ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3651/2015

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Galați, la data de 2.09.2010, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Galați, Guvernul României și SC B. Asigurări SA să fie obligat Ministerul să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate a culturilor din anul 2008 din județul Galați, să fie obligat Guvernul României să declare prin hotărâre starea de calamitate a culturilor din județul Galați, pentru a stabili nivelul despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta și să fie obligați în solidar pârâții, în baza hotărârii de guvern, să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plății efective, aferentă contractelor de asigurare din data de 11.12.2008, precum și să-I plătească majorări de întârziere, conform Legii nr. 381/2002.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat excepția necompetenței material a tribunalului, principalele capete de cerere vizând instituții publice centrale, excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prealabile, cât și pentru lipsa dreptului subiectiv, Legea nr. 381/2002 fiind abrogată implicit prin Regulamentul nr. 1857/2006 și excepția tardivității dreptului la acțiune pentru nerespectarea termenului de 6 luni reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul a invocat excepția prematurității acțiunii cu privire la ultimul capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata sumei de 556.139,63 lei, în baza Legii nr. 381/2002, cu ignorarea faptului abrogării ei, adoptarea unei hotărâri reprezentând condiția esențială, fără de care nu se poate face plata despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 381/2002.

Prin întâmpinare pârâta SC B. Asigurări SA a invocat excepția prematurității acțiunii, motivat de nerespectarea prevederilor cu privire la procedura concilierii directe, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, despăgubirea solicitată de reclamantă neputând fi acordată în temeiul poliției de asigurare, deoarece, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 38/2002, seceta reprezintă un fenomen natural care generează calamități naturale.

Prin sentința nr. 285/2011 a Tribunalului Galați s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., șinând seama de rangul pârâților autorități publice centrale.

Prin cererea completatoare a acțiunii principale, depusă la data de 16 iunie 2011, reclamanta și-a precizat obiectul acțiunii, respectiv obligarea pârâților, în solidar, la plata prejudiciului cauzat prin atitudinea culpabilă de a nu finaliza procedura legală de acordare a despăgubirilor cuvenite, ca urmare a producerii fenomenelor naturale ce au determinat distrugerea culturilor asigurate.

Prin completarea la întâmpinare, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că reclamanta nu face dovada parcurgerii procedurii reglementată imperativ de Legea nr. 381/2002 și de Normele metodologice de aplicare a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 419/2002.

Prin întâmpinarea depusă la cererea completatoare, pârâtul Guvernul României a invocat excepția tardivității completării cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece constatarea și evaluarea pagubelor produse de calamități naturale, formularea unei sesizări privind adoptarea unei hotărâri de guvern, precum și plata efectivă a despăgubirilor aferente acestor calamități sunt operațiuni care, potrivit legii, nu se efectuează de Guvernul României, ci de alte autorități publice.

De asemenea se susține că cererea completatoare este inadmisibilă în raport de temeiul de lege al acțiunii, astfel cum acesta a fost modificat, art. 998-999 C. civ., răspunderea administrativ patrimonială a autorităților publice fiind reglementată prin Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 366 din data de 17 noiembrie 2011 pronunțată în cauză de Curtea de Apel Galați au fost respinse ca nefondate excepțiile invocate în cauză și a fost admisă acțiunea, dispunându-se obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plății efective.

Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Guvernul României, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția pentru Agricultură și SC B. Asigurări SA.

Prin decizia nr. 1370 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că motivarea sentinței de fond este criticabilă sub imperiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în raport de apărările formulate de pârâți și că nu a fost administrat un probatoriu sufficient, pe baza căruia să se pronunțe o soluție legală asupra excepțiilor invocate în cauză și asupra fondului.

