ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6694/2020

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Hotărârile primei instanțe 1.1.

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.08.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Achiziții Publice, 1. Anularea prevederilor art. 11 alin. (2) din Regulamentul din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015; 2. Obligarea pârâtei la a pune la dispoziția reclamantei documentele întocmite cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere a Universității Politehnice din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor-cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

1.2. Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1963 din 26 mai 2017, Curtea a admis acțiunea reclamantei, a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 și a obligat pârâta ANAP să pună la dispoziția reclamantei documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere a Universității Politehnice din București ce avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

1.3. Sentința de completare a hotărârii Prin cererea depusă la 20.12.2017, reclamanta a solicitat completarea sentinței civile nr. 1963 din 26 mai 2017, în sensul soluționării capătului de cerere ce viza obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Achiziții Publice la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în fond. Prin sentința civilă nr. 340 din 2 februarie 2018, Curtea a admis cererea completatoare formulată de reclamantă și a completat sentința civilă nr. 1963 din 26 mai 2017 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.250 RON cheltuieli de judecată. 2. Calea de atac exercitată Împotriva hotărârilor instanței de fond, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională pentru Achiziții Publice a formulat recurs.

2.1. Prin recursul formulat împotriva sentinței nr. 1963 din 26 mai 2017, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii sub toate capetele de cerere.

În motivarea cererii de recurs formulate cu privire la sentința civilă nr. 1963/26.05.2017, recurenta pârâtă a arătat că, prin hotărârea criticată, instanța fondului a admis acțiunea formulată de reclamantă, în sensul că a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul Președintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015 și a obligat pârâta ANAP să pună la dispoziția reclamantei documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

În opinia recurentei pârâte, considerentele pentru care instanța de fond a admis acțiunea reclamantei sunt greșite, hotărârea pronunțată fiind nelegală, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

2.1.1 Cu privire la anularea prevederilor art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul președintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015, instanța de fond s-a raportat doar la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 544/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 2 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 544/2001, cu modificările și completările ulterioare, arătând că " (...) ordinele trebuie să țină cont de prevederile din actele normative cu forță de reglementare superioară, aferente acestor acte normative". S-a spus, în doctrină, că "locul unde este plasat în Constituție un articol are o relevanță deosebită pentru înțelegerea și interpretarea sa, în litera și spiritul pe care legiuitorul le-a avut în vedere." (Prof.

univ. dr. B., Drept administrativ, Ediția a IX-a revăzută și actualizată, p. 13). Astfel, este adevărat că, în art. 1 din Legea nr. 544/2001, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul stabilește accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public definite astfel prin prezenta lege ca unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României, că, în art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001, același legiuitor stabilește cine trebuie să asigure accesul la informațiile de interes public, iar, la lit. b) al acestui articol din lege, este definită informația de interes public.

Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că legiuitorul nu se rezumă doar la aceste trei texte de lege pentru a reglementa liberul acces la informațiile de interes public. În continuare, legiuitorul stabilește, în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, cu modificările și completările ulterioare, și informațiile care sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor. De altfel, în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2001, sintagma "definite astfel prin prezenta lege" stabilește, prin raportare nu doar la art. 2 lit. b) din lege, ci prin raportare la art. 12 din lege, că nu toate informațiile/documentele sunt supuse liberului acces. Este adevărat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 634/2015, recurenta are calitatea de instituție publică în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001 și că, potrivit art. 3 alin. (3) lit. c) din H.G.

nr. 634/2015, controlează modul în care autoritățile contractante atribuie contractele de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice și de concesiune de servicii, iar, potrivit lit. h), verifică aspectele procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub incidența legislației privind achizițiile publice, articole a căror existență nu a fost niciodată negată. Cu toate acestea, în opinia recurentei, analiza de legalitate a art. 11 alin. (2) din Regulament, este greșit a se face doar raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 544/2001, art. 2 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 544/2001 și prin raportare la art. 3 alin. (3) lit. c) și h) din H.G. nr. 634/2015, întrucât ar avea ca efect o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 544/2001, respectiv o încălcare a acestei legi.

