ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2017

Prin decizia nr. 124/A din data de 14 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Muzeul Național al Literaturii Române împotriva sentinței nr. 38 din 14 ianuarie 2016 a Tribunalului București, secția V-a civilă.

În motivarea hotărârii, curtea a constatat că, în esență, pârâtul a criticat sentința, sub aspectul tîmbrajului stabilit pentru cererea de chemare în judecată, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, al lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât, precum și sub aspectul lipsei autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În ceea ce privește prima critică, relativă la timbrajul stabilit pentru acțiunea introductivă, curtea a subliniat că reiterarea în calea de atac a excepției insuficienței timbrări are ca efect stabilirea de către instanța de control judiciar a unei obligații de plată suplimentară, până la nivelul legal, iar neîndeplinirea obligației de plată nu conduce la nulitatea cererii de chemare în judecată.

Curtea a constatat că, în raport de petitul acțiunii, sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, rezultând că suma stabilită cu titlul de taxă judiciară de timbru a fost corect calculată de instanța de fond.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pornind de la temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, constând în răspunderea civilă delictuală și de la faptul că ocuparea imobilului tară drept de către pârât datează cel puțin din 20 septembrie 2007, când a avut loc punerea în executare a sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, curtea a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Curtea a apreciat că pretențiile valorificate prin prezenta acțiune nu sunt stinse prin prescripție, fiind solicitate pe un interval de timp începând cu 3 ani anterior înregistrării acțiunii.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului apelant, curtea a reținut că soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în privința acestei părți, nu are nicio înrâurire asupra cadrului procesual din prezenta cauză, în condițiile în care obiectul celor două dosare este diferit.

Astfel dosar nr. x/2002 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003, are ca obiect revendicarea imobilului.

În prezenta cauză, obiectul litigiului îl formează contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași imobil, ceea ce este de natură să confere calitate procesuală pasivă subiectului de drept care exercită Iară drept posesia și folosința imobilului, cum este cazul titularului dreptului de administrare al imobilului, neavând nicio relevanță dacă există sau nu identitate între deținătorul în fapt al imobilului și fostul pretins proprietar, care a pierdut în acțiunea în revendicare.

Așa cum însuși apelantul pârât arată, acesta este titularul dreptului de administrare și a continuat să stăpânească imobilul și să desfășoare activitățile muzeale specifice, deși hotărârea judecătorească de admitere a revendicării a fost pusă în executare, potrivit procesului-verbal de punere în posesie, încă din anul 2007.

Curtea a apreciat și că susținerile apelantului referitoare la obligația unității administrativ teritoriale de a-i pune la dispoziție un alt spațiu corespunzător pentru desfășurarea activității muzeale, obligație neîndepiinită, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere a detentorului precar, în condițiile în care acesta, în calitate de administrator al imobilului, are o poziție subordonată Municipiului București, titular al dreptului de proprietate, căruia îi revenea obligația predării imobilului către foștii proprietari.

În susținerea apelului, pârâtul mai invocă faptul că reclamantul avea posibilitatea să încheie un contract de închiriere, în cadrul căruia să negocieze liber condițiile și cuantumul chiriei.

În egală măsură, curtea a apreciat că nici acesta nu poate fi privit ca un argument pertinent de natură să conducă la o altă soluție, deoarece, în virtutea principiului libertății contractuale, reclamantul nu avea nicio obligație să perfecteze cu pârâtul o convenție de cedare cu titlu oneros a folosinței imobilului, în condițiile în care, prin sentința civilă nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, obligația stabilită în sarcina titularului dreptului de proprietate a fost aceea de a restitui imobilului în posesia autorilor reclamantului din prezenta cauză.

Apelantul s-a mai prevalat, în susținerea apelului său, de caracterul inopozabil al sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Curtea a explicat care sunt rațiunile pentru care nu se putea reține legitimitatea procesuală a pârâtului în litigiului având ca obiect revendicarea imobilului.

Totodată, având în vedere că pârâtul este titularul dreptului de administrare, așa cum susține și acesta, ținând cont de natura și fizionomia juridică a dreptului de administrare, care, la origine, îmbracă forma unui dezrnembrământ al dreptului de proprietate, instanța a reținut că, în mod inerent, consecințele juridice ale sentinței anterior menționate se răsfrâng și asupra situației juridice a pârâtului.

Faptul că hotărârea nu a fost pronunțată în contradictoriu cu apelantul pârât nu este de natură să permită acestuia să nesocotească situația juridică creată prin soluția pronunțată, atâta timp cât nu a făcut dovada contrară celor consacrate prin actul jurisdicțional și suportă efectele hotărârii, în virtutea raportului juridic existent între apelant și titularul dreptului real principal, pârât în acțiunea în revendicare imobiliară.

Totodată, curtea a subliniat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză, ci trebuie reținută puterea de lucru judecat a hotărârii anterior menționate, în condițiile în care prin soluția pronunțată sunt tranșate irevocabil chestiuni de drept, ce au înrâurire asupra prezentei cauze.

