ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5356/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 22 alin. (1) rap. la art. 24 din Legea nr. 176/2010, persoana evaluată solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța, funcție de prevederile art. 18 punct 4 lit. a) din Legea nr. 554/2004, a se dispune constatarea nulității raportului de evaluare nr. x/01.03.2017 și a tuturor actelor efectuate în lucrarea cu nr. x/13.11.2014 de către Agenția Națională de Integritate.

Prin sentința civilă nr. 1872/CA/23.10.2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială invocată prin întâmpinare și și-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate în favoarea Curții de Apel Brașov.

În fața Curții de Apel, reclamantul a formulat și cerere completatoare a acțiunii, prin care a invocat excepția prescripției extinctive a răspunderii administrative, arătând că în Decizia nr. 449/2015 Curtea Constituțională precizează că instanța de contencios administrativ, cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, trebuie să verifice dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă.

Prin sentința civilă nr. 78 din 11 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția tardivității cererii completatoare și excepția prescripției extinctive a răspunderii administrative, s-a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a protocoalelor de cooperare încheiate de ANI cu ANAF la 10.12.2008 și respectiv cu Oficiul Național al Registrului Comerțului la 10.07.2008 și s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței civile nr. 78 din 11 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației și anularea raportului de evaluaer nr. x emis de ANI, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că sunt nelegale și netemeinice considerentele sentinței recurate, pentru următoarele motive:

Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentului-reclamant, dat fiind că termenul general de prescripție de 3 ani de la săvârșirea presupuselor fapte s-a împlinit, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare contestat.

Astfel, presupusele fapte de conflict de interese reținute prin Raportul de evaluare contestat au fost săvârșite la datele 22.10.2013, 27.03.2014, 18.02.2013, 05.05.2015, 26.03.2013, 22.10.2013, termenul de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii presupuselor fapte împlinindu-se la datele de 22.10.2016, 27.03.2017, 18.02.2016, 26.03.2016, 22.10.2016.

In materia administrativ-disciplinară a evaluării conflictelor de interese, termenul de prescripție a răspunderii este termenul general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 2517 din C. civ., privitor la prescripția extinctivă.

În susținerea acestui argument, recurentul-reclamant a invocat considerentele Deciziei 449/2015 pronunțată de Curte Constituțională, care, în opinia sa, clarifică în mod expres toate aceste aspecte, și care a fost contrazisă prin sentința recurată.

Asadar, în cadrul analizei privind legalitatea raportului contestat, așa cum a reținut și CCR, instanța de fond trebuia să verifice dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penală.

Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la definiția abaterii disciplinare a conflictului de interese. Abaterea disciplinară a conflictului de interese, în sensul art. 25 alin. (1) din Legea 176/2010, în cazul primarului este reglementată expres numai de art. 76, alin. (1) din Legea 161/2003 și nu poate fi extinsă la alte situații sau prevederi legale așa cum greșit a procedat instanța de fond.

Astfel, având în vedere că recurentului-reclamant i se impută o faptă săvârșită în calitate de primar, în opinia recurentului, sunt aplicabile dispozițiile legale privind conflictul de interese în cazul primarilor.

În contextul prezentării cadrului legislativ privind conflictul de interese în cazul primarilor, respectiv a enunțării dispozițiilor art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, s-a susținut că elementele constitutive ale conflictului de interese în cazul primarului sunt: emiterea unui act administrativ sau încheierea unui act juridic ori emiterea unei dispoziții, în exercitarea funcției și emiterea actului administrativ, încheierea actului juridic ori emiterea dispoziției produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.

Aceste elemente nu sunt întrunite în cauză, iar prima instanță și-a fundamentat raționamentul juridic care a stat la baza pronunțării sentinței recurate în mod greșit, pe alte prevederi legale, care nu sunt aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, iar ulterior pe dispozițiile și art. 75 din Legea 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, iar prin cele reținute în cuprinsul sentinței recurate instanța a încălcat flagrant principiului legalității și principiul interpretării restrictive a dispozițiilor legale ce cuprind restrângeri ale exercițiului drepturilor civile și prevăd sancțiuni civile, conținut de art. 10 C. civ.