Aceasta pentru că, în realitate, existența dispozițiilor art. 12 din cuprinsul legii stabilește, de fapt, care informații/documente sunt supuse art. 1 din lege, chiar dacă prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001. Potrivit art. 11 lit. b) teza a II a din H.G.

nr. 634/2015, "Direcția generală supraveghere și conciliere are următoarele atribuții principale: b) realizează activitatea de control ex-post a modului în care au fost atribuite contractele de achiziție publică de către autoritățile contractante, ca urmare a semnalelor și/sau sesizărilor transmise de alte instituții publice/entități cu atribuții pe zona achizițiilor publice, de operatori economici sau identificate în mass-media, constatând faptele prin care se încalcă sau se eludează prevederile legale în domeniul achizițiilor publice, aceste constatări fiind transmise altor instituții, structuri sau organe de control ale statului cu atribuții în sancționarea/corectarea respectivelor abateri", iar, potrivit art. 9 alin. (5) din Regulament, "Raportul de control/Nota de control, după caz, conține măsuri, altele decât aplicarea de sancțiuni contravenționale, care pot fi: - transmiterea, spre valorificare, a constatărilor echipelor de control autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene, în cazul în care sunt incidente prevederile art. 294 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare; - transmiterea constatărilor, pentru fapte care excedează limitelor de competență conferite A.N.A.P., prin actele normative în vigoare, altor instituții,

structuri sau organe de control ale statului cu atribuții în sancționarea/corectarea respectivelor abateri; - transmiterea constatărilor organelor de cercetare penală, în cazul în care echipa de control consideră că există indicii de săvârșire a unor posibile fapte care pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, transmiterea constatărilor A.N.I., în cazul în care echipa de control consideră că există indicii privitoare la un posibil conflict de interese; - transmiterea constatărilor la D.L.A.F., în cazul în care echipa de control consideră că există indicii de săvârșire a unor nereguli care pot aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene; - propunerea de formulare de acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor/acordurilor-cadru, în cazurile în care legea prevede o astfel de posibilitate; - recomandări și propuneri privind modul de aplicare a procedurilor de achiziție publică de către autoritățile contractante/beneficiar". Potrivit art. 11 alin. (1) din Regulament, imediat după finalizarea procedurii de control ex-post, dar într-un termen care nu va depăși 5 zile lucrătoare de la această dată, membrii echipei de control procedează la întocmirea dosarului de control ex-post, care va conține, după caz, următoarele: a) sesizarea; b) comunicările privind începerea și, respectiv, încetarea procedurii de control ex-post;

c) declarațiile de confidențialitate și imparțialitate ale agenților constatatori; d) documentele, în copie conformă cu originalul, menționate în raportul de control/nota de control; e) declarația pe propria răspundere a conducătorului reprezentantului legal al entității care a fost supusă procedurii de control ex-post; f) notele explicative; g) raportul de control/nota de control; h) procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției; i) orice alte documente în legătură cu respectiva procedură de atribuire. Astfel că, în opinia recurentei, analiza de legalitate a art. 11 alin. (2) din Regulament trebuie să fie făcută prin raportare la art. 11 lit. b) teza a ll-a din H.G. nr. 634/2015 coroborat cu art. 9 alin. (5) din Regulament, luându-se în considerare art. 11 alin. (1) din Regulament care stabilește ce conține dosarul de control și nu doar prin raportare la art. 1 și art. 2 lit. a), respectiv lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Simplu fapt că recurenta este instituție publică în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001 nu înseamnă că toate informațiile/documentele care privește activitățile sau rezultă din activitățile acestei instituții, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației, sunt supuse accesului liber. Altfel, ar fi inutilă existența dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 544/2001. Prin urmare, instanța de fond a interpretat greșit faptul că art. 11 alin. (2) din Regulament nu ar respecta actele normative cu forță juridică superioară, respectiv dispozițiile Legii nr. 544/2001, iar constatarea instanței de fond în sensul că "nu se poate reține că aceste documente/sau informațiile existente în astfel de documente nu intră în categoria informațiilor de interes public" a fost făcută cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 544/2001.