Prin sentința civilă nr. 45/F din 11 februarie 2015 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate excepțiile invocate de pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta B. Asigurări SA și, în consecință, a fost respinsă ca atare acțiunea față de această pârâtă; a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea față de pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Galați și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. SA, așa cum a fost modificată, față de pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, fiind obligați în solidar pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii să-i plătească reclamantei suma de 685.601,69 lei, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a stării de calamitate, plus suma de 499.289 lei beneficiu nerealizat, în total 1.184.893,69 lei, cu dobânda legală începând de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, plus cheltuieli de judecată în sumă de 12.060 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Față de dezlegarea dată de instanța de recurs, pârâtul Guvernul României a precizat că reiterează apărările formulate prin întâmpinarea din data de 14.01.2011 la acțiunea introductivă și prin întâmpinarea din 07.09.2011 la cererea completatoare. De asemenea, a solicitat a fi avute în vedere criticile formulate în recurs.

Instanța de fond în rejudecare a încuviințat reclamantei suplimentarea probatoriului, cu o expertiză contabilă, având drept obiectiv stabilirea pagubei cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin Legea nr. 381/2002, prin raportare la valoarea despăgubirii aferente polițelor de asigurare, actualizată, precum și la beneficul nerealizat ca urmare a lipsirii de suma asigurată. Potrivit concluziilor expertizei instrumentate în cauză, valoarea despăgubirii aferente polițelor de asigurare, actualizată prin aplicarea indicilor de inflație este de 685.604,69 lei, iar beneficiul nerealizat este de 499.289 lei.

Instanța a fost încunoștințată de intrarea reclamantei în procedură de insolvență, administratorul judiciar al A. SA (desemnat de judecătorul sindic în data de 19.09.2014, fila 167 dosar) arătând că înțelege să mențină mandatul de asistență judiciară acordat cabinetului de avocat C.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a B. Asigurări SA, prima instanță a reținut că au existat 4 cauze similar, cu același obiect și aceiași pârâți, soluționate în mod irevocabil (Dosarele nr. x/44/2010, x/44/2010,x/44/2010), în care Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Galați au reținut că B. nu are calitatea procesuală pasivă (prin deciziile nr. 2932 din 13 iunie 2012 și nr. 4042 din 09 octombrie 2012). Astfel, instanța a apreciat că este întemeiată excepția și a admis-o ca atare, cu consecința respingerii acțiunii față de această pârâtă.

Față de precizările aduse cu privire la obiectul și temeiul acțiunii și de cele statuate de instanța de recurs, în primul ciclu procesual, instanța de fond în rejudecarea cauzei a apreciat ca nefondate excepțiile invocate de pârâții Guvernul Românei și Ministerul Agriculturii, respingându-le, ca atare.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că, în raport de precizările făcute pe parcursul judecății de către reclamantă, obiectul acțiunii constă în despăgubiri pentru neefectuarea de către pârâții Guvernul României, Ministerul Agriculturii și Direcția pentru Agricultură a demersurilor necesare declarării stării de calamitate, ce a afectat culturile agricole ale reclamantei, lipsind-o astfel pe aceasta de ajutororul financiar, care ar fi acoperit parte din daunele suferite în cursul anului agricol 2008.

A reținut instanța de fond în rejudecare că, reclamanta a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002 în vigoare în 2008, iar pârâții s-au eschivat de la îndeplinirea obligațiilor ce le incumbau în virtutea legii precizate, care între timp a fost abrogată.

Având în vedere actele întocmite la nivel local pentru constatarea întinderii pagubei suferite de reclamantă (procesul-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. x/12/6/2009, depus de către reclamantă la Direcția Agricolă Galați sub nr. 1547 din 12.06.2009), procesul-verbal definitiv de constatare a gradului de afectare, nr. 186 din 01.07.2009, este cert că, dacă pârâtele ar fi dat curs solicitării reclamantei, declararea prin hotărâre de Guvern a stării de calamitate ar fi condus la calcularea despăgubirilor după algoritmul legal.

Astfel, prin procesul-verbal definitiv de constatare a gradului de afectare nr. 186 din 01.07.2009, s-a stabilit în mod definitiv că întreaga suprafață cultivată cu floarea soarelui a fost afectată în proporție de 59%, fixându-se chiar și sumele cuvenite ca despăgubire.

