ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 373/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 261 din 27 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, Sentința nr. 1109 din 27 octombrie 2016 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, și a fost obligată pârâta să achite reclamantului A. suma de 60.000 lei, reclamanților B. și A., suma de câte 30.000 lei, reclamanților C. și D. suma de câte 120.000 lei, reprezentând daune morale. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.

În motivare, curtea a reținut că, în esență, prin apelurile formulate, părțile critică aspectele legate de limitele răspunderii civile delictuale a autorului accidentului și, pe cale de consecință, a asigurătorului, în raport de faptul că victima a cunoscut consumul de alcool al șoferului.

Curtea a reținut ca întemeiate criticile potrivit cărora nu există nici un text de lege care să excludă reclamanții de la dreptul de a primi despăgubiri nici în legea generală (codul civil), nici în normele speciale în materie de asigurare.

Instanța de fond nu a indicat un text de lege care să prevadă excluderea sau diminuarea despăgubirilor, iar trimiterile pe care le face pârâta asigurător și intervenientul forțat la cele statuate prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2016, vizând interpretarea dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., nu au suport.

Curtea a arătat că, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, atunci întinderea despăgubirilor la a căror plata va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului. A reținut, deci, incidența art. 1.371 alin. (1) C. civ. în corelare cu art. 16 din C. civ., care se refera la "vinovăție" și le-a interpretat în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deși putea sa o facă.

În același sens, a reținut și concluziile hotărârilor penale pronunțate în cauză, în sensul că vinovat exclusiv de producerea accidentului este numitul E., care, din cauza nerespectării dispozițiilor legale care reglementează circulația pe drumurile publice, a provocat un accident de circulație, în urma căruia a decedat F.

Referitor la reclamanții C. și D., curtea a reținut că aceștia au dreptul la acordarea daunelor morale.

Astfel, contrar apărărilor societății de asigurare, curtea a reținut aceștia nu sunt excluși de la despăgubire. Instanța de apel a avut în vedere că petenții C. și D., la doar 7 zile de la accident și, conform explicațiilor oferite, sub imperiul șocului emoțional suferit, au semnat o declarație de împăcare cu numitul E., anexată la dosar, însă acestui înscris nu-i pot fi conferite valențele propuse de prima instanță.

Instanța a remarcat că titlul înscrisului este "Declarație de împăcare a părților în procesul penal", dar astfel de efecte juridice nu au fost produse în procesul penal și nu constituie într-o cauză de înlăturare a răspunderii penale a inculpatului și, pe cale de consecință, de înlăturare a răspunderii civile a asigurătorului.

Prin acea declarație, cei doi reclamanți au arătat în mod expres că nu vor avea alte pretenții de la inculpat, însă nu au menționat nimic cu privire la situația asigurătorului, căruia nici nu îi este opozabilă.

Contractul de asigurare consfințește dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 și a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995.

Curtea a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanților, aspecte comune ale apelurilor, reținând că sunt de natură să aducă o compensație corespunzătoare a prejudiciilor morale, suma de 60.000 lei, pentru reclamantul A., tatăl victimei, de câte 30.000 lei, pentru reclamanții B. și A., frați și de câte 120.000 lei, pentru reclamanții C. și D., soție, respectiv, fiu al defunctului.

Referitor la cea din urma critică invocată de reclamanți, privind cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în procesul penal, curtea a apreciat că nu se cuvin, întrucât, pe de o parte, nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate suficient de caracterizată între aceste sume și prezentul proces civil, nefiind suficientă, așa cum arată reclamanții, nici depunerea unor copii conforme cu originalul ai documentelor justificative, care ar trebui să se regăsească, în original, anexate în acest dosar.

Pe de altă parte, a fost opțiunea reclamanților de a nu-și alătura acțiunea civilă celei penale, iar prețul unei asemenea alegeri nu poate fi pus, discreționar, în sarcina asigurătorului, care a fost obligat la plată doar ca urmare a derulării prezentului proces, în plus, societatea de asigurare a invocat, pentru a-și sprijini apărarea, la prevederile art. 26 alin. (1) lit. d), art. 27 pct. 6 și art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, aceste susțineri nefiind combătute pertinent de reclamanți.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC G. SA a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs este motivată, pârâta neinvocând expres vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pârâta a criticat cuantumul daunelor materiale acordate reclamanților, solicitând înlăturarea obligației de plată a acestora. A solicitat și reținerea incidenței art. 1.371 C. civ., cu referire la Decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât este culpa victimei la producerea propriului prejudiciu, aceasta cu consecința diminuării daunelor morale.

A invocat declarația de împăcare, în formă autentică, dată de reclamanții C. și D., prin care aceștia au arătat că nu mai au pretenții materiale sau de altă natură de la inculpat.

A susținut greșita aplicare a art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cu referire la practica judecătorească în materie, respectiv Deciziile nr. 28/A/2013 a Curții de Apel București și Decizia nr. 1222/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în spețe identice, în care au fost respinse în tot pretențiile civile.