Referitor la inaplicabilitatea art. 70 din Legea nr. 161/2003, a susținut recurentul că în contradicție cu cele reținute de către instanța de fond, aceasta nu conține o definiție a conflictului de interese ci o definiție a situației conflictului de interese, iar definiția de la art. 70 nu se referă la abaterea administrativă care atrage răspunderea în această materie și nu poate întemeia această răspundere.

În ceea ce privește inaplicabilitatea art. 75 din Legea nr. 393/2004, a arătat că din ansamblul reglementării cuprinse de Capitolul VIII rezultă cu claritate că art. 75 din Legea 393/2004 definește "interesul personal" pentru scopul Registrului de interese, pentru ca aleșii locali să știe ce interese au obligația legală să declare public prin declarația privind interesele personale, iar nu în scopul definirii abaterii disciplinare a conflictului de interese, care este definită, așa cum s-a arătat, de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003.

Sentinta recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează conflictul de interese, dat fiind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale conflictului de interese în cazul primarului, prevăzut de art. 76, alin. (1) din Legea 161/2003, recurentul-eclamant neîncheind un act juridic prin care a produs un folos material pentru sine sau pentru fiica sa.

Reiterând elementele constitutive ale conflictului de interese în cazul primarului potrivit art. 76, alin. (1) din Legea 161/2003, referitor la condiția încheierii unui act juridic, a susținut recurentul că actele decizionale care ar putea da naștere pretinselor foloase materiale pentru acesta sau pentru fiică sunt Hotărâri ale Consiliului Local Bunești, din care primarul nu face parte.

Or, deși acest aspect este reținut și în sentința recurată în sensul că proiectele HCL nr. 61/22.10.2013, HCL nr. 18/05.05.2015 nu reprezintă acte administrative, în înțelesul dat de art. 1it. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ci reprezintă operațiuni administrative, prealabile șl obligatorii pentru adoptarea actelor administrative emise, de consiliul local (...), în mod eronat, s-a constatat în sarcina recurentului-reclamant un conflict de interese motivat de faptul că "împrejurarea că reclamantul, în calitate de primar, a inițiat proiectele de hotărâre ale consiliului local și a întocmit expunerile de motive, iar, ulterior adoptării acestora au încheiat atât el cât și fiica acestuia contracte de închiriere a unor suprafețe din pășunile comunale, după cum fiica lui, în baza unui proiect de hotărâre pe care tot el/-a inițiat și semnat, devenind hotărâre de consiliu local, și a unor avize favorabile de el semnate, a obținut o autorizație de construire a unei pensiuni agroturistice (..)".

Mai mult decât atât, în conformitate cu art. 45 alin. (6) din Legea 215/2001, primarul are dreptul de a propune proiecte de hotărâri. Pentru a putea fi dezbătute în cadrul ședințelor Consiliului Local, aceste proiecte de hotărâri trebuie să fie însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, iar uterior, în cadrul ședințelor Consiliului Local, Proiectele de hotărâri ce se află pe ordinea de zi se analizează și se supun la vot, putând fi respinse sau admise.

Având în vedere toată această procedură reglementată de Legea 215/2001, rezultă, în mod evident, că simpla întocmire și semnare a unui proiect de hotărâre a Consiliului Local nu produce efecte juridice, doar prin aprobarea în cadrul Consiliul Local, actul administrativ al hotărârii, ia naștere și produce efecte juridice.

Prin raportare la prezenta speță, în mod evident nu se poate reține incidența unui conflict de interese motivat de faptul că recurentul-reclamant a întocmit Proiecte de hotărâri ale Consiliului Local.

Referitor la condiția existenței unui folos material prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, s-a susținut că recurentul-reclamant nu a încheiat un act juridic prin care a produs un folos material pentru sine sau pentru fiica sa, precum și faptul că în cuprinsul raportului de evaluare nu s-a identificat în concret presupusul folos material și cuantumul acestuia, condiție esențială a existenței conflictului de interese.