Rațiunea existenței textului art. 11 alin. (2) din Regulament, prin care se arată că "dosarul de control poate fi pus doar la dispoziția instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente" este determinată de consecințele juridice ale desfășurării controlului ex-post al modului de atribuire a unui contract de achiziție publică la o autoritate contractantă întrucât, ulterior finalizării procedurii de control ex-post, constatările echipei de control sunt transmise altor instituții, structuri sau organe de control ale statului în sancționarea/corectarea respectivelor abateri potrivit art. 11 lit. b) teza a ll-a din H.G. nr. 634/2015. Este total greșită reținerea instanței de fond în sensul că "pârâtul justifică această încadrare prin raportare la o situație particulară, respectiv când sesizarea provine de la organele de cercetare", sesizarea putând veni de la orice persoană, fiind de notorietate acesta aspect.

Ceea ce nu a aplicat instanța de fond sunt prevederile art. 9 alin. (5) din Regulament, citat mai sus, precum și dispozițiile alin. (4) al aceluiași articol potrivit căruia raportul de control/nota de control, chiar dacă este întocmit/ă de ANAP, "conține mențiuni cu privire la documentele analizate și verificate, precum și, dacă este cazul, cu privire la întocmirea unui/unor proces-verbal/procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor". Prin reținerea din sentință în sensul că "(...) simplul fapt al existenței unor situații dintre cele menționate mai sus, nu este de natură a încadra aceste documente/informații în excepții de la liberul acces, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile impuse la art. 12 din Legea nr. 544/2001, condiții neîndeplinite în prezenta cauză", instanța de fond a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 12 din Legea nr. 544/2001 deoarece dosarul de control nu înseamnă doar dosarul întocmit cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, prin raportare la care a hotărât instanța de judecată asupra legalității art. 11 alin. (2) din Regulament.

Dosarul de control poate cuprinde documente ce conțin informații cu privire la deliberările autorităților, informații privind activități comerciale sau financiare, a căror publicitate poate aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, pot fi documente care fac parte dintr-o anchetă penală sau disciplinară a căror publicitate ar putea periclita rezultatul anchetei, sau ar putea pune în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, sau informații privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces.

Aceste situații pot crea consecințe juridice, iar aceste situații sunt excepții potrivit Legii nr. 544/2001. Prin urmare, avându-se în vedere aceste situații, este logic să se concluzioneze că, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001, dosarul de control face parte din categoria informațiilor exceptate de la accesul liber.

Analiza documentelor autorității contractante puse la dispoziția echipei de control în cadrul procedurii de control ex-post are ca rezultat încheierea unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, act care, supus controlului judecătoresc, dă naștere unui proces prin formularea plângerii contravenționale împotriva acestuia, ceea ce implică verificarea de către instanța de judecată a întregii documentații care a stat la baza emiterii acestui act administrativ, în timp ce, în materia achizițiilor publice, această documentație este alcătuită în exclusivitate din înscrisurile autorității contractante, adică înscrisuri care nu sunt întocmite de ANAP și care fac parte din dosarul de control potrivit art. 11 alin. (1) lit. i) din Regulament.

De asemenea, sunt situații în care instituția recurentă primește sesizări din partea Curții de Conturi sau din partea organelor penale, constatările echipei de control ce se regăsesc, pe lângă procesul-verbal contravențional în raportul de control/nota de control fiind transmise acestor instituții, punându-se la dispoziția acestora întregul dosar care poate constitui mijloc de probă în timpul anchetei penale. În aceste condiții, este greșită opinia instanței de fond în sensul că au fost greșit încadrate aceste informații/documente în excepțiile de la liberul acces, precum și că "nu se justifică instituirea unei reguli privind caracterul nepublic al acestor documente". Și, chiar dacă, potrivit art. 215 din O.U.G.

nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, dosarul achiziției publice are caracter de document public, totuși argumentul instanței de fond în sensul că "prin natura lor documentele rezultate în urma procedurii de achiziție publică și care practic fac obiectul controlul, intră în categoria informațiilor de interes public, potrivit prevederilor art. 215 din O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit art. 217 din legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice", nu este exact din punct vedere legal, aceasta din cauza existenței sintagmei, din cuprinsul ambelor articole, "nu poate fi restricționat decât în măsura în care aceste informații sunt confidențiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii". Or, asupra acestui aspect, doar autoritatea contractantă se poate pronunța, în niciun caz ANAP. Așadar, prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 544/2001, autoritățile contractante sunt singurele în măsură să stabilească lista cuprinzând documentele de interes public, chiar dacă există posibilitatea ca aceste documente să facă parte din dosarul de control.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin jurisprudența sa, faptul că instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate, are de examinat numai concordanța actului administrativ dedus judecății cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Or Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii și, implicit, articolul contestat a fost emis în temeiul și executarea art. 295 alin. (1) din O.U.G.

