Decizia nr. 422/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 805/2018 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08 august 2017 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și Societatea C. S.A., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, la plata unei prestații periodice lunare de 1.000 RON, începând din data de 6 august 2014 și până la încetarea stării de nevoie și la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 21 iunie 2018, reclamantul și-a modificat acțiunea în sensul că a solicitat, în temeiul art. 1099 alin. (3) din C. proc. civ., recunoașterea pe teritoriul României a sentinței penale, pronunțată de Tribunalul Districtual din Berettyoujfalu sub nr. 10. B.434/2014/20, precum și a deciziei penale, pronunțată de Tribunalul din Debrecen sub nr. 18. Bf. 364/2016/8.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 805 din 05 iulie 2018, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis cererea incidentală formulată de reclamantul A. și, în consecință,a recunoscut efectele sentinței penale pronunțate sub nr. 10. B.434/2014/20 de Tribunalul Districtual din Berettyoujfalu, în data de 31 martie 2016, și a deciziei penale pronunțate sub nr. 18. BO64/2016/8 de Tribunalul din Debrecen, Republica Ungară, în data de 24 noiembrie 2016, privind pe inculpatul B. și a conferit acestor hotărâri judecătorești străine efectele juridice corespunzătoare unor hotărâri judecătorești pronunțate în România; a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea C. S.A. și a intervenientului forțat B.; a obligat pârâta Societatea C. S.A. la plata către reclamant a unei sume lunare egale cu diferența dintre venitul minim net lunar garantat și indemnizația lunară pentru incapacitate de muncă încasată începând de la data de 20 mai 2015 și până la schimbarea condițiilor actuale; a obligat pârâta Societatea C. S.A. la plata către reclamant a sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale; a respins celelalte pretenții ale reclamantului privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 628 A din 05 decembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 805 din 05 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Mureș; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 pronunțate în același dosar.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei nr. 628 A din 05 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A. Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Târgu Mureș, iar conform art. 500, art. 643, art. 723 din C. proc. civ., a solicitat desființarea actelor de executare privind executarea prestației periodice efectuate în baza deciziei civile nr. 628 A din 05 decembrie 2019, cu consecința întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 și urm. din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că în mod nelegal a fost obligată la plata daunelor materiale care exced sferei de aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. a) - e) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (norma specială incidentă în raport de emiterea poliței RCA) în condițiile în care, deși art. 69 1 din Legea nr. 136/1995 prevede faptul că în România, asigurările și reasigurările sunt supuse dispozițiilor C. civ. și ale prezentei legi (art. 69 1 fiind modificat de pct. 2 al art. 192 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011), art. 69 2 din Legea nr. 136/1995 prevede că: "Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea dispozițiilor C. civ. și ale prezentei legi." Or, tocmai norma specială incidență în cauză (Ordinul 14/2011 emis de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), normă obligatorie în aplicarea dispozițiilor C. civ. și a Legii nr. 136/1995, arată, la art. 49 "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical (...)." În atare condiții, recurenta a apreciat că obligarea la plata "unei sume lunare egale cu diferența dintre venitul minim garantat și indemnizația lunară pentru incapacitate de muncă încasată de către reclamant, începând cu data de 20.05.2015 și până la schimbarea condițiilor actuale", cu titlu de prejudiciu material, este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 49 din Ordinul CSA 14/2011.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. În susținerea excepției inadmisibilității, a arătat că motivarea cererii de recurs nu se raportează la cuprinsul hotărârii atacate și la motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., ci reprezintă o reiterare a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și apel. Pe fondul recursului, a susținut că prevederile invocate de către recurentă nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 1387 din C. civ. în situația în care victima unui accident rutier a dobândit o stare de invaliditate permanentă și o diminuare a capacității sale de muncă, precum este cazul intimatului. Expertiza medico-legală și decizia nr. 3240 din 07 decembrie 2017 confirmă faptul că intimatul a fost încadrat în gradul III de invaliditate, iar decizia nr. 1599 din 01 iunie 2016 arată că este încadrat în deficiență funcțională accentuată. Astfel, capacitatea de muncă a intimatului este pierdută în proporție de 50 %, ceea ce prezumă posibilitatea desfășurării unei activități cu jumătate de normă, chiar dacă nu în domeniul în care a activat anterior. Intimatul-intervenient B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală. În opinia sa, instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a legii și o justă apreciere a materialului probator. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, solicitând respingerea apărărilor acestuia, cu consecința admiterii recursului. În opinia sa, excepția inadmisibilității recursului este nefondată atâta timp cât critica de nelegalitate a deciziei atacate este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în contextul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. a)-e) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în privința obligării la plata unei sume lunare egale cu diferența dintre venitul minim garantat și indemnizația lunară pentru incapacitatea de muncă încasată de către reclamant, începând cu data de 20 mai 2015 și până la schimbarea condițiilor actuale. A precizat că intimatul-reclamant a reiterat apărările invocate în fața instanței de apel ce excedează sferei răspunderii recurentei-pârâte, cu consecința obligării la plata unei indemnizații nelegale. Cu privire la netemeinicia recursului, a arătat că sub aspectul nelegalității deciziei atacate critica s-a raportat la aplicarea eronată a dispozițiilor C. civ. în condițiile în care Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă norma obligatorie în aplicarea dispozițiilor C. civ. cu referire la categoria de daune materiale la care poate fi obligat asigurătorul printre care nu se regăsește indemnizația acordată reclamantului. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-intervenient, prin care a arătat că această parte nu a expus argumente de natură să combată calea de atac exercitat în cauză și că își menținea cererea de recurs, astfel cum a fost formulată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant; a admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma aplicări eronate a dispozițiilor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea Ordinului CSA nr. 14/2011, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, cu consecința obligării în mod nelegal la plata prestației periodice către reclamant. Criticile sunt nefondate. În motivarea soluției adoptate, instanța de apel nu a reținut faptul că Ordinul CSA nr. 14/2011 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a Legii nr. 136/1995 (privind asigurările și reasigurările din România) în raport cu dispozițiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare, ci a apreciat că nu poate fi primită susținerea pârâtei conform căreia în recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere condițiile restrictive instituite de art. 49 pct. 1 lit. a) din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 (adică, repararea prejudiciului prin acordarea diferenței dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical), întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparație reglementat de dispozițiile C. civ., față de situația de fapt rezultată în legătură cu desfășurarea de către victimă a unei activități remunerate anterior producerii evenimentului rutier din 06 august 2014 și diminuarea capacității de muncă posterior acestuia. În acest context s-a apreciat, în mod corect, că Ordinul C.S.A. menționat de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalență în aplicare față de normele din C. civ., întrucât acesta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior. Un astfel de raționament al instanței este corect, întrucât dă eficiență ierarhiei actelor normative și forței juridice a acestora, ținând seama de faptul că Ordinul nr. 14/2011 este unul emis în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși (Legea nr. 136/1995) nu le prevede. Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ, "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare (…)". Or, în ceea ce privește "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale. Câtă vreme actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conține o reglementare detaliată asupra întinderii prejudiciului, trebuie considerat că se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale. De aceea, în mod corect instanța de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, dispozițiile art. 1387 din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale. Dispozițiile art. 1387 din C. civ. referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câștigului din muncă dau expresie și fac aplicarea, la situațiile particulare, normelor ce reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparației (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) și formele reparației (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestații periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate). Or, prima instanță a fondului a realizat această analiză atunci când a stabilit prestațiile periodice datorate de către asigurător, raționamentul acesteia fiind validat de către instanța de apel. Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unor prestații bănești periodice, formă de reparație reglementată art. 1387 alin. (1) din C. civ. pentru ipoteza în care vătămarea integrității corporale a determinat diminuarea capacității de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin raportul medico-legal întocmit în cauză - dosar fond și decizia asupra capacității de muncă nr. 3240/07.12.2017, în care se consemnează gradul III de invaliditate, nerevizuibil). De aceea, în privința cuantumului acestor prestații periodice, prin raportarea realizată la salariul de încadrare (975 RON) la data producerii evenimentului rutier și pensia de invaliditate stabilită în prezent (979 RON) s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1388 alin. (1) din C. civ., reținându-se că reclamantul este îndreptățit la diferența de 1/2 din aceste venituri începând cu data emiterii deciziei de pensionare și până la momentul schimbării situației sale actuale. Atâta timp cât diminuarea capacității de muncă s-a produs în proporție de 50%, în mod evident acordarea prestațiilor periodice în favoarea reclamantului s-a impus din perspectiva diferenței de venit, pe care, în condiții obișnuite, reclamantul ar fi putut să îl realizeze, cât și a efortului suplimentar generat de desfășurarea activităților zilnice de cel în cauză determinat de gradul de invaliditate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 628 A din 05 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. În ceea ce privește solicitarea recurentei-pârâte de aplicare a dispozițiilor art. 500, art. 643 și art. 723 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că efectele prevăzute de aceste texte de lege se produc de drept, astfel încât o constatare ar fi necesară, potrivit alin. (2) al art. 500 din C. proc. civ., doar în situația în care instanța de recurs ar dispune "altfel". De altfel, având în vedere soluția de respingere a recursului pârâtei, nu este întrunită situația premisă instituită de art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., și anume casarea hotărârii recurate, pentru a se dispune desființarea actelor de executare și întoarcerea executării silite. În baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, Înalta Curte va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-reclamant în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat, potrivit chitanței nr. x/08.04.2020 . Reținând că potrivit chitanței nr. x/23.05.2019, cheltuielile solicitate în cuantum de 300 RON au fost efectuate în scopul asigurării asistenței juridice în fața instanței de apel, va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de intimatul-intervenient privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,