Totodată, referitor la condiția existenței unui folos material, prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, acesta nu există niciunde în cuprinsul Raportului contestat nefiind identificat în concret presupusul folos material și cuantumul acestuia, în concluzie nefiind îndeplinită o condiție esențială a existenței conflictului de interese.

Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, prin aplicarea greșită a legii, că actele efectuate de pârâta ANI în lucrarea nr. x/13.11.2014, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/01.03.2017, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010.

În acest sens, a susținut recurentul că până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate si invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Or, pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita pe recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 21.12.2016 (pag. 2 din Raportul contestat), însă, așa cum chiar aceasta precizează în cuprinsul Raportului contestat, a solicitat și recepționat date și informații cu privire la recurent înainte de această dată.

Astfel, din documentația ce a stat la baza emiterii raportului de evaluare contestat, rezultă faptul că ANI, pe lângă informațiile primite de la Primăria Bunești, AJFP Brașov și ONRC, a solicitat și primit date și informații cu caracter nepublic de la Camera Notarilor Publici Brașov, Consiliul Județean Brașov, APIA - Centrul Județean Brașov, Registrul Asociaților și Fundațiilor, informații care nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, în sensul art. 2, instanța de fond neanalizând în întregime argumentele invocate de recurent.

Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în fața ANI, Raportul contestat fiind întocmit cu nerespectarea garanției dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată.

A arătat recurentul că, în conformitate cu art. 8 alin. (3) din Legea 176/2010, printre principiile cu respectarea cărora se desfășoară activitatea de evaluare a incompatibilităților și a conflictelor de interese se numără și acela al respectării dreptului la apărare al persoanei evaluate. Pentru a se respecta acest principiu, legiuitorul a dispus că raportul de evaluare întocmit de ANI trebuie să cuprindă, printre alte elemente, punctul de vedere al persoanei evaluate (art. 21 alin. (3), lit. b) din Legea 176/2010), în opinia recurentului, apărările exprimate prin acesta trebuind analizate de ANI și înlăturate pe bază de argumente, acest drept trebuind să fie efectiv chiar în faza procedurii administrative, ca o garanție împotriva întocmirii în mod abuziv a unui raport de evaluare.

Sentința recurata este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

Cu privire la acest aspect recurentul-reclamant a susținut că procedura de evaluare a conflictului de interese, prevăzută de Legea 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara și alții, solicitând instanței naționale de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct și efectului util al dreptului Uniunii Europene și să lipsească de efecte juridice această procedură și, drept urmare, să caseze sentința recurata și, în rejudecare, să anuleze Raportul ANI emis în urma desfășurării procedurii lipsite de efecte juridice ca fiind nelegal, lipsit de efecte juridice.

Astfel, în opinia sa, hotărârea Curții pronunțată în cauza Bara se aplică și în prezenta cauză având în vedere că, astfel cum rezultă din raportul contestat, în scopul soluționării lucrării, ANI a solicitat și a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurentul-reclamant de la Primăria Bunești, AJFP Brașov și ONRC, Camera Notarilor Publici Brașov, Consiliul Județean Brașov, APIA - Centrul Județean Brașov, Registrul Asociațiilor și Fundațiilor.

Sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele cuprinse în legislația națională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a Deciziei sus-amintite, în speță Legea 176/2010.

Referitor la caducitatea Deciziei 2006/928/CE și a legislației naționale de implementare, Legea 176/2010, concluzia recurentului în urma acestei analize este că Decizia MCV nu se poate încadra, nu se regăsește între competențele Uniunii post-Lisabona, fiind, în consecință, caducă, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Aceeași sancțiune lovește și legislația de implementare, care nu poate continua să producă efecte după ce legislația principală a devenit caducă, în baza principiului general de drept potrivit căruia încetarea efectelor actului principal atrage încetarea efectelor actelor accesorii (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

4.1 Prin întâmpinare, intimatul ONRC a susținut, în esență, că informațiile despre datele înregistrate în registrul comerțului sunt comunicate de către Oficiul Național al Registrului Comerțului reprezentanților Agenției Naționale de Integritate în temeiul unor solicitări formulate în mod expres în acest sens, conform legii.