nr. 34/2006. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, "actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte", în timp ce alin. (3) al aceluiași articol dispune că "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă", în același sens fiind și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care face referire la actul administrativ emis în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii. Actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 1140/03.12.2015 ce aprobă Regulamentul din care fac parte prevederile art. 11 alin. (2) a cărui nelegalitate se invocă, sunt O.U.G.

nr. 34/2006, O.U.G. nr. 13/2015, precum și H.G. nr. 634/2015. Este firesc ca orice act normativ să țină cont și de celelalte acte normative existente la momentul elaborării/publicării actului normativ respectiv, doar că analiza legalității se face raportat la actele normative date în executarea actelor normative superioare, ăn acest sens fiind și prevederile art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. De asemenea, potrivit art. 78 din această lege, sub marginala "Sfera reglementării", se stabilește că "ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora". Nu lipsit de relevanță este și faptul că Regulamentul în discuție a fost postat pe site-ul ANAP în vederea dezbaterii publice, dovezile aflându-se la dosarul cauzei.

Totodată, raportul de control/nota de control este un instrument de evaluare a activității agentului constatator, se întocmește la sfârșitul activității de verificare și conține constatările/deliberările echipei de control și raționamentele acesteia care au dus la emiterea sau nu a proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor. În concluzie, în mod nelegal, instanța de fond a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul președintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015, admițând acțiunea reclamantei A.. 2.1.2.

Față de obligarea pârâtei de a pune la dispoziție reclamantei A. documentele întocmite de ANAP, cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din București, ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, recurenta pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a extins aplicarea dispozițiilor art. 215 din O.U.G.

nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, deoarece aceste dispoziții legale au ca obiect dosarul achiziției publice care este întocmit de autoritatea contractantă și față de care aceasta are dreptul a lua decizii cu privire la încadrarea în informații ce pot fi puse la dispoziția publicului, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul acestor articole, se regăsește și fraza " ... nu poate fi restricționat decât în măsura în care aceste informații sunt confidențiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii". Or, din dosarul de control, fac parte și documentele autorității contractante controlate. Și, chiar dacă, potrivit art. 215 din O.U.G.

nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, dosarul achiziției publice are caracter de document public, totuși argumentul instanței de fond în sensul că "prin natura lor documentele rezultate în urma procedurii de achiziție publică și care practice fac obiectul controlul, intră în categoria informațiilor de interes public, potrivit prevederilor art. 215 din O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit art. 217 din legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice" nu este exact din punct vedere legal, aceasta din cauza existenței sintagmei din cuprinsul ambelor articole, conform căreia "nu poate fi restricționat decât în măsura în care aceste informații sunt confidențiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii". Or, asupra acestui aspect, doar autoritatea contractantă se poate pronunța, în niciun caz ANAP.

Consideră recurenta pârâtă că, fără a limita accesul la informațiile de interes public, în condițiile legii, pot fi comunicate persoanelor interesate rezultatele controalelor efectuate de ANAP la autoritățile contractante, fără ca aceasta să însemne comunicarea către public a unor copii de pe procesele-verbale contravenționale, respectiv de pe rapoartele de control, o eventuală punere la dispoziția publicului a unor astfel de documente putând duce chiar la încălcarea prevederilor Legii nr. 544/2001, putând avea consecințe juridice astfel cum a fost dezvoltat încele ce preced.

În concluzie, recurenta a susținut că este nelegală obligarea ANAP de a pune la dispoziție reclamantei A. documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfășurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, pe de o parte, pentru că informațiile solicitate au fost comunicate, iar, pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulament a cărui anulare o consideră nelegală. 2.2. Prin recursul formulat împotriva sentinței nr. 340 din 2 februarie 2018, de completare a sentinței nr. 1963 din 26 mai 2017, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă ANAP a solicitat, în principal, casarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii privind obligarea ANAP la plata cheltuielilor de judecată presupus efectuate de intimata A. în prezentul dosar, iar, în subsidiar, reducerea sumelor solicitate, avându-se în vedere caracterul vădit disproporționat, raportat la criteriile stabilite la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. Dezvoltând critica la adresa sentinței civile nr. 340/02.02.2018, recurenta pârâtă a arătat că, în motivarea soluției privind acordarea cheltuielilor de judecată intimatei-reclamante, instanța de fond s-a raportat la faptul că reclamanta a depus la dosar facturi și documente care atestă tranzacțiile.

