ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2018

Decizia

nr. 12/2018

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 12.11.2014,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă

Tribunalul Giurgiu, B., C., Parchetul de pe lângă Judecătoria

Giurgiu, D., E., F., G., H., I., J., K. și Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de

80.000 euro fiecare, reprezentând daune morale, invocând, în esență,

faptul că pârâții, în exercitarea atribuțiilor de serviciu

privind dosarul penal nr. x/236/2009, dosarul penal nr. x/122/2010 și

dosarul penal nr. x/122/2008, dosare care se referă la Dosarul nr. x/P/2008

ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, în calitate de procurori,

respectiv judecători, l-au discriminat prin acțiunile lor.

Prin

sentința civilă nr. 220 din 14.11.2016, Tribunalul Giurgiu a respins,

ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., iar în baza

art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a aplicat reclamantului o amendă

judiciară în sumă de 1.000 lei pentru introducerea unei cereri cu

vădită rea-credință.

Prin decizia

nr. 494/A din 30 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 220

din 14.11.2016, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția

civilă.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele

prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și

solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța, Tribunalul

Giurgiu.

Analizând

recursul în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

cu referire la cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit

cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat

în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției

fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte

reține următoarele:

Decizia nr.

494/A din data de 30 mai 2017 a Curții de Apei București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este

definitivă.

Potrivit art.

634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și

cele neatacate cu recurs.

Art. 483

alin. (1) C. proc. civ. dispune că „Hotărârile date în apel, cele

date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte

hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”,

iar conform alin. (2) „Nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în

cele privind navigația civilă și activitatea în porturi,

conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de

expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului

hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea

prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse

numai apelului”.

Potrivit art.

XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru

pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Dispozițiile

art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1

ianuarie 2016”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în

cele privind navigația civilă și activitatea în porturi,

conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de

expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt

supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile

în care legea prevede că hotărârile de primă instanță

sunt supuse numai apelului”.

Totodată,

potrivit dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. „(1) Dacă mai

mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în

judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași

pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o

legătură care să facă necesară judecarea lor

împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea

valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei

pretenții în parte. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile

și atunci când unul sau mai mulți reclamanți formulează,

prin aceeași cerere de chemare în judecată, pretenții împotriva

mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte și

fără legătură între ele”.

Din

interpretarea sistematică a acestor din urmă dispoziții legale

reiese că, în situația în care un reclamant formulează o

singură cerere de chemare în judecată împotriva mai multor

pârâți, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o

legătură care să facă necesară judecarea lor

împreună, stabilirea valorii pretențiilor deduse judecății

nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor,

ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.

Reținând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 100 alin. (2) C. proc.

civ., din parcursul dosarului, se constată că decizia instanței

de apel, atacată cu recurs, a fost pronunțată într-o acțiune

în răspundere civilă delictuală, evaluabilă în bani, cu mai

multe petite principale, raporturile juridice dintre reclamant și

pârâți fiind distincte, iar valoarea fiecărei pretenții în parte

este de 80.000 euro (354.552 lei, la cursul leu/euro de la data introducerii

acțiunii), sub pragul valoric prevăzut de textul menționat mai

sus, decizia atacată nefiind supusă în acest caz căii de atac a

recursului.

Legalitatea

căilor de atac presupune faptul că o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

prevăzute de lege.

Prin urmare,

în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi

alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau

retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această

regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art.

129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care

poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie

făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

De asemenea,

modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să

afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este aceasta

consacrată de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât dreptul ia un tribunal nu impune obligativitatea

dublului grad de jurisdicție în materie civilă sau instituirea

căii de atac a recursului în toate situațiile, dacă accesul la

un tribunal cu plenitudine de jurisdicție este efectiv, statele având o

marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Așadar,

accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile

judecătorești și la toate gradele de jurisdicție, acest

drept putând fi supus unor condiționări de fond și de

formă, iar existența uneia ori a mai multor căi de atac nu este

impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de

vreun tratat internațional la care România este parte.

De

menționat că prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în

M. Of. al României nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate și a constatat că

sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIIl alin. (2) din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este

neconstituțională.

Ca efect al

constatării neconstituționalității sintagmei

sus-menționate, Curtea Constituțională a reținut că „de

la data publicării prezentei decizii în M. Of. al României, urmează a

se aplica prevederile art. XVlII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul

că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după

publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, în cererile evaluabile în

bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei,

prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIIl alin. (2) din Legea nr.

2/2013”.

Or, în

speță, decizia recurată a fost pronunțată la data de

30 mai 2017, anterior datei de 20 iulie 2017, când a fost publicată în M.

Of. Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale.

Față

de considerentele expuse, decizia civilă nr. 494/A din data de 30 mai 2017

pronunțată de Curtea de Apel București nu este supusă

căii de atac a recursului, Înalta Curte urmând să respingă

recursul declarat de reclamantul A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul deciarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 494/A

din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit

dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este

supusă niciunei căi de atac și se comunică

părților.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.