organisation européenne pour la sécurité de la navigation aérienne (ci
‑
après «
Eurocontrol
») fut créée en 1960 dans le but de superviser le contrôle de la navigation aérienne dans l’espace aérien de ses Etats membres, desquels font partie, depuis l’origine, la Belgique et la France.
Par une décision du 6 septembre 1995 du Directeur général d’Eurocontrol, le requérant fut nommé comptable en chef de l’Institut de la navigation aérienne (organisme dépendant d’Eurocontrol sis à Luxembourg) pour une durée de cinq ans renouvelable.
Le 29 février 1996, le directeur des ressources humaines d’Eurocontrol avisa le requérant que sa nomination était annulée à la suite du recours d’un autre fonctionnaire de l’organisation, qui avait fait valoir que l’emploi occupé par le requérant n’avait pas été mis au concours. A l’issue d’un concours spécifique, le poste fut de nouveau attribué au requérant. Cependant, le même fonctionnaire contesta de nouveau la nomination du requérant au motif que celle-ci n’avait pas été dûment motivée, et en obtint l’annulation.
Une nouvelle procédure visant à pourvoir le poste fut engagée. Toutefois, le requérant ne fut pas retenu sur la liste d’aptitude établie par le nouveau jury. En conséquence, le Directeur général d’Eurocontrol décida de ne pas attribuer le poste à l’intéressé. Le 18 janvier 1999, le directeur des ressources humaines de l’organisation adressa une lettre au requérant dans laquelle il l’avisait de la cessation de ses fonctions à compter du 31
janvier 1999 et l’invitait à se mettre en rapport avec le service juridique en vue de discuter d’une indemnisation.
Après avoir présenté plusieurs réclamations administratives, le requérant saisit le Tribunal administratif de l’Organisation internationale du travail («
TAOIT
», qui a compétence exclusive pour statuer sur tous les conflits entre Eurocontrol et son personnel), en vue de contester l’annulation de sa nomination et demander réparation du préjudice subi.
Par un jugement du 3 novembre 2000 (notifié au requérant le 12
février 2001), le TAOIT, estimant que la procédure de recrutement n’était entachée d’aucun vice, valida les décisions annulant la nomination du requérant. Relevant toutefois qu’Eurocontrol avait «
violé son obligation de tenir [le requérant] indemne du préjudice que lui avait causé l’engagement qu’il avait accepté de bonne foi
», le TAOIT accueillit partiellement la demande d’indemnisation de l’intéressé et lui accorda un montant de 220
000
euros à titre de réparation.
B.
Le droit pertinent
La Convention internationale de coopération pour la sécurité de la navigation aérienne («
Convention Eurocontrol
»), signée à Bruxelles le 13
décembre 1960, institue, dans son article 1, l’Organisation européenne pour la sécurité de la navigation aérienne (Eurocontrol) en vue d’harmoniser la gestion de la navigation aérienne en Europe. L’article 4 de la Convention Eurocontrol dispose que l’«
Organisation a la personnalité juridique
».
Aux termes de l’article 12 § 2 du Statut d’Eurocontrol, annexé à la Convention Eurocontrol, le TAOIT est «
seul compétent pour connaître des litiges entre l’Organisation et son personnel, à l’exclusion de toute autre juridiction, nationale ou internationale
».
L’Organisation internationale du travail, fondée en 1919 sous l’appellation «
Bureau international du Travail
», est depuis 1946 une agence tripartite de l’Organisation des Nations unies qui rassemble les gouvernements, employeurs et travailleurs de ses Etats membres. Son tribunal administratif connaît des requêtes formées par les fonctionnaires ou anciens fonctionnaires de l’organisation et des autres organisations internationales qui ont reconnu sa compétence juridictionnelle. Les dispositions du Statut du TAOIT pertinentes en l’espèce sont les suivantes
:
Article II
«
(...)
5.
Le Tribunal connaît en outre des requêtes invoquant l’inobservation, soit quant au fond, soit quant à la forme, des stipulations du contrat d’engagement des fonctionnaires ou des dispositions du Statut du personnel des autres organisations internationales satisfaisant aux critères définis à l’annexe au présent Statut qui auront adressé au Directeur général une déclaration reconnaissant, conformément à leur Constitution ou à leurs règles administratives internes, la compétence du Tribunal à l’effet ci-dessus, de même que ses règles de procédure, et qui auront été agréées par le Conseil d’administration.
(...)
»
Article VI
«
1.
Le Tribunal statue à la majorité des voix
; ses jugements sont définitifs et sans appel.
2.
Tout jugement doit être motivé. II sera communiqué par écrit au Directeur général du Bureau international du Travail et au requérant.
(...)
»
L’article XII, paragraphe 1, de l’annexe au Statut du TAOIT se lit ainsi
:
«
Au cas où le Conseil exécutif d’une organisation internationale ayant fait la déclaration prévue à l’article II, paragraphe 5, du Statut du Tribunal conteste une décision du Tribunal affirmant sa compétence ou considère qu’une décision dudit Tribunal est viciée par une faute essentielle dans la procédure suivie, la question de la validité de la décision rendue par le Tribunal sera soumise par ledit Conseil exécutif, pour avis consultatif, à la Cour internationale de justice.
»
Invoquant les articles 6 § 1, 13 et 14 de la Convention, le requérant observe qu’Eurocontrol disposait d’un recours, limité à certaines questions de droit, devant la Cour internationale de justice, alors que lui-même n’avait pas cette faculté. Il allègue en outre au regard de l’article 13 que le TAOIT n’a pas répondu à l’ensemble de ses moyens ni examiné effectivement son recours en indemnisation. Par ailleurs, il se plaint sur le terrain de l’article
6 de la motivation, selon lui insuffisante, du jugement du TAOIT. Enfin, il conteste le montant des dédommagements alloués, alléguant que la décision du TAOIT relative à sa demande d’indemnisation a emporté violation de son droit à obtenir une réparation complète du préjudice subi, en violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
1.
A l’origine, la requête n’était dirigée que contre la Belgique et la France. Le 4 novembre 2005, le requérant a élargi sa requête à trente-deux autres Hautes Parties contractantes.
Cependant, la «
décision définitive
» au sens de l’article 35 de la Convention est en l’espèce le jugement du TAOIT rendu le 3 novembre 2000 et notifié au requérant le 12 février 2001.
Partant, la Cour constate que les griefs du requérant, en tant qu’ils sont dirigés contre ces trente-deux Etats, sont irrecevables pour non-respect du délai de six
mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention, et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.
2.
Quant aux griefs dirigés contre la Belgique et la France, la Cour estime qu’il convient de les examiner à la lumière des principes qu’elle a dégagés dans les affaires où elle a été amenée à rechercher si la responsabilité d’Etats parties à la Convention pouvait être engagée au regard de celle-ci en raison d’actions ou d’omissions tenant à l’appartenance de ces Etats à une organisation internationale. Ces principes ont été rappelés et développés en dernier lieu dans les affaires
Bosphorus (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi c. Irlande
dite «
Bosphorus Airways
»
([GC], n
o
‑
VI),
Behrami c.
France
et
Behrami c. France
et
Saramati c. Allemagne, France et Norvège
(déc.) [GC], n
os
71412/01 et 78166/01, 2 mai 2007). Les passages pertinents de l’arrêt
Bosphorus
se lisent ainsi (§§ 152-156)
:
«
152.
D’une part, la Convention n’interdit pas aux Parties contractantes de transférer des pouvoirs souverains à une organisation internationale (y compris supranationale) à des fins de coopération dans certains domaines d’activité (
[
c. République fédérale d’Allemagne
, n
o
13258/87, décision de la Commission du 9
février 1990, Décisions et rapports (DR) 64], p. 152, et
Matthews
[
c. Royaume-Uni
[GC], n
o
‑
I]). En outre, même en tant que détentrice des pouvoirs souverains ainsi transférés, l’organisation internationale concernée ne peut, tant qu’elle n’est pas partie à la Convention, voir sa responsabilité engagée au titre de celle-ci pour les procédures conduites devant ses organes ou les décisions rendues par eux (
Confédération française démocratique du travail c. Communautés européennes
, n
o
8030/77, décision de la Commission du 10 juillet 1978, DR 13, p. 231,
Dufay c.
Communautés européennes
, n
o
13539/88, décision de la Commission du 19 janvier 1989, non publiée,
, décision précitée, p. 152, et
Matthews
, arrêt précité, §
32).
153.
D’autre part, la Cour a également jugé que les Parties contractantes sont responsables au titre de l’article 1 de la Convention de tous les actes et omissions de leurs organes, qu’ils découlent du droit interne ou de la nécessité d’observer des obligations juridiques internationales. Ledit texte ne fait aucune distinction quant au type de normes ou de mesures en cause et ne soustrait aucune partie de la «
juridiction
» des Parties contractantes à l’empire de la Convention (
Parti communiste unifié de Turquie et autres c.