În lipsa actului normativ, însă, trebuie să se estimeze un nivel rezonabil pentru prejudiciul încercat de reclamantă, instanța apreciind că suma de 1.184.893,69 lei (constând din prejudiciul efectiv, cât și din beneficiul nerealizat) stabilită de expertul desemnat în cauză este una rezonabilă, urmând a fi obligați pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata acestei sume, care va fi actualizată până la momentul plății efective.

A reținut instanța că întrucât nu mai sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 381/2002, pârâtele nu mai pot fi obligate la îndeplinirea operațiunilor administrative în temeiul respectivului act normativ, ci doar la despăgubiri pentru refuzul nejustificat derivând din tergiversarea finalizării procedurii reglementată de Legea nr. 381/2002 înainte de abrogarea acesteia.

Prin cererea de recurs formulată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale este criticată hotărârea pronunțată de instanța de fond ca netemeinică și nelegală, fiind invocate ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul a prezentat pe scurt situația de fapt a cauzei și a arătat că prin decizia nr. 1370 din 22.02.2013 pronunțată de Înalta Curte a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond, urmând ca această instanță să se conformeze celor consemnate în decizia de casare.

Recurentul a arătat că instanța de fond, în rejudecare, a reținut faptul că niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, deși Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru termenul de judecată de la data de 2.12.2014, a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni asupra cărora instanța de fond în rejudecare nu s-a aplecat sub nicio formă.

Astfel, recurentul a criticat soluția instanței de fond pentru motivul că nu au fost luate în considerare toate apărările formulate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

S-a susținut faptul că recurentul a arătat în fața instanței de fond faptul că raportul de expertiză efectuat în cauză este neconcludent, întrucât stabilirea sumelor se face după emiterea hotărârii de guvern și în condițiile stabilite de legiuitor, cu aprobarea Ministerului de Finanțe, astfel cum era prevăzut în Legea nr. 381/2009, abrogată.

Recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a susținut că instanțele de contencios administrativ nu se pot substitui legislativului sau executivului în privința acordării unui drept prevăzut de lege, așa cum a procedat instanța de fond în rejudecarea cauzei.

Recurentul a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 381/2002, nefiind luate în considerare argumentele invocate în sensul că pentru acordarea despăgubirilor este necesar a fi adoptat un act normativ, prin care să se stabilească cuantumul sumelor alocate. Recurentul a arătat că cererea reclamantei este prematură, întrucât plata se face după declararea stării de calamitate naturală prin prin hotărâre de guvern, iar hotărârea instanței de fond a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurentul a invocat, în cadrul motivelor de recurs formulate, și faptul că instanța de fond nu și-a motivat sentința pronunțată, în sensul că nu a răspuns apărărilor formulate.

La data de 31 decembrie 2009 a expirat perioada de tranziție în care, potrivit Tratatului de aderare, România putea acorda subvenții și ajutoare de stat, iar prin Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și art. 88 din Tratat și de modificare a R(CE) 70/2001, s-a sistat acordarea oricărui ajutor de stat, fiind abrogată implicit orice dispoziție contrară.

Abrogarea implicită ce a intervenit începând cu data de 1.01.2010 a fost confirmată explicit de legiuitor prin norma de abrogare, respectiv Legea nr. 281/2010.

Recurentul Guvernul României a criticat hotărârea instanței de fond, apreciind că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 3, 4, 8, 9 și art. 3041 C. proc. civ.

Astfel, recurentul Guvernul României a susținut faptul că în raport de precizarea temeiului juridic al acțiunii reclamantei, respective dispozițiile art. 998-999 C. civ. (răspunderea civilă delictuală), au devenit incidente normele dreptului comun care atribuie competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei.

Pe fondul cauzei, recurentul Guvernul României apreciază că instanța de fond a modificat temeiul de drept al acțiunii introductive, încălcând, astfel, principiul disponibilității și, deopotrivă, pe cel al contradictorialității, iar prin modificarea naturii actului juridic dedus judecății a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale.