Cu privire la acest aspect a arătat că informațiile despre datele înregistrate în registrul comerțului au fost comunicate, în temeiul prevederilor legale în vigoare, ca urmare a adresei Agenției Naționale de Integritate (ANI) nr. 50.909/G/11/15.12.2014, nu în baza Protocolului nr. 105.683 din data de 10.07.2008.

Din analiza textelor legale enunțate în cuprinsul întâmpinării, rezultă fără echivoc că Protocolul cu nr. 105.683 (alocat de Oficiul Național al Registrului Comerțului), respectiv cu nr. 18/SG (alocat de Agenția Națională de Integritate), ambele din data de 10.07.2008, având ca obiect asigurarea accesului gratuit al Agenției Naționale de Integritate la informațiile privind datele înregistrate în registrul comerțului computerizat, prin serviciul B. al Oficiului Național al Registrului Comerțului a fost încheiat în condiții de legalitate.

Pentru aceste motive a solicitat menținerea dispozițiilor sentinței nr. 78/11.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a respins ca inadmisibila excepția de nelegalitate a Protocolului cu nr. 105.683 (alocat de Oficiul Național al Registrului Comerțului), respectiv cu nr. 18/SG (alocat de Agenția Națională de Integritate), ambele din data de 10.07.2008.

4.2 Intimata-pârâtă ANI a formulat punct de vedere cu privire la întâmpinarea intimatului-pârât ONRC, solicitând respingerea recursului formulat de reclamant și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, susținând că, în mod corect,instanța de fond a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între ANI și ANAF la data de 10 decembrie 2008, în raport de prevederile art. 4 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, protocolul nefiind un act administrativ în sensul acestor din urmă prevederi.

4.3 Intimata-pârâtă ANI, prin întâmpinarea formulată la recurs, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentiței recurate, precum și a raportului de evaluare contestat, considerând că nu își găsesc aplicabilitatea motivele de casare cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., indicate de către recurent, în cererea de recurs, aceasta fiind formulată în mod neîntemeiat.

Astfel, a susținut intimata-pârâtă că recurentul a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neformulând critici care să se circumscrie acestor dispoziții.

Cu privire la prevederile dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că acestea nu sunt incidente în cauză, după cum urmează.

Referitor la prescripția răspunderii administrative, intimata a susținut că termenul de 3 ani nu își are aplicabilitatea în speță, unde raportul de evaluare a constatat o stare de conflict de interese, reținut în perioada deținerii mandatului de primar de către reclamant, urmare a unei proceduri de evaluare demarată tot pe parcursul deținerii mandatului, răspunderea administrativă și eventuala prescripție a aplicării sancțiunii nefăcând obiectul prezentului dosar.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant privind conflictul de interese - abatere disciplinară, intimata-pârâtă a arătat că aceste aspecte sunt prezentate pentru prima dată în recurs, nereprezentând motivații ale modului în care instanța de fond a încălcat/aplicat greșit prevderile legale.

În cauză, în opinia intimatei, sunt îndeplinite condițiile conflictului de interese, în contextul enunțării dispozițiilor art. 70, 71, 76 din Legea nr. 161/2003, art. 75 din Legea nr. 393/2004, susținând că inițierea proiectului de hotărâre, emiterea unor avize favorabile și semnarea ulterioară a contractelor conturează în mod evident anticiparea beneficiului de către persoana evaluată.

Totodată, a arătat ANI că au fost respectate prevderile art. 13 din Legea nr. 176/2010, în ceea ce privește procedurile de informare.

A mai apreciat că încălcarea dreptului la apărare al recurentului-pârât nu reprezintă o veritabilă critică în recurs, neputându-se pune problema vătămării dreptului la apărare din procedura administrativă prin pronunțarea sentinței.

Referitor la aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene - Cauza C-201/14 Bara, intimata a susținut că acestea nu constituie norme de drept material, astfel că nu poate fi atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prelucrarea datelor persoanei evaluate s-a făcut cu respectarea Legii nr. 176/2010.

În fine, intimata-pârâtă a mai apreciat că alegațiile recurentului cu privire la încălcarea principiului priorității dreptului UE, respectiv Caducitatea Deciziei nr. 2006/928/CE, sunt nefondate, Legea nr. 176/2010 nereprezentând o transpunere în dreptul intern a acestei decizii, ci o lege de sine-statătoare, în vigoare și aplicabilă.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, când cauza a fost amânată pentru data de 20 octombrie 2020 în vederea cpmunicării cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

La data de 20 octombrie 2020 recurentul-reclamant a depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, art. 75 din Legea nr. 393/2004 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cerere ce face obiectul dosarului asociat nr. x/2017, creat în conformitte cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administartivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

6.1 La termenul din data de 20 mai 2020 recurentul-reclamant a depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

"În cadrul contestației împotriva raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate întemeiată pe Legea nr. 176/2010, cu ocazia analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei care generează starea de incompatibilitate, instanța de contencios administrativ va verifica dacă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii administrativ-disciplinare?

În cazul în care instanța de contencios administrativ ya constata că s-a împlinit termenul de prescripție, va anula raportul de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate ca fiind nelegal?"

În motivarea cererii recurentul-reclamant a susținut că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate ce decurg din interpretarea prevederilor art. 519 din C. proc. civ., după cum urmează:

- cererea de sesizare este formulată într-o cauză aflată în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. x/2017 pendinte pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

- problema de interpretare constă în existența unei practici judiciare neunitare, în sensul analizării sau nu, în cadrul contestației împotriva raportului de evaluare al ANI, a prescripției răspunderii administrative,

- soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile a căror lămurire se cere, întrucât litigiul are ca obiect o contestație împotriva unui raport de de evaluare emis de ANI,

- noutatea problemei de drept rezultă din perspectiva temporală și a evenimentelor legislative recente, prin aceea că art. 25 din Legea nr. 176/2010 a fost completat, în sensul introducerii alin. (5) referitor la prescripția răspunderii disciplinare incidente în cauză, prin Legea nr. 54/2019 intrată în vigoare la data de 24.03.2019,

- asupra chestiunii de drept ridicate Înalta Curte nu a statuat și acestea nu fac obiectul unui recurs în interesul legii.

În contextul invocării, cu titlu de jurisprudență CEDO relevantă, a hotărârii din 9 ianuarie 2013 pronunțată în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11 cu privire la termenele de prescripție, iar, cu titlu de jurisprudență CCR relevantă, a Deciziei nr. 449/2015, recurentul a considerat că, deși la data pronunțării sentinței civile în prezenta cauză nu era în vigoare Legea nr. 54/2019, instanța de fond era obligată să facă aplicarea considerentelor din Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale cu privire la prescripția în materia răspunderii administrativ-disciplinare.

6.2 Puncte de vedere cu privire la cererea de sesizare ÎCCJ - CDCD

6.2.1 Intimatul-pârât ONRC a arătat că înțelege să lase la aprecierea instanței de judecată soluția ce urmează a fi pronunțată referitor la cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Oficiul Național al Registrului Comerțului neputând invoca un drept ori un interes propriu cu prilejul soluționării acesteia.

6.2.2 Intimata-pârâtă ANI a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

A susținut intimata-pârâtă că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii, chestiunea de drept pentru care recurentul-reclamant dorește să sesizeze ÎCCJ să pronunțe o hotărâre prealabilă referindu-se la aplicare legii mai favorabile, respectiv a art. 25 din Legea nr. 54/2019 în sensul introducerii alin. (5).

Or, existența conflictului de interese și atragerea răspunderii administrative se raportează la termenul general prevăzut, dar are în vedere, cu precădere, termenele speciale instituite prin Legea nr. 176/2010, raportându-se de fapt la perioada în care ANI era în termen să desfășoare activitatea de evaluare, așa cum reglementează art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Totodată, a arătat că chestiunea de drept pentru care se dorește sesizarea Înaltei Curținu este determinantă, respectiv relevantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, față de lipsa legăturii cu cauza a răspunderii administrative și a eventualei prescripții a aplicării sancțiunii.