Turquie
, arrêt du 30 janvier 1998,
Recueil
1998-I, pp. 17-18, § 29).
154.
Lorsqu’elle tente de concilier ces deux aspects et d’établir, ce faisant, dans quelle mesure il est possible de justifier l’acte d’un Etat par le respect des obligations découlant pour lui de son appartenance à une organisation internationale à laquelle il a transféré une partie de sa souveraineté, la Cour reconnaît qu’il serait contraire au but et à l’objet de la Convention que les Etats contractants soient exonérés de toute responsabilité au regard de la Convention dans le domaine d’activité concerné
: les garanties prévues par la Convention pourraient être limitées ou exclues discrétionnairement, et être par là même privées de leur caractère contraignant ainsi que de leur nature concrète et effective (
, décision précitée, pp. 152-153, et
Waite et Kennedy
, arrêt précité, § 67). L’Etat demeure responsable au regard de la Convention pour les engagements pris en vertu de traités postérieurement à l’entrée en vigueur de la Convention (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Matthews
précité, §§
29 et
32-34, et
Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne
[GC], n
o
42527/98, §
155.
De l’avis de la Cour, une mesure de l’Etat prise en exécution de pareilles obligations juridiques doit être réputée justifiée dès lors qu’il est constant que l’organisation en question accorde aux droits fondamentaux (cette notion recouvrant à la fois les garanties substantielles offertes et les mécanismes censés en contrôler le respect) une protection à tout le moins équivalente à celle assurée par la Convention (
M.
&
Co.
, décision précitée, p. 152, démarche à laquelle les parties et la Commission européenne souscrivent). Par «
équivalente
», la Cour entend «
comparable
»
: toute exigence de protection «
identique
» de la part de l’organisation concernée pourrait aller à l’encontre de l’intérêt de la coopération internationale poursuivi (paragraphe 150 ci-dessus). Toutefois, un constat de «
protection équivalente
» de ce type ne saurait être définitif
: il doit pouvoir être réexaminé à la lumière de tout changement pertinent dans la protection des droits fondamentaux.
156.
Si l’on considère que l’organisation offre semblable protection équivalente, il y a lieu de présumer qu’un Etat respecte les exigences de la Convention lorsqu’il ne fait qu’exécuter des obligations juridiques résultant de son adhésion à l’organisation.
Pareille présomption peut toutefois être renversée dans le cadre d’une affaire donnée si l’on estime que la protection des droits garantis par la Convention était entachée d’une insuffisance manifeste. Dans un tel cas, le rôle de la Convention en tant qu’«
instrument constitutionnel de l’ordre public européen
» dans le domaine des droits de l’homme l’emporterait sur l’intérêt de la coopération internationale (
Loizidou
c.
Turquie
(exceptions préliminaires), arrêt du 23 mars 1995, série A n
o
310, pp.
27
‑
28, § 75).
»
Dans l’affaire
Bosphorus
, la Cour a relevé que la mesure en cause (la saisie en Irlande de l’aéronef loué par la société requérante, sur la base d’un règlement communautaire pris lui-même en application d’une résolution du Conseil de sécurité des Nations unies) avait été mise en œuvre par les autorités de l’Etat défendeur, sur son territoire national, à la suite d’une décision d’un ministre de cet Etat (
Bosphorus
, précité, § 137). Dans cette situation, la Cour n’a vu aucun problème touchant à sa compétence, notamment
ratione personae
, vis-à-vis de l’Etat irlandais. Elle a ensuite considéré que la protection des droits fondamentaux offerte par le droit communautaire était à l’époque des faits «
équivalente
» à celle assurée par le mécanisme de la Convention et a donc conclu que la mesure litigieuse n’avait pas emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
En revanche, la Cour a jugé que les affaires ultérieures
Behrami et Saramati
se distinguaient de l’affaire
Bosphorus
sur le plan à la fois de la responsabilité des Etats défendeurs découlant de l’article 1 et de la compétence
ratione personae
de la Cour. En effet, elle a estimé que la responsabilité des Etats défendeurs ne pouvait être engagée du fait des actions et omissions litigieuses de la KFOR et de la MINUK, lesquelles étaient directement imputables à l’Organisation des Nations unies en tant qu’organisation à vocation universelle remplissant un objectif impératif de sécurité collective. L’Organisation des Nations unies ayant une personnalité juridique distincte de celle de ses Etats membres et n’étant pas Partie contractante à la Convention, la Cour a conclu que les griefs des requérants dans ces affaires devaient être déclarés incompatibles
ratione personae
avec les dispositions de la Convention (
Behrami et Saramati
, décision précitée, §§ 151
‑
152).