Legat de respingerea acțiunii în revendicare față de pârâtul din prezenta cauză, în temeiul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, curtea a observat că, din considerentele sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rezultă că instanța a avut în vedere lipsa personalității juridice a Muzeului Național al Literaturii Române, cu consecința lipsei capacității procesuale de folosință, deși, în dispozitiv, acțiunea este respinsă față de acest pârât pe considerentul legitimității procesuale pasive.

Cu referire la acest aspect, curtea a reținut, din interpretarea coroborativă a dispozițiilor art. 4 și art. 13 alin. (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice, că pârâtul are personalitate juridică, ceea ce constituie regulă în privința înființării muzeelor, legiuitorul recunoscând cu titlu de excepție acele situații în care muzeele pot să nu aibă personalitate juridică.

În considerarea tuturor aspectelor analizate în cele ce preced, curtea a apreciat că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în pretenții dedusă judecății în prezentul dosar.

Curtea a apreciat ca nefondate și susținerile apelantului referitoare la momentul emiterii certificatului de legatar de pe urma defunctei B., relevanță având data deschiderii succesiunii, care coincide cu data decesului acesteia, respectiv data de 21 ianuarie 2008, acesta fiind momentul ia care se produce transmisiunea drepturilor succesorale, consolidată prin acceptarea moștenirii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță în sarcina apelantului, curtea de apel a constatat că soluția este legală și temeinică, având în vedere soluția pronunțată și valoarea pretențiilor.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române a formulat recurs, ce face obiectul prezentului dosar

Pârâtul a invocat ca temei de drept art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

A reluat susținerea conform căreia pârâtul a ocupat imobilul cu titlu de administrator, conferit de Primăria Municipiului București, și nu fără titlu, cum greșit a susținut reclamantul și a preluat instanța de apel în considerentele deciziei recurate.

A invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că ar avea personalitate juridică.

Pârâtul a arătat că reclamantul a fost pus în posesia imobilului la data de 20 septembrie 2007, aceasta fiind data de la care curge prescripția dreptului la acțiune, în raport de care, în mod greșit instanțele de fond au respins excepția prescripției acestui drept.

A mai arătat că, în opinia sa, instanța nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. x din 1 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a cărei soluție reclamantul nu a contestat-o în termenul legal. Prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că obligația de restituire a imobilului revine Municipiului București prin Primar.

Pârâtul susține greșita aplicare a art. 998 - 999 C. civ., arătând că instanța de ape! a reținut în considerentele deciziei recurate răspunderea civilă delictuală a pârâtului, deși Muzeul Național al Literaturii Române nu este debitorul obligației de restituire, ci este doar administratorul imobilului.

Arată că era obligația reclamantului să solicite Primăriei Municipiului București încheierea unui contract de închiriere asupra imobilului și reia susținerea conform căreia titlul reclamantului nu îi este opozabil, deoarece nu este pronunțat în contradictoriu cu pârâtul.

Susține și că reclamantului i-a revenit masa succesorală de pe urma defunctei B. la data emiterii certificatului de legatar și nu anterior. Față de acest aspect, solicitarea reclamantului de a i se plăti contravaloarea lipsei de folosință anterior acestui moment echivalează cu recunoașterea unui drept asupra unui imobil pe care reclamantul nu îl avea în patrimoniu.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Carte reține următoarele:

Prezenta cauză are ca obiect cererea reclamantului C., prin care a solicitat obligarea pârâtului Muzeul Național al Literaturii Române la plata sumei de 2.733.153,92 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin folosirea, tară niciun fel de titlu, a imobilului situat în București, Bd. Dacia, sector 1.

Prin sentința civilă nr. 38 din 14 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, respectiva cerere de chemare în judecată și a obligat pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române să plătească reclamantului suma de 2.027.674,63 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul mai sus individualizat, precum și suma de 25.381,74 RON cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârât împotriva sentinței sus menționate a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 124/A din data de 14 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Recursul formulat de pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române la data de 12 mai 2017, împotriva deciziei pronunțate în apel, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

La data de 19 octombrie 2017, avocatul ales al recurentului pârât Muzeul Național al Literaturii Române, D., a depus la dosar copia emailului trimis de contabilul pârâtului, doamna E.

Acestuia i-au fost atașate ordinele de plată din 18 octombrie 2017, prin care se face dovada plății către reclamant a sumei de 2.027.674,63 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul situat în București, B-dul Dacia, sector 1, aferentă perioadei 10.01.2012-19.08.2014, precum și a sumei de 25.381,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că respectivele ordine de plată fac dovada plății către reclamant a sumelor de bani îa care a fost obligat pârâtul prin hotărârea judecătorească pronunțată în faza procesuală a fondului și menținută în calea de atac a apelului.

Ca urmare, având în vedere că la dosar a fost depusă dovada plății pretențiilor reclamantului, nu se mai justifică analiza criticilor formulate de pârât prin memoriul de recurs.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române împotriva deciziei nr. 124/A din data de 14 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentra cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.