Instanța și-a depășit rolul său activ, încălcând cadrul procesual stabilit de reclamantă.

Recurentul critică hotărârea instanței de fond pentru nemotivarea soluției dată pe excepțiile invocate în cauză, precum și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 381/2002.

S-a arătat faptul că instanța de judecată nu poate dispune o obligație în sarcina Guvernului de a declara starea de calamitate, având în vedere că nici legea nu o prevede, în caz contrar fiind încălcat principiul separației puterilor în stat.

De asemenea, recurentul a arătat că intimata-reclamantă nu a îndeplinit procedura prealabilă reglementată de legea specială.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt fondate pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Având în vedere că mai multe dintre motivele de recurs sunt susținute de ambii pârâți, Înalta Curte va proceda la analiza unitară a celor două recursuri declarate.

Cele două recursuri declarate privesc exclusiv soluția de admitere a cererii formulată de reclamantă, așa cum au fost modificată, în sensul restrângerii la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Cât privește nemotivarea hotărârii pronunțate în fond (atât asupra respingerii excepțiilor inadmisibilității cererii, tardivității formulării cererii și prematurității formulării cererii, cât și asupra fondului, Înalta Curte constată că prima instanță a motivat sumar hotărârea pronunțată, de o manieră criticabilă, dar care permite controlul în recurs, în raport de motivele de recurs invocate.

Se impune o clarificare asupra obiectului cererii așa cum a fost modificată, pentru analizarea, în continuare, a celorlalte motive de recurs invocate. Se constată că, prin modificarea adusă cererii introductive, reclamanta nu a mai susținut capetele de cerere prin care a solicitat obligarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României în vederea declarării stării de calamitate și obligarea Guvernului să declare starea de calamitate, în considerarea abrogării Legii nr. 381/2002 și a Ordinului M.A.A.P. nr. 419/2002, menținând exclusiv capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, formulat în contradictoriu cu cei doi pârâți-recurenți. Aceste precizări ale reclamantei nu înseamnă însă o modificare a cauzei juridice invocate în susținerea capătului 3 al cererii, pentru că despăgubirile sunt pretinse pentru faptele invocat culpabile ale autorităților pârâte, respectiv pentru nefinalizarea procedurii speciale de acordare a despăgubirilor pentru calamitatea naturală constând în seceta excesivă persistentă în timp, în conformitate cu prevederile Legii nr. 381/2002 și ale Ordinului nr. 419/2002. Chiar dacă intimata reclamantă a adăugat, prin cererea modificatoare, ca temei în drept pentru capătul de cerere privitor la despăgubiri, prevederile art. 998-999 C. civ., despăgubirile sunt pretinse pentru nesoluționarea cererii adresate autorităților pârâte de declarare a stării de calamitate și de plată a despăgubirilor în favoarea reclamantei, în calitatea sa de producător agricol afectat de fenomenul natural anterior menționat. În aceste condiții, răspunderea patrimonială decurge din prevederile art. 52 Constituție, respectiv art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind repararea pagubei cauzate persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său prin refuzul nejustificat de a rezolva cererea referitoare la acest drept.

Prin urmare, obiectul litigiului rămâne în sfera contenciosului administrativ. Chiar dacă erau abrogate la data formulării cererii, prevederile legale indicate - Legea nr. 381/2002 și Ordinul nr. 419/2002 - au fost în vigoare la data adresării cererilor de declarare a stării de calamitate și de plată a despăgubirilor. În aplicarea principiului tempus regit actum, cererea de despăgubire a fost corect analizată de către prima instanță, prin raportare la cadrul legal existent la momentul producerii faptelor deduse judecății, respectiv la momentul derulării procedurii administrative în conformitate cu prevederile Legii nr. 381/2002.

Rămâne de analizat, în contextul restrângerii cererii la petitul privitor la repararea pagubei cauzate prin refuzul de soluționare a cererii, dacă a existat acest refuz nejustificat de acordare a despăgubirilor pretinse.