En l’espèce, la Cour constate qu’à l’origine de la requête se trouve un litige relatif au refus de nommer le requérant sur un poste de fonctionnaire au sein d’Eurocontrol, à la suite duquel l’intéressé, se prévalant du système interne mis en place par l’organisation, a saisi le TAOIT. Aux termes de l’article
2 de son Statut, celui-ci connaît en effet des requêtes formées par les fonctionnaires ou les anciens fonctionnaires du Bureau international du Travail et des autres organisations internationales qui ont reconnu sa compétence juridictionnelle. Tel est le cas d’Eurocontrol, dont le Statut donne compétence exclusive au TAOIT pour statuer sur les litiges entre l’organisation et son personnel (voir la partie «
Le droit pertinent
» ci-dessus).
La Cour observe qu’il n’a pas été établi ni même allégué que la protection des droits fondamentaux globalement offerte par Eurocontrol ne serait pas «
équivalente
» à celle assurée par la Convention, au sens donné à ce terme dans l’arrêt
Bosphorus
. Il ne s’agit donc pas d’examiner si le mécanisme de règlement des conflits du travail interne à Eurocontrol est entaché d’une «
insuffisance manifeste
» à cet égard
; cet examen n’aurait de sens que si la Cour devait considérer qu’il y avait présomption d’«
équivalence
» dans la protection des droits garantis par la Convention et que s’il s’agissait dès lors de décider si cette présomption a été ou non renversée en l’espèce (
Bosphorus
, décision précité, §§ 165-166).
La Cour remarque qu’en réalité les doléances du requérant sont essentiellement dirigées contre le jugement rendu par le TAOIT à l’occasion du contentieux individuel du travail qui l’opposait à Eurocontrol.
Or la Cour souligne que la décision litigieuse a été prise par un tribunal international échappant à la juridiction des Etats défendeurs, dans le cadre d’un conflit du travail qui s’inscrit entièrement dans l’ordre juridique interne d’Eurocontrol, organisation internationale possédant une personnalité juridique distincte de celle de ses Etats membres. Elle constate qu’à aucun moment la France ou la Belgique ne sont intervenues, directement ou indirectement, dans ce litige, et ne relève en l’espèce aucune action ou omission de ces Etats ou de leurs autorités qui serait de nature à engager leur responsabilité au regard de la Convention. En cela, la présente espèce est à distinguer d’autres affaires dans lesquelles la responsabilité internationale des Etats défendeurs était mise en jeu, par exemple celle du Royaume-Uni dans l’affaire
Matthews
(arrêt précité – décision d’exclure la requérante du corps électoral sur la base d’un traité élaboré dans le cadre des Communautés), de la France dans l’affaire
Cantoni
(arrêt du 15
novembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V –
application au requérant d’une loi française transposant une directive communautaire),
de l’Allemagne dans les affaires
Beer et Regan
et
Waite
et
Kennedy
([GC], n
os
28934/95 et
‑
I, 18 février 1999
–
refus d’accès opposé par les tribunaux allemands
), ou encore de l’Irlande dans l’affaire
Bosphorus
précitée
.
Contrairement à la situation dans ces affaires, qui impliquaient toutes une intervention directe ou indirecte de l’Etat ou des Etats mis en cause, on ne saurait dire que le requérant en l’espèce relève de la «
juridiction
» des Etats défendeurs au sens de l’article 1 de la Convention.
La Cour estime qu’en conséquence les violations alléguées de la Convention ne sauraient être imputées à la France et à la Belgique. Quant à une responsabilité éventuelle d’Eurocontrol à cet égard, elle rappelle que cette organisation internationale n’a pas adhéré à la Convention et qu’elle ne peut donc voir sa responsabilité engagée au titre de celle-ci (
voir
,
mutatis mutandis
, par exemple,
Matthews
précité, § 32,
Behrami et Saramati
, décision précitée, § 144).
Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que les griefs du requérant sont incompatibles
ratione personae
avec les dispositions de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Behrami et Saramati
, décision précitée, § 149).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.