Înalta Curte constată că sunt critici de netemeinicie ale deciziei recurate cele privind dovezile tăcute de reclamanți, iar criticile privind cuantumul daunelor morale, referindu-se la greșita aplicare a art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cele privind declarația de împăcare cât și cele privind aplicarea art. 1371 C. civ. pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat în cauză, în limitele criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica privind culpa victimei în producerea accidentului nu este fondată.

Prin motivele de recurs, recurenta pârâtă susține și incidența prevederilor art. 1371 C. civ., cu referire la Decizia nr. 12/2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Art. 1.371 alin. (1) C. civ. prevede că "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

Prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că "Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă".

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că textul de lege invocat reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenție sau din culpă".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia.

În ce privește fapta ilicită, aceasta este o condiție a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altuia.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator ai prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Așa stând lucrurile, actualul C. civ. instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.

Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că este legală reținerea curții de apel, în sensul că sunt incidente cele statuate prin Sentința penală nr. 1670/2014 a Judecătoriei Baia Mare și prin Decizia penală nr. 376/2015 a Curții de Apel Cluj, care au stabilit, cu putere de lucru judecat, că vinovat exclusiv de producerea accidentului este numitul E., care datorită nerespectării dispozițiilor legale care reglementează circulația pe drumurile publice a provocat un accident de circulație în urma căruia a decedat F.

Chestiunea vinovăției victimei accidentului este una de interpretare a probelor administrate în cauză, care privește situația de fapt, respectiv a se stabili dacă există vreo dovada clară a cunoașterii consumului de alcool al șoferului de către victimă, ceea ce excede controlului de legalitate efectuat în calea de atac a recursului.

Înalta Curte mai reține și că Declarația de împăcare a părților, dată în procesul penal, nu are relevanță în cauza pendinte, critica pârâtei pe acest aspect este nefondată.

În prezenta cauză, în faza urmăririi penale, C. și D., soția, respectiv fiul defunctului F., au declarat pe proprie răspundere, prin declarația autentificată sub nr. 8 din 13 ianuarie 2014 de către BNP H., că nu se vor constitui părți civile în Dosarul penal nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, întrucât s-au împăcat și au fost despăgubiți material și moral de către acesta, astfel că nu mai au alte pretenții materiale sau de altă natură de la inculpatul E.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare din 27 ianuarie 2014 emis în Dosarul penal nr. x/P/2014, inculpatul E. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. (1)-(3) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 1670 din 7 iulie 2014, pronunțată în Dosarul penal nr. x/182/2014, Judecătoria Baia Mare a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în ucidere din culpă și conducere a unui vehicul sub influența băuturilor alcoolice, infracțiuni incriminate prin art. 192 alin. (2) și 336 alin. (1) din Noul C. pen. și 1-a condamnat pe inculpatul E. la pedeapsa închisorii, constatând împrejurarea că C. și D. nu s-au constituit părți civile.

Sentința judecătoriei a devenit definitivă prin decizia Curții de Apel Cluj nr. 376/A din 12 martie 2015 prin care s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpatul E.

Înalta Curte reține deci că Declarația de împăcare nu a produs efecte juridice în procesul penal și nu s-a constituit într-o cauză de înlăturare a răspunderii penale a inculpatului și, pe cale de consecință, de înlăturare a răspunderii civile a asigurătorului.

Această declarație a avut doar rol în circumstanțiere pentru inculpat, acesta dorind să arate în fața instanței de judecată care judecă cererea parchetului de arestare preventivă a sa faptul că ar fi înțeles urmările faptelor sale și că ar fi încercat să acopere parte din prejudiciile cauzate soției și fiului victimei accidentului.

Înalta Curte reține că prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei SC G. SA la plata de daune morale și materiale, ce își au izvorul în accidentul din data de 6 ianuarie 2014.

Așadar, temeiul acțiunii părții vătămate, împotriva asigurătorului, rezidă în răspunderea contractuală și în temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii delictuale civile.

Prin urmare, împăcarea dintre partea vătămată și persoana vinovată de producerea accidentului, în cursul urmăriri penale, ar putea avea efecte asupra unei eventuale cereri de constituire parte civilă, în cadrul procesului penal.

În plus, Înalta Curte confirmă raționamentul curții de apel, conform căruia respectiva declarație de împăcare nu este opozabilă pârâtei, cu atât mai mult cu cât în conținutul acesteia nu se face vreo referire la obligațiile asigurătorului și nici măcar la întinderea prejudiciului.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză cele stabilite prin Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care ie generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a decesului numitului F. și au fost avute în vedere circumstanțele concrete ale accidentului, situația victimei și a reclamanților anterior producerii accidentului, vârsta defunctului și prejudiciul de afecțiune, prin existența relațiilor apropiate pe care le avea cu reclamanții, respectiv tată, soție, fiu, frați.

Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat de către instanța de apel asupra sumelor de bani stabilite ca o compensație corespunzătoare a prejudiciilor morale, aceste urmând a fi păstrate ca atare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarate de pârâtă este nefondat, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G. SA împotriva Deciziei nr. 261 din 27 aprilie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV