ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1599/2017

Din examinarea înscrisurilor din dosar a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009, a fost admis recursul declarat de pârâții A. SRL și B. și de intervenienta C. SA împotriva Deciziei nr. 38/C/2016-A din 4 februarie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind modificată în parte decizia recurată în sensul că: s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant legal a Societății D. SRL pentru C. SA.

S-a respins excepția lipsei calității de reprezentant convențional a SCA E. și SCA F. pentru C. SA.

S-a admis apelul declarat de pârâții A. SRL și B. și de intervenienta C. SA împotriva Sentinței nr. 153/COM din 11 februarie 2015 a Tribunalului Bihor, fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G.

S-a admis cererea de intervenție formulată de C. SA în interesul pârâtei A. SRL.

Au fost menținute dispozițiile din decizia recurată referitoare la soluționarea cererii de apel formulată de pârâții A. SRL și B. împotriva Încheierii de ședință din 28 ianuarie 2015 pronunțată Tribunalului Bihor și a cererii de aderare la apel formulată de intimatul G.

Au fost menținute dispozițiile din Sentința nr. 153/COM din 11 februarie 2015 pronunțată Tribunalului Bihor privind soluționarea excepțiilor lipsei calității de reprezentant a d-lui consilier juridic H. și a d-lui avocat I. pentru pârâta A. SRL.

A fost obligat intimatul-reclamant G. la plata sumei de 42.960,26 RON reprezentând taxa judiciară de timbru în recurs și apel, către recurenta-intervenientă C. SA.

În motivarea contestației în anulare s-a arătat că instanța de recurs a soluționat pe fond acțiunea în aceeași zi în care a judecat și recursul.

Prin hotărârea criticată, nu numai că instanța de recurs a analizat din nou faptele astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond și în apel.

În continuare, s-a arătat că încălcarea competenței materiale funcționale rezultă indubitabil din decizia contestată, relevante fiind mai multe parag. ale deciziei pronunțate în recurs, parag. diametral opuse calificării date de instanța de apel.

Contestatorul a mai susținut că întreaga documentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc ca instanța de recurs s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.

În concret, deși instanțele de fond au stabilit că din ansamblul probator rezultă reaua-credință și conivența frauduloasă dintre administratorul J. și acționarul SC K. SA, Înalta Curte a stabilit că administratorul societății și-a exercitat funcția în conformitate cu prevederile legale și statutare.

Cu alte cuvinte, instanța supremă având la dosar același ansamblu probator a infirmat aprecierile instanțelor de fond privind existența relei-credințe și a conivenței frauduloase și a constatat deplina legalitate a mandatului, deci și buna-credință a administratorului și acționarului SC K. SA.

Întregul raționament al instanței de recurs se bazează pe o răstălmăcire a împrejurărilor, rolul instanței de recurs nefiind acela de a cerceta împrejurările cauzei, acesta fiind un atribut exclusiv al instanțelor de fond, ci de a verifica legalitatea hotărârii recurate.

Astfel cum a fost arătat, Înalta Curte are competența funcțională pentru soluționarea în fond asupra pricinii deduse judecății doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite.

Or, în cauză, instanța supremă a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite în recurs.

Pentru argumentele expuse, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului.

Dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. stabilesc că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivul când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Necompetența de ordine publică reglementată de C. proc. civ. prin art. 159 prevede expres și limitativ cazurile unei nulități absolute, și anume: încălcarea competenței generale atunci când acțiunea nu este de competența instanței judecătorești, încălcarea competenței materiale atunci când acțiunea este de competența unei alte instanțe de alt grad decât cea sesizată și încălcarea competinței teritoriale exclusive când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În cauză, contestatorul invocă încălcarea competenței materiale funcționale de către instanța de recurs, ca urmare a soluției de admitere a recursului promovat de pârâții A. SRL și B. și de intervenienta C. SA pentru motive de netemeinicie care exced atribuțiilor de verificare ale instanței de recurs iar nu pentru motive de nelegalitate.

Astfel, se solicită retractarea deciziei contestate pentru încălcarea atribuțiilor jurisdicționale ce revin instanței în soluționarea recursului, ipoteză ce nu poate fi valorificată prin prisma contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Încălcarea competenței materiale reglementată de art. 159 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere art. 317 alin. (1) pct. 2 din același cod, se referă la regulile de sesizare a unei instanțe de judecată a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii pronunțate de către o instanță necompetentă, cu identificarea criteriilor pe baza cărora se realizează delimitarea competenței între aceste instanțe. Criteriile avute în vedere de norma enunțată fiind cel obiectiv, între instanțe de grade diferite sau pe verticală, și cel teritorial, între instanțe de același grad, dar situate în circumscripții diferite.

Or, în cauză, prin sesizarea instanței cu prezenta cale extraordinară de atac nu se pune în discuție o astfel de încălcare a normelor de competență materială, respectiv o încălcare a regulilor de sesizare a instanțelor de judecată ce nu a putut fi invocată pe calea apelului sau recursului, ci o încălcare a regulilor de soluționare a recursului.

Contestatorul invocă o presupusă încălcare a competenței funcționale în soluționarea recursului pentru motive de netemeinicie și nu de nelegalitate, contrar regulilor de soluționare a recursului, aspecte ce nu pot fi valorificate din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatorul G. împotriva Deciziei nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul G. împotriva Deciziei nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - N