ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2174/2018

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 30 august 2016, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., S.C. C. S.A., prin lichidator judiciar D. și Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea, în solidar, a pârâților la plata către reclamantă a sumei de 1.393.514,65 RON reprezentând despăgubiri civile, compusă din 43.514,65 RON daune materiale și 1.350.000 RON daune morale, ca urmare a agravării prejudiciului produs prin accidentul auto provocat de numitul B., la data de 12.04.2011.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 și următ., art. 1381 și urm. C. civ.

Prin încheierea din 23 februarie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a constatat suspendarea de drept a cauzei față de pârâta C. S.A., societate aflată în insolvență.

Prin sentința nr. 129/LP din 29 iunie 2017, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și cu intervenientul forțat B. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 18.630,83 RON reprezentând daune materiale, respectiv 10.000 euro sau contravaloarea acestei sume în RON la data plății, reprezentând daune morale cauzate în urma accidentului rutier din data de 12 aprilie 2011. A respins restul pretențiilor formulate.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 351/C-A din 14 noiembrie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. A admis apelul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva încheierii din 23 februarie 2017 și a sentinței nr. 129/LP din 29 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii. A respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și intervenientul forțat B.

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, care instiuie o procedură prealabilă pentru plata oricărei despăgubiri pe care Fondul o datorează unui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare, procedură neurmată de către reclamantă.

Împotriva deciziei, reclamanta A. a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

- În prealabil, a considerat ca fiind admisibil recursul prin prisma deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

- Prin criticile subsumate pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., reclamanta a apreciat că instanța de apel nu a analizat efectiv niciuna din apărările deduse judecății prin întâmpinarea depusă în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate.

A arătat astfel, că prin întâmpinarea formulată a susținut că procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 este una facultativă, însă instanța de apel nu a motivat referitor la această apărare, mulțumindu-se doar să redea procedura și fără a răspunde argumentelor întemeiate pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

- Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 și 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma nr. 16/2015 a Autorității de Supraveghere Financiară, în sensul în care a reținut ca fiind obligatorie procedura prevăzută de aceste acte normative, deși ea are caracter facultativ.

A arătat recurenta, că normele sunt de drept material și nu de drept procedural, pentru simplul motiv că vizează o procedură administrativă exterioară C. proc. civ.

Cu toate acestea, în măsura în care instanța supremă ar considera că este vorba despre o normă de procedură, devine incident motivul prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de fond a încălcat reguli de procedură care atrag sancțiunea nulității hotărârii, atunci când a constatat caracterul inadmisibil al acțiunii.

Pe fondul criticii, recurenta-reclamantă a susținut că respectiva procedură este una jurisdicțională, având în vedere că reprezentanții Fondului sunt cei care stabilesc cuantumul despăgubirilor.

Pe de altă parte, s-a susținut că procedura este facultativă, deoarece art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 impun ca, alături de cererea tip, să se depună înscrisuri justificative din care să rezulte cuantumul sumelor solicitate.

Or, din interpretarea textelor legale incidente rezultă că respectiva procedură se aplică numai în situația în care creditorul de asigurări deține, fie înscrisuri cu privire la daunele materiale (facturi, contracte, chitanțe, etc.), fie un titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească cu privire la despăgubirile morale și la eventuale daune materiale.

Altfel, a arătat recurenta, ar însemna ca angajații Fondului să stabilească întinderea și cuantumul daunelor morale, ceea ce nu poate să fi fost avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării respectivelor texte.

S-ar ajunge, în felul acesta, la situația în care nu s-ar putea apela nici la instanțele de judecată pentru că Fondul nu are calitate, iar cererea împotriva asigurătorului în faliment ar fi suspendată și nici nu s-ar putea urma procedura specială pentru că este evident că un organ administrativ nu are cum să cuantifice despăgubiri morale, aceasta fiind atribuția exclusivă a instanței de judecată.

Nu în ultimul rând, în susținerea interpretării potrivit căreia procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 este facultativă, iar Fondul de Garantare a Asiguraților nu are competența de a stabili daune morale, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 20 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016, respectiv noua lege cadru a asiguraților RCA.

A mai arătat că o interpretare contrară ar nega însuși dreptul de acces la justiție al reclamantei, transformând dreptul la un proces echitabil într-unul teoretic și iluzoriu.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Referirea asupra admisibilității căii de atac a recursului prin trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 este lipsită de pertinență raportat la datele concrete ale speței.

Așa cum s-a menționat în conținutul raportului asupra admisibilității în principiu, calea de atac a recursului împotriva deciziei din apel este deschisă, în funcție de obiectul pretențiilor deduse judecății în primă instanță (de peste 1 milion RON), ceea ce face să fie lipsită de incidență decizia instanței de contencios constituțional, cea care a analizat constituționalitatea dispoziției referitoare la excluderea acestei căi de atac în litigii de până la 1 milion RON inclusiv.

- Este lipsită de fundament critica privind nemotivarea hotărârii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) întrucât instanța de apel nu ar fi răspuns argumentelor reclamantei privitoare la caracterul facultativ al procedurii.

În realitate, întreaga construcție juridică pe care se fundamentează soluția din apel este referitoare la caracterul obligatoriu al acestei proceduri, în absența parcurgerii căreia acțiunea în instanță este inadmisibilă.