Potrivit dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Din economia textelor de lege citate rezultă că una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite la solicitarea cheltuielilor de judecată este aceea ca respectivele cheltuieli să fi fost efectuate de partea din proces care a câștigat, acestea acordându-se numai în măsura în care au fost dovedite, în acest scop prezentând instanței de judecată acte doveditoare ale cheltuielilor efectuate cu privire la proces.

Or, din analiza înscrisurilor pe care instanța de fond le-a apreciat, în mod nelegal, ca doveditoare efectuării cheltuielilor de judecată de către reclamantă, nu rezultă că, în calitatea sa de parte în prezentul dosar, aceasta ar fi plătit vreun onorariu de avocat având ca obiect asistența și reprezentarea juridică în fața instanței de judecată în acest dosar. Un prim aspect este reprezentat de faptul că, deși reclamantă în acest dosar este A., cu datele de identificare existente, la dosar, ca înscrisuri care se doresc a fi doveditoare ale cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, apar următoarele documente: - factură seria x nr. x, emisă la data de 03.06.2016, de cabinet avocat pentru C. S.R.L., cu sediul în Dealul Țugulea nr. 58, bl.

B5b, București, cu Nr. Ord. Reg. Corn x și CIF x; - extras de cont detaliat pentru data de 06 iunie 2016 din care reiese că plata către D. de Avocat a fost efectuată de C. S.R.L.; - factură seria x nr. x, emisă la data de 03.08.2016, de cabinet avocat pentru C. S.R.L., cu sediul în Dealul Țugulea nr. 58, bl. B5b, București, cu Nr. Ord. Reg. Corn x și CIF x; - extras de cont detaliat pentru data de 05 august 2016 din care reiese că plata către D. de Avocat a fost efectuată de C. S.R.L..

În al doilea rând, recurenta pârâtă a arătat că facturile depuse de intimata-reclamantă au ca obiect "Servicii de consultanță juridică conform contract de consultanță juridică din data de 03.06.2016", din această sintagmă rezultând doar că D. de Avocat a realizat servicii de consultanță juridică pentru C. S.R.L., în niciun caz asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curții de Apel București, pentru A.. Prin urmare, din înscrisurile aduse ca dovadă de către intimata-reclamantă rezultă, fără echivoc, pe de o parte, că o persoana juridică ce nu este parte în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curții de Apel București, a achitat, în calitate de beneficiar, servicii de consultanță juridică avocatului, iar, pe de altă parte, că obiectul contractului de asistență juridică din data de 03.06.2016 nu are nicio legătură cu asistența și reprezentarea juridică în fața instanțelor judecătorești în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curții de Apel București.

Mai mult decât atât, nici măcar adresa sediului beneficiarei de pe facturile în cauză nu coincide cu adresa domiciliului intimatei-reclamante, fiind evident că facturile și documentele care atestă tranzacțiile au fost considerate, în mod nelegal, acte justificative care pot sta la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată, lipsind acele elemente esențiale din care să rezulte că plata a fost făcută de către intimata-reclamantă și că a fost făcută pentru serviciile prestate în prima etapă procesuală a prezentului dosar. În acest sens, elementele esențiale care lipsesc sunt: numele și prenumele intimatei-reclamante care ar fi trebuit să aibă calitatea de Beneficiară, potrivit facturilor și obiectul contractului de asistență juridică.