Dintre motivele de recurs, respectiv apărările invocate în etapa fondului, pe cale de excepție, de către pârâții-recurenți, se impunea calificarea unora drept apărări de fond. Este cazul excepției inadmisibilității cererii, invocate pe temeiul neurmării întocmai a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 381/2002 și de Ordinul nr. 419/2002, respectiv pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de acest cadru normativ special pentru acordarea despăgubirilor și a excepției prematurității formulării cererii în despăgubiri întrucât nu s-a declarat starea de calamitate. Se constată, din argumentele invocate de către recurenți, că aceste apărări privesc neîndeplinirea condițiilor legale pentru acordarea pretinselor deespăgubiri.

Cât privește excepția necompetenței materiale a primei instanțe, invocată de Guvernul României, raportat la cererea modificată, Înalta Curte constată că, pe de o parte, recurentul nu a invocat în fața primei instanțe această excepție și nu o poate invoca direct în recurs, raportat la prevederile art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, excepția se dovedește nefondată, competența materială de soluționare a cererii privitoare la repararea pagubei revenind instanței de contencios administrativ, raportat la cauza juridică a cererii, așa cum a fost anterior clarificată.

Cât privește excepția inadmisibilității cererii pentru neadresarea plângerii prealabile, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat ipoteza refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept al său, cerere adresată pe cale administrativă, respectiv înregistrată la Direcția pentru Agricultură Galați, ipoteză reglementată de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și în care nu este necesară adresarea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește excepția tardivității formulării cererii, invocată în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și aceasta a fost în mod corect respinsă, fiind nefondată. Se invocă de către recurenți că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la mai mult de un an de la data la care reclamanta a cunoscut paguba pretinsă. Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea în contencios administrativ prin care se solicită constatarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii, respectiv repararea pagubei pretins produsă prin acest refuz poate fi introdusă cel mai târziu în termen de un an de la data introducerii cererii administrative. Prin urmare, data de la care se calculează termenul procedural nu este aceea a cunoașterii pagubei pretinse, ci aceea a introducerii cererii administrative. În speță, intimata-reclamantă a depus la Direcția pentru Agricultură Galați procesele-verbale de constatare a pagubei generate de fenomenul secetei, respectiv procesul-verbal inițial nr. 974 din 12 iunie 2009 și procesul-verbal final nr. 166 din 08 iulie 2009 (privitoare la cultura de rapiță în suprafață de 155 ha, de pe raza comunei Priponești), procesele-verbale inițiale nr. 4576 din 12 iunie 2009 și nr. 974 din 12 iunie 2009 și cele finale nr. 176 din 4 august 2009 și nr. 167 din 10 iulie 2009 (privitoare la culturile de grâu în suprafață de 500 ha și respectiv 205 ha, de pe razele comunelor Ghidigeni și Priponești), iar Direcția le-a înaintat către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu adresa nr. 2374 din 31 august 2009.

Raportat la data formulării cererii (31.08.2010), Înalta Curte constată că demersul judiciar a fost inițiat în termenul legal întrucât reperul pentru curgerea termenului nu este dat de constatarea pagubelor, ci de data înregistrării la M.A.D.R. a cererilor de despăgubiri.

Cât privește fondul cererii în despăgubiri, considerentele primei instanțe, lapidar și eliptic expuse, sunt nefondate.

Condițile răspunderii autorității administrative pentru repararea pagubei sunt, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: să existe refuzul nejustificat de soluționare a cererii adresată pe cale administrativă, referitoare la un drept subiectiv al persoanei care se pretinde vătămată, să existe prejudiciul pretins și să existe legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta autorității.

Conform Legii nr. 381/2002 sunt considerate calamități naturale pierderile cantitative și calitative de recolte, produse printr-o manifestare distructivă a unor fenomene naturale, pe areale întinse. Printre fenomenele naturale care generează calamități naturale în agricultură este seceta excesivă, persistentă în timp, care afectează culturile neirigate.

