ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2018

Decizia nr. 12/2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 12.11.2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, B., C., Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, D., E., F., G., H., I., J., K. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 80.000 euro fiecare, reprezentând daune morale, invocând, în esență, faptul că pârâții, în exercitarea atribuțiilor de serviciu privind dosarul penal nr. x/236/2009, dosarul penal nr. x/122/2010 și dosarul penal nr. x/122/2008, dosare care se referă la Dosarul nr. x/P/2008 ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, în calitate de procurori, respectiv judecători, l-au discriminat prin acțiunile lor.

Prin sentința civilă nr. 220 din 14.11.2016, Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., iar în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a aplicat reclamantului o amendă judiciară în sumă de 1.000 lei pentru introducerea unei cereri cu vădită rea-credință. Prin decizia nr. 494/A din 30 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 220 din 14.11.2016, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ. și solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța, Tribunalul Giurgiu. Analizând recursul în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele: Decizia nr. 494/A din data de 30 mai 2017 a Curții de Apei București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este definitivă. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Art. 483 alin. (1) C. proc. civ. dispune că „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, iar conform alin. (2) „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

Potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. „(1) Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și atunci când unul sau mai mulți reclamanți formulează, prin aceeași cerere de chemare în judecată, pretenții împotriva mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte și fără legătură între ele”.

Din interpretarea sistematică a acestor din urmă dispoziții legale reiese că, în situația în care un reclamant formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva mai multor pârâți, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea valorii pretențiilor deduse judecății nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte. Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 100 alin. (2) C. proc.

civ., din parcursul dosarului, se constată că decizia instanței de apel, atacată cu recurs, a fost pronunțată într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, evaluabilă în bani, cu mai multe petite principale, raporturile juridice dintre reclamant și pârâți fiind distincte, iar valoarea fiecărei pretenții în parte este de 80.000 euro (354.552 lei, la cursul leu/euro de la data introducerii acțiunii), sub pragul valoric prevăzut de textul menționat mai sus, decizia atacată nefiind supusă în acest caz căii de atac a recursului. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este aceasta consacrată de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul ia un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicție în materie civilă sau instituirea căii de atac a recursului în toate situațiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicție este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Așadar, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate gradele de jurisdicție, acest drept putând fi supus unor condiționări de fond și de formă, iar existența uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de vreun tratat internațional la care România este parte. De menționat că prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. al României nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIIl alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. este neconstituțională. Ca efect al constatării neconstituționalității sintagmei sus-menționate, Curtea Constituțională a reținut că „de la data publicării prezentei decizii în M. Of. al României, urmează a se aplica prevederile art. XVlII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIIl alin. (2) din Legea nr. 2/2013”. Or, în speță, decizia recurată a fost pronunțată la data de 30 mai 2017, anterior datei de 20 iulie 2017, când a fost publicată în M. Of.

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale. Față de considerentele expuse, decizia civilă nr. 494/A din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București nu este supusă căii de atac a recursului, Înalta Curte urmând să respingă recursul declarat de reclamantul A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul deciarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 494/A din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.