Prin urmare, sentința civilă nr. 340/2018,pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost soluționată cererea de completare a sentinței civile nr. 1963/26.06.2017, este nelegală pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În subsidiar, în cazul în care nu ar fi reținută critica privind nedovedirea efectuării cheltuielilor de judecată, recurenta pârâtă a solicitat reducerea presupuselor sume solicitate, având în vedere caracterul vădit disproporționat raportat la criteriile stabilite prin art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. Prin cererea depusă la 20 noiembrie 2020, recurenta reclamantă a adus o serie de precizări cu privire la motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat împotriva celor două sentințe atacate.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 1963/26.05.2017, recurenta pârâtă a arătat că, prin dispozițiile art. 238 din Legea nr. 98/2016, a fost abrogată expres Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2006, iar, în temeiul aceleiași legi, ANAP nu mai are atribuții de control ex post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. În consecință, Regulamentul privind controlul ex-post, aprobat prin Ordinul Președintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015 a fost abrogat implicit, nemaifiind de actualitate soluția de anulare a prevederilor art. 11 alin. (2) din regulamentul în discuție. În ceea ce privește sentința civilă nr. 340/2018, recurenta pârâtă a dezvoltat, prin precizările din 20 noiembrie 2020, motivele pentru care a considerat cheltuielile de judecată acordate de prima instanță ca fiind vădit disproporționate.

3. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1963/26.05.2017 ca fiind nefondat. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 340/2018, intimata reclamantă a invocat excepția nulității, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că recurenta critică, în realitate, temeinicia, și nu legalitatea sentinței civile în discuție. La 26 noiembrie 2020, intimata reclamantă a invocat excepția de tardivitate a completării motivelor de recurs prin precizările din 20 noiembrie 2020, considerând intimata reclamantă că aceste precizări au fost formulate după împlinirea termenului legal de motivare a recursului.

4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului 4.1. Prealabil verificării în fond a criticilor la adresa hotărârilor atacate, Înalta Curte va examina excepțiile ridicate de intimata reclamantă, acestea vizând determinarea limitelor învestirii instanței de recurs. Soluționând excepția tardivității completării motivelor de recurs la adresa sentinței civile nr. 1963/26.05.2017, Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente: Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Având în vedere faptul că termenul de motivare a recursului este similar celui în care poate fi exercitată calea de atac, precum și dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, particularizat cauzei de față, termenul de 15 zile exercitarea și motivarea recursului împotriva sentinței civile nr. 1963/26.05.2017 s-a împlinit la data de 28 decembrie 2017, astfel că instanța de recurs nu este legal învestită să examineze motivele suplimentare deduse judecății prin cererea precizatoare din 20 noiembrie 2020, acestea fiind tardiv formulate.

Subliniază Înalta Curte și faptul că este lipsită de relevanță împrejurarea apariției ulterioare a evenimentului legislativ ce a determinat recurenta pârâtă să suplimenteze motivele de nelegalitate, neexistând nicio dispoziție de drept procesual care să permită completarea, de către parte, a motivelor de nelegalitate pe care își întemeiază cererea de recurs după expirarea termenului legal de motivare a recursului. În consecință, Înalta Curte va examina recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1963/26.05.2017, fără a lua în considerare cele precizate de recurenta pârâtă prin cererea din 20 noiembrie 2020. În aceste limite, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei pârâte la adresa legalității sentinței civile atacate, nefiind demonstrată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. pe marginea modalității de soluționare a cererii de anulare parțială a Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015. Astfel cum rezultă din cele mai sus menționate, intimata reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect cererea de anulare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din regulamentul anterior menționat, considerând că este nelegală prevederea potrivit căreia dosarul de control ex post poate fi pus la dispoziția doar a instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente.

O atare prevedere regulamentară a constituit refuzul comunicării conținutului dosarului la cererea intimatei reclamante, cenzurarea acestui refuz și obligarea instituției pârâte la comunicarea acestui dosar constituind, de altfel, cel de - al doilea petit al acțiunii reclamantei. Soluționând acțiunea intimatei reclamante, prima instanță a apreciat că este întemeiată, reținând, în esență, că principiul liberului acces la informațiile de interes public se opune unei reglementări de genul celei cuprinse în art. 11 alin. (3) din Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015.

Astfel cum a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că dosarul de control reflectă modalitatea de exercitare, de către ANAP, a atribuțiilor de verificare a modului în care autoritățile contractante atribuie contractele de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice și de concesiune de servicii, context în care caracterul public al informațiilor cuprinse în acest dosar este indiscutabil.