Încadrarea în categoria de calamitate naturală a zonelor care au suferit datorită unor fenomene meteorologice violente, se realizează de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Pentru a se promova o hotărâre de Guvern prin care să se declare stare de calamitate este însă necesar ca, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 381/2002, fenomenele naturale distructive să se producă pe areale extinse.

De asemenea, se reține că, elaborarea proiectelor de hotărâri pentru declararea stării de calamitate în agricultură se realizează în baza informațiilor primite de la Administrația Națională de Meteorologie privind aria de răspândire și intensitatea fenomenelor naturale care au provocat calamitarea culturilor și a informațiilor primite de la direcțiile pentru agricultură și dezvoltare rurală județene, din care trebuie să reiasă concludența manifestării fenomenului de secetă cu referire la zonele geografice și culturile agricole în discuție.

În consecință, înștiințarea de către producătorul agricol și constatarea pierderilor produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu determină direct și nemijlocit obligația autorităților administrative chemate în judecată de a plăti sumele estimate ca fiind cuvenite, dat fiind că Legea nr. 381/2002 nu prevede o asemenea obligație, iar în procesul decizional Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 privind procedurile pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, dar și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat aprobat de Parlamentul României.

Cum pentru culturile agricole ale intimatei-reclamante afectate de fenomenul de secetă în anul 2009 nu s-a constatat starea de calamitate naturală de către organismele de specialitate, abilitate de legea specială aplicabilă în cauză, instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea, considerând neîntemeiat că autoritățile administrative aveau obligația legală de a emite actul solicitat și de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul pretins a fi fost suportat de producătorul agricol.

Din reglementarea care a fost deja indicată rezultă că legiuitorul a recunoscut Guvernului României un drept de apreciere în emiterea hotărârii de declarare a stării de calamitate și în condițiile în care nu s-a susținut și nici nu s-a dovedit că acest drept ar fi fost exercitat în mod discreționar în cazul dedus judecății, nu există temei pentru admiterea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă.

Refuzul Guvernului României de a emite hotărârea de declarare a stării de calamitate nu reprezintă un exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar instanța de judecată nu se poate substitui în atribuțiile autorității administrative competentă să aprecieze și să decidă oportunitatea adoptării actului solicitat prin acțiune.

În consecință, controlul de legalitate exercitat pe calea contenciosului administrativ nu vizează și oportunitatea actului administrativ, pentru care autoritatea emitentă are drept de apreciere, cu excepția cazului de exces de putere, care însă nu a existat în prezenta cauză.

Împrejurarea că reclamanta a urmat în parte procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002, înștiințând asupra producerii evenimentelor și încheindu-se procesele verbale de constatare a pagubelor (inițiale și finale) sunt insuficiente pentru concluzia că s-ar fi impus declararea stării de calamitate.

Cât privește prejudiciul pretins și legătura de cauzalitate cu fapta autorităților, nici aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză. Astfel, reclamanta a solicitat sumele acordate prin hotărârea primei instanțe cu titlu de valoare pe care ar fi trebuit să o încaseze în baza contractelor de asigurare a culturilor. Or, potrivit art. 8 din Legea nr. 381/2002 coroborat cu art. 7 din Ordinul nr. 419/2002, despăgubirile prevăzute de lege a se acorda producătorilor agricoli se raportează la cheltuielile efectuate cu respectivele culturi până la data producerii fenomenului, nivelul maxim al despăgubirii fiind de 70% din aceste cheltuieli, cu condiția ca producătorul să dovedească cheltuielile efectuate și cu scăderea alocațiilor bugetare acordate (în cazul de față valoarea subvențiilor primite de la A.P.I.A. și D.A.J. pentru înființarea culturilor). Prejudiciul invocat de către reclamantă constă în valoarea asigurată, care nu are nicio legătură cu faptele autorităților recurente pârâte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pc. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile și va modifica în parte sențința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 45/F din 11 februarie 2015 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei A. SA, formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.