ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18 noiembrie 2015, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pârâții D., SC E. SRL și SC F. Viena SA, solicitând obligarea pârâților D. și SC E. SRL la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 57.

492 lei, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 750.000 lei și la plata unei rente viagere pe seama numitei B. în cuantum de 600 lei/lună, de la data introducerii prezentei acțiuni și până la împlinirea vârstei de 18 ani.

După un prim ciclul procesual, în rejudecare, după casare, prin Sentința civilă nr. 33/LP din 22 februarie 2017, Tribunalul Bihor a respins acțiunea reclamantelor A., B., și C. împotriva pârâților D., SC E. SRL și SC F. Viena SA.

Prin Decizia nr. 276/C/C2017-A din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva Sentinței nr. 33/LP din 22 februarie 2017, pronunțată de către Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate. A obligat partea apelantă să plătească părții intimate D. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, prin acțiunea formulată în temeiul art. 998 - 999 C. civ., reclamantele-apelante au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidentul produs la data de 24 septembrie 2010, în urma căruia a decedat, soțul, tată, respectiv fiul reclamantelor, defunctul G..

Contrar susținerilor apelantelor, din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ., respectiv fapta ilicită vinovăția, raportul de cauzalitate și prejudiciul.

Instanța de apel a apreciat că se impune a se analiza dacă pârâtul a dat sau nu a dat dovadă de comportament prudent, care să nu afecteze siguranța circulației, respectiv dacă a sesizat sau ar fi putut sesiza intenția de virare la stânga a autoturismului condus de defunct anterior inițierii manevrei de depășire.

Or, din probele administrate rezultă că intrarea în depășire a autoturismului a avut loc în momentul imediat celui în care cele două autoturisme au încetinit, iar semnalizarea intenției de virare la stânga a fost aproximativ concomitentă intrării în depășire (s-a semnalizat cu aproximativ 50 - 100 m înainte de impact, conform declarațiilor martorilor, iar autotractorul a intrat în depășire cu aproximativ 78 - 80 m înainte de impact).

Prin urmare, nu se poate reține că pârâtul ar fi avut posibilitatea sesizării intenției de virare la stânga a autoturismului condus de defunct și totuși ar fi intrat în depășire, dând dovadă de un comportament de natură a afecta siguranța circulației.

Dimpotrivă, din probe reiese că, din momentul în care a intrat în depășire, autotractorul a parcurs aproximativ 60 m pe contrasens până în momentul în care defunctul a inițiat manevra de virare la stânga, astfel că, în condițiile în care defunctul s-ar fi asigurat corespunzător ar fi avut posibilitatea sesizării autovehiculului aflat în depășire.

Totodată, din probele administrate rezultă că cele două autoturisme pe care intenționa să le depășească pârâtul nu se aflau în așteptare, ci acestea doar au încetinit, fără a se opri.

Astfel, nu se poate reține încălcarea de către pârâtul-intimat a prevederilor art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 118 lit. a) și art. 120 lit. k) din H.G. nr. 1361/2006.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., C. și B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamantele au arătat că din probațiunea de la dosar rezultă fără echivoc culpa pârâtului D. cu privire la producerea accidentului, respectiv declarațiile martorilor, raportul de expertiză tehnică efectuat în dosarul penal anexat și în prezentul dosar, dar care se află și în dosarul de urmărire penală, schița accidentului din dosarul de urmărire penală, declarația pârâtului D. aflată la dosarul de urmărire penală, declarația martorului H. aflată la dosarul de urmărire penală, declarația martorului I. aflată la dosarul de urmărire penală și declarația martorei J. aflată la dosarul de urmărire penală, dar care nu a mai putut fi audiată la instanță datorită gradului de rudenie cu defunctul, însă care a fost în autoturismul condus de defunct și, totodată, că sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste probe coroborate duc la concluzia că intimatul D., datorită nerespectării regulilor de circulație, a intrat în coliziune cu autoturismul condus de defunctul G., producând decesul acestuia.

Concluziile expertizei criminalistice întocmită în cauză sunt în totală contradicție cu toate celelalte probe, atât din dosarul de urmărire penală, cât și din cel civil, având în vedere că aceasta a fost întocmită fără a se ține cont de declarațiile martorilor și de celelalte probe existente la dosar. Inclusiv prin completările la raportul de expertiză, expertul în continuare nu ține cont de obiectivele stabilite de instanță, răspunzând la acestea doar după bunul sau plac, reținând că elementele reieșite din probatoriul testimonial sunt contradictorii cu privire la semnalizarea manevrei de virare la stânga, cât și cu privire la modul în care pârâtul D. a efectuat manevra de depășire.

Totodată, în raportul de expertiză tehnică întocmit în cadrul dosarului penal la cap. 3, se arată de către expert regulile de circulație încălcate de către pârâtul D., iar la întrebările formulate de A., cea privitoare la posibilitatea conducătorului autotractorului de vizualizare a celor două autoturisme din fața sa ținând cont de diferența de înălțime față de celelalte două autoturisme se răspunde: "Prin poziția înaltă ocupată în cabina autotractorului conducătorul acestuia este net avantajat în ceea ce privește posibilitățile de observare și asigurare în situația concretă, beneficiind și de vedere directă", iar la întrebarea nr. 5, dacă la viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv, conducătorul autotractorului ar fi putut evita accidentul se răspunde "Da, dacă ar fi renunțat la depășire sau ar fi acționat frâna de serviciu la timp!".

Nici de aceste aspecte nu s-a ținut cont la efectuarea raportului de expertiză. Se pune întrebarea, cum doi experți criminaliști, care au avut aceleași documente în față, au ajuns la două concluzii diferite, cu toate că planșele foto arată o cu totul altă realitate, respectiv zona inițială de impact fiind butucul dintre uși. Expertul face vorbire în cadrul raportului de expertiză doar la obligațiile defunctului G., înainte de efectuarea manevrei de schimbare a direcției, însă deloc nu face vorbire de obligațiile pârâtului D. înainte de inițierea manevrei de depășire și, mai ales, a coloanei prevăzute de art. 120 alin. (1) lit. k) din H.G. nr. 1391/2006 și de prevederile art. 118 lit. a) din H.G. nr. 1391/2006.

Ținând cont de toate aceste considerente, recurentele-reclamante au solicitat instanței de recurs să înlăture concluziile raportului de expertiză criminalistică întocmit în cauză, ca fiind vădit părtinitor și în contradicție cu celelalte probe de la dosar.

Recurentele-reclamante au invocat și atitudinea total nesinceră a pârâtului D., care, la întrebarea cu nr. 2 din interogatoriul luat de către instanța de apel, a răspuns că se află deja în depășire pe contrasens când a sesizat că mașina din fața lui a frânat, ceea ce este în totală contradicție cu declarația dată după producerea accidentului în fața organelor de cercetare penală, aflată la dosarul de urmărire penală, unde declară că "la o distanță de 30 - 50 m în fața mea am observat două autoturisme care au încetinit viteza în apropierea stației L., motiv pentru care m-am angajat în depășirea acestor două autoturisme". Este evident că acesta a observat autoturismele când au frânat și trebuia să observe și semnalizarea autoturismului K. condus de defunct, dată fiind observația expertului tehnic cu privire la înălțimea sa care se afla și posibilitatea de vizualizare a autoturismelor din față și raportat la declarațiile celor doi martori oculari, care au declarat că defunctul a semnalizat din timp intenția de virare.

Raportat la toate aspectele indicate, instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu sunt încălcate dispozițiile legale indicate de către reclamante și a făcut referire la prevederile art. 35 din O.U.G. nr. 195/2001, fără a ține cont de celelalte prevederi invocate și care au și fost încălcate.

Instanța de apel se contrazice în motivare, astfel că la parag. 6 se arată că "semnalizarea intenției de virare la stânga a fost aproximativ concomitentă intrării în depășire (s-a semnalizat cu aproximativ 50 - 100 m, înainte de impact, conform declarațiilor martorilor, iar autotractorul a intrat în depășire cu aproximativ 78 - 80 m înainte de impact)", iar la parag. 8 se arată că "din momentul în care a intrat în depășire autotractorul a mai parcurs aproximativ 60 m pe contrasens până la momentul la care defunctul a inițiat manevra de virare la stânga". Dacă ar fi sustenabilă această afirmație, atunci printr-un simplu calcul matematic ar reieși că autotractorul ar fi parcurs aproximativ 20 m pe contrasem și nu 60 m, așa cum arată instanța.

Aceste aspecte au condus instanța la concluzia că intimatul D. nu a avut nicio culpă în producerea accidentului, respectiv că nu s-a încălcat nici o prevedere legală.

Însă, instanța de apel trebuia să constate că au fost încălcate prevederile legale invocate, raportându-se la toate probele din dosar.

Înalta Curte, fiind învestită cu soluționarea recursului, constată că acesta este nul, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestora.

Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În speță, recurentele A., C. și B. nu s-au conformat exigențelor cerute de art. 3021 și art. 304 C. proc. civ., susținerile acestora nefiind structurate din punct de vedere juridic, iar temeiul de drept invocat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost indicat numai formal.

Astfel, criticile de recurs vizează greșita stabilire a situației de fapt ori greșita apreciere a acesteia, în baza probatoriului administrat - aspecte ce pun în discuție temeinicia deciziei, respectiv reaprecierea situației de fapt și a probelor la care se face referire în susținere, ce nu se circumscriu judecății în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., în urma abrogării pct. 11, prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 (care viza ipoteza în care hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate) și pct. 10, prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000 (ce putea fi invocat când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii).

Ca urmare, sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurentele-reclamante în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., analizând cuprinsul cererii de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate sau dezvoltate într-o formă explicită și se referă la unul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în speță, modalitatea de redactare a criticilor nu permite instanței să realizeze, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, întrucât recurenții au formulat susțineri ce nu vizează hotărârea atacată și care nu au relevanță pentru motivele prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ..

Intimatul D. a solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 3.000 Iei, cheltuieli de transport în sumă de 672,48 lei și cheltuieli de cazare în sumă de 330 lei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."

În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând în motivare că: "nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse."

În considerentele aceleiași decizii, Curtea Constituțională a reținut și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale "a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil."

Față de cele reținute în precedent, Înalta Curte va reduce la suma de 1.000 lei cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, având în vedere că formularea apărărilor în cauză nu a prezentat un grad ridicat de dificultate și recursul a fost soluționat la primul termen de judecată fixat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Constată nul recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva Deciziei nr. 276/C/C2017-A din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenții la plata sumei de 2.002 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul D., reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.