Cât timp acest dosar reflectă modalitatea de exercitare a competenței legale a unei autorități publice, concluzia recurentei pârâte în sensul că informațiile subsumate dosarului de control ex post nu constituie informații de interes public întrucât nu fac parte din cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 544/2001 este lipsită de fundament, subliniind Înalta Curte că dispozițiile art. 5 din Legea privind liberul acces la informațiile de interes public au ca obiect de reglementare sfera informațiilor de interes public ce se comunică din oficiu de autoritățile sau instituțiile publice, textul citat nefiind destinat a restrânge sfera informațiilor de interes public doar la acest gen de informații.

În această ordine de idei, Înalta Curte subliniază faptul că sfera de cuprindere a noțiunii de informații de interes public trebuie înțeleasă prin raportare la definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, unde se arată că prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației. În contextul în care verificarea modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice și de concesiune de servicii constituie una din competențele legale ale autorității recurente, cum s-a arătat mai sus, documentația care atestă modalitatea de realizare a acestei competențe are caracter de informație de interes public, în înțelesul care rezultă din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanță destinația concluziilor activității de verificare prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 pentru că natura informațiilor cuprinse în dosarul de control nu se schimbă în funcție de modalitatea de valorificare a informațiilor produse în cadrul controlului ex post. O a doua grupă de argumente deduse analizei instanței de recurs vizează semnificația caracterului confidențial al anumitor informații existente în cuprinsul dosarelor de control ex post și, sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că pot exista situații în care devin incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Într-adevăr, dreptul de acces la informațiile de interes public nu este unul absolut, existând o serie de restricții prevăzute explicit prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 544/2001, însă trebuie observat faptul că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 nu cuprind nicio circumstanțiere sau distincție, ci statuează, pur și simplu, în sensul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziția instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente.

De altfel, răspunzând cererii reclamantei, prin care aceasta solicita accesul la dosarul de control în temeiul dispozițiilor Legii nr. 544/2001, autoritatea recurentă a comunicat, inițial, un refuz întemeiat strict pe dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, aducând la cunoștința reclamantei faptul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziția instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente. Prin urmare, dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 sunt contrare prevederilor Legii nr. 544/2001, pentru că aceste prevederi constituie temeiul restrângerii accesului la informații care, prin natura lor, sunt informații de interes public.

Subsecvent, Înalta Curte constată că este legală și soluția de obligare a recurentei pârâte la comunicarea informațiilor de interes public solicitate de intimata reclamantă, nefiind demonstrată de către recurenta pârâtă incidența uneia sau mai multor situații de excepție, din cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 544/2001. Astfel, odată reținută calificarea informațiilor cuprinse în documentele la care face referire art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 ca fiind informații de interes public, întrucât acestea vizează verificarea legalității procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică sau a contractelor de concesiune de lucrări publice ori de servicii, restricționarea accesului la aceste informații se poate justifica numai în raport de incidența dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Observând motivarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii reclamantei de acces la informațiile de interes public solicitate, Înalta Curte a arătat, anterior, că, inițial, recurenta pârâtă a transmis intimatei reclamante faptul că nu poate pune la dispoziția acesteia dosarul de control ex post întrucât un atare dosar poate fi transmis doar autorităților judiciare. Ulterior, cu prilejul soluționării contestației administrative, formulate de către intimata reclamantă, recurenta pârâtă a nuanțat răspunsul său, motivând refuzul de comunicare integrală a informațiilor solicitate prin raportare la dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 544/2001, fiind vorba de documente care conțin date cu caracter personal ale agenților constatatori și informații privind deliberările acestora.

Fiind incontestabil faptul că nu pot fi furnizate, prin intermediul cererilor de acces la informații de interes public, informațiile reprezentate de conținutul deliberărilor autorităților, conform celor prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, Înalta Curte constată că solicitarea intimatei reclamante nu a vizat comunicarea unor eventuale dezbateri pe marginea întocmirii documentelor a căror emitere este precedată de o deliberare, ci comunicarea documentelor prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, în legătură cu procedura de supraveghere a Universității Politehnice din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