Or, afirmarea și argumentarea caracterului obligatoriu neagă ipoteza avansată de către reclamantă, chiar dacă nu se arată în mod explicit că este în combaterea raționamentului acesteia, având în vedere că în drept, potrivit argumentului de interpretare logică a contrario, "cine afirmă ceva neagă contrariul a ceea ce afirmă" (qui dicit de uno, negat de altero sau tertium non datur).

- Susținerea unei aplicări greșite a prevederilor de drept material din Legea nr. 213/2015, respectiv a Normei nr. 16/2015, cu consecința caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, a fost încadrată de recurentă deopotrivă, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Această circumstanțiere a acelorași critici în cele două motive de recurs s-a datorat pe de o parte, aprecierii recurentei că ar fi vorba de norme de drept material și nu de drept procedural deoarece vizează "o procedură administrativă exterioară C. proc. civ." și pe de altă parte, pentru a da posibilitatea instanței de recurs ca, în ipoteza în care consideră că este vorba de norme procedurale, să rețină sancțiunea nulității hotărârii, ca urmare a înlăturării excepției inadmisibilității acțiunii.

În ce privește natura normelor a căror nesocotire se invocă, întrucât vizează reguli de desfășurare a unei proceduri în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins, Înalta Curte constată că este vorba de norme de procedură, fiind fără relevanță faptul că sediul acestora nu se regăsește în C. proc. civ.

Aceasta întrucât împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general și constituie procedura de drept comun în materie civilă (art. 2 alin. (1) C. proc. civ.) nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc și în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun (conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului cod de aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare").

De aceea, susținerea încălcării unor norme procedurale - indiferent de locul situării acestora, în C. proc. civ. sau în alte legi speciale - se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar critica are caracter nefondat.

Astfel, recurenta afirmă că, în speță, procedura prealabilă este una jurisdicțională și facultativă, având în vedere că potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, alături de cererea tip trebuie să se depună înscrisuri justificative din care să rezulte cuantumul sumelor solicitate, ceea ce înseamnă că reprezentanții Fondului sunt cei care stabilesc cuantumul despăgubirilor.

În realitate, procedura care se desfășoară în fața Fondului nu este una jurisdicțională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent și terț față de părțile procedurii) ca să aibă caracter facultativ - în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție - ci este o procedură administrativă.

Fondul de garantare a asiguraților este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, având ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători față de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile, iar nu uneia jurisdicționale.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, iar pentru încasarea despăgubirilor, persoana care se consideră titularul unui drept de creanță de asigurări trebuie să formuleze cerere - tip de plată însoțită de înscrisuri justificative (art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 20 Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților), ceea ce exclude o procedură bazată pe contradictorialitatea dezbaterilor specifică activității organului jurisdicțional.

De altfel, recurenta-reclamantă este inconseventă în susținerile ei întrucât pe de o parte, afirmă natura jurisdicțională a acestei proceduri pentru a trage concluzia caracterului ei facultativ (și deci, lipsa obligativității parcurgerii) și pe de altă parte, afirmă că în ipoteza admiterii posibilității Fondului de a evalua și a se pronunța asupra despăgubirilor morale, aceasta ar însemna recunoașterea unor atribuții jurisdicționale, care sunt rezervate exclusiv instanței de judecată.

În realitate, în cadrul procedurii administrative prealabile, Fondul se pronunță deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale și morale (fără ca aceasta să însemne transferul unor atribuții jurisdicționale), asemănător situației în care asupra acestora s-ar fi pronunțat asigurătorul (intrat în procedura falimentului).

În acest sens, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, menționate anterior, stabilesc că Fondul efectuează plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări "ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Așadar, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraților nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM"), în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare (inclusiv privitoare la eventuale despăgubiri morale, în măsura în care riscul asigurat a privit și această formă de reparație).

Contrar susținerii recurentei, dovedirea daunelor morale în această procedură nu se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătorești, ci, în sensul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe temeiul înscrisurilor justificative de care se poate prevala partea (certificate medicale referitoare la numărul de zile de spitalizare, la natura diagnosticului medical, ce poate releva o anumită gravitate a bolii ori a leziunilor, etc.).

- Nici trimiterea pe care o face recurenta-reclamantă la dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, ca demonstrând caracterul facultativ al procedurii prealabile, nu se constituie într-un argument valid pentru susținerea acestei teze, pe de o parte deoarece textul reglementa soluționarea cererii de despăgubiri de către asigurătorul RCA, pe de altă parte, pentru că respectiva normă a fost abrogată (împreună cu întreaga Ordonanță de urgență), prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

- De asemenea, este eronată susținerea că acceptarea caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, ar nega dreptul de acces la justiție al reclamantei, transformând dreptul la un proces echitabil într-unul teoretic și iluzoriu.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație".

Așadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

Că o astfel de procedură nu poate reprezenta o îngrădire a dreptului de acces la instanță, a reținut corect Curtea de apel și cu trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 80/28.02.2017, conform căreia legea specială instituie o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, care nu poate aduce eo ipso, atingere dreptului de acces liber la instanță.

Aceasta întrucât ulterior epuizării procedurii prealabile partea interesată are deschisă calea contestației în instanță și, totodată, prevederile art. 21 din Constituție nu interzic existența unei astfel de proceduri prealabile și nici obligativitatea acesteia.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european.

Astfel, potrivit Curții europene, imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 par. 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, par. 51).

Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul convenției (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015).

Pentru toate considerentele arătate, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 351/C-A din 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30.05.2018.