În al doilea rând, trebuie făcută precizarea că identitatea funcționarilor din cadrul ANAP, ce au desfășurat activitatea de verificare, nu poate fi considerată ca fiind o informație exceptată de la liberul acces la informații de interes public, cât timp aceste persoane, având calitatea de agenți constatatori, figurează atât în cuprinsul raportului de control cât și în procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională, în măsura în care un astfel de proces-verbal este încheiat în urma verificărilor ex post. Sigur că alte date de identificare, subsumate noțiunii de date cu caracter personal ale funcționarilor recurentei pârâte, cum ar fi domiciliul, cod numeric personal etc., nu pot fi puse la dispoziția particularilor, însă trebuie subliniat faptul că reclamanta intimată nici nu a pretins comunicarea unor astfel de date.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este demonstrată nelegalitatea sentinței civile nr. 1963/26.05.2017 din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.2. În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018, intimata reclamantă a invocat excepția nulității acestuia, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că deși recurenta s-a prevalat, la nivel formal, de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica sa vizează, în realitate, temeinicia hotărârii. Totodată, intimata reclamantă a arătat că solicitarea de examinare a proporționalității cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul recursului, invocând, în acest sens, decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Soluționând excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018, Înalta Curte constată că principala critică a recurentei pârâte vizează faptul că instanța fondului a considerat, fără temei, că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată, critică ce poate fi subsumată motivului de casare invocat, și anume celui prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 451 și 452 C. proc. civ. Sunt întemeiate susținerile intimatei reclamante, potrivit cărora motivul de nelegalitate prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc.

civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă aceste argumente au fost dezvoltate numai în privința cererii formulate de recurenta pârâtă în subsidiar, neatrăgând nulitatea recursului decât în măsura în care se ajunge la verificarea solicitării subsidiare. Verificând legalitatea sentinței civile nr. 340/02.02.2018 din perspectiva dispozițiilor art. 451-452 C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiată critica recurentei pârâte întrucât prima instanță a obligat pârâta la plata unor cheltuieli de judecată, fără a observa că nu sunt îndeplinite condițiile legale în acest sens.

Astfel, așa cum a arătat recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanță a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 4250 RON cheltuieli de judecată, din care 4.200 RON onorariu avocațial și 50 RON taxă judiciară de timbru, luând în considerare înscrisurile depuse la dosar. Temeiul juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată este reprezentat de coroborarea prevederilor art. 451 și 452 C. proc. civ., fiind unanim acceptat faptul că pot fi acordate cheltuieli de judecată numai în măsura în care este demonstrat caracterul real, necesar și rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu. Referindu-se la caracterul real și necesar al cheltuielilor de judecată, legiuitorul prevede, prin dispozițiile art. 452 C. proc.

civ., că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Or, în cauza de față, reclamanta a depus la dosar două facturi și două extrase de cont care atestă plățile efectuate în contul cabinetului de avocat de către C. S.R.L., terț în pricina de față, cheltuieli angajate în temeiul unui contract de consultanță încheiat, de asemenea, de societatea anterior amintită. Construcția juridică propusă de intimata reclamantă, în sensul că plata efectuată de terțul C. S.R.L.

trebuie considerată ca fiind valabilă, în considerarea dispozițiilor art. 1474 alin. (3) teza I C. civ., nu poate fi primită întrucât (I) actele doveditoare ale pretinselor cheltuieli de judecată nu atestă faptul că între reclamantă și avocatul său a fost încheiat un contract de asistență pentru suma de 4200 RON și (II) nici dovezi, în sensul că onorariul avocațial a fost avansat de societatea terță pe seama intimatei reclamante, înscrisul sub semnătură privată, anexat întâmpinării depuse de intimata reclamantă în prezentul recurs, nefiind opozabil pârâtei și în general terților. În atare context, obligând-o pe recurenta pârâtă la plata unor cheltuieli ce nu au fost suportate de partea care le-a pretins, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 451-452 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018 urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii recurate, a rejudecării cauzei și admiterii parțiale a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, menținând instanța de recurs exclusiv obligația de plată a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxa judiciară de timbru aferentă fondului cauzei). Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu avocațial diminuat, corespunzător soluției decise de Înalta Curte asupra recursurilor declarate în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018, invocată de intimata reclamantă. Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Agenția Națională pentru Achiziții Publice împotriva sentinței nr. 1963 din 26 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul formulat de recurenta pârâtă Agenția Națională pentru Achiziții Publice împotriva sentinței nr. 340 din 2 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința nr. 340 din 2 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând cauza, respinge cererea reclamantei A. privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4200 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Menține dispozițiile sentinței nr. 340 din 2 februarie 2018 cu privire la obligarea pârâtei