6.3 Analizând cerere de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la aspectele de drept astfel cum au fost formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ. lă:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conținutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Cu privire la prima cerință, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acțiunea introductivă este un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ, care se află în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ a curții de apel și se soluționează prin hotărâre supusă numai recursului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă pricina în ultimă instanță, astfel că se constată îndeplinită și cea de-a doua cerință de admisibilitate.

Și cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării, respectiv cea referitoare la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunțare a unei hotărâri prealabile apare a fi îndeplinită, având în vedere că, din verificarea evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunțată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Înalta Curte constată însă că cerința ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul a invocat nelegalitatea raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate (prin care s-a constatat existența conflictului de interese), prin prisma intervenirii prescripției răspunderii administrative, prin raportare la data săvârșirii faptei susceptibilă de a fi considerată conflict de interese, a nerespectării procedurii de informare și a dreptului la apărare al persoanei evaluate în procedura administrativă, a neîndeplinirii condițiilor privind conflictul de interese, precum și a încălcării principiului priorității aplicării dreptului Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în cauza Bara) și a caducității Legii nr. 176/2010, apărări considerate nefondate de către prima instanță, dezlegarea acestora din cuprinsul sentinței fiind criticate prin motivele de recurs cu a căror analiză este învestită, în ultimă instanță, instanța supremă.

Constată instanța de control judiciar că prin cererea de sesizare de față, chestiunile de drept asupra cărora reclamantul a solicitat ca Înalta Curte să pronunțe o hotărâre prealabilă, privesc verificarea de către instanța de contencios administrativ a împlinirii termenului de prescripției răspunderii administrativ-disciplinare, cu ocazia analizării legalității raportului de evaluare emis de ANI în cadrul contestației împotriva acestuia și a anulării raportului în cazul împlinirii termenului de prescripție.

Or, demersul judiciar ce formează obiectul acțiunii de față are ca obiect verificarea legalitatii unui act prin care se constată o situație juridică privind conflictul de interese al reclamantului, în urma desfășurării unei activități de evaluare, iar nu a unei proceduri de atragere a răspunderii administrative, astfel cum încearcă să inducă recurentul-reclamant, prin motivarea cererii făcând trimitere la alin. (5) introdus la art. 25 din Legea nr. 176/2010, prin Legea nr. 54/2019, referitor la termenul de prescripție al răspunderii civile și administrative disciplinare.

Astfel, răspunderea administrativă a persoanei, reglementată prin norma generală, despre care face vorbire recurentul, nu este incidentă, atât timp cât există o normă specială.

Totodată, răspunderea administrativă și eventuala prescripție a aplicării sancțiunii nu fac obiectul prezentului dosar, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aplicarea sancțiunilor ce decurg din confirmarea raportului de evaluare se aplică după rămânerea definitivă a raportului, într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte reține că pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul soluționării în principiu a chestiunii de drept.

În speță, recurentul solicită lămuriri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluționării cauzei presupunând doar realizarea de către instanța de judecată a unei analize corelate a prevederilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute, inclusiv din perspectiva aplicării în timp a legii.

Nu este vorba, așadar, de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestit, aplicând, în acest scop, regulile de interpretare a actelor normative.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge cererea formulată de recurentul - reclamant.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare nr. x/01.03.2017, prin care pârâta Agenția Națională de Integritate, a reținut în sarcina sa, ca primar al comunei Bunești, faptul că nu a respectat, în cursul exercitării mandatului atribuit, dispozițiile art. 70 și art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 coroborate fiind cu dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, din următoarele considerente:

- a întocmit și semnat proiectul HCL Bunești nr. 61/22.10.2013, proiectul HCL nr. 17/27.03.2014 cu privire la aprobarea PUZ-zonă mixtă pentru imobilul înscris în CF de la nr. x la nr. y, semnând avizul favorabil nr. 430/18.02.2013 și avizele de oportunitate cu privire la elaborarea PUZ- zonă mixtă pentru același imobil, documente ce au stat la baza eliberării certificatului de urbanism nr. x/20.03.2013 de către Consiliul Județean Brașov și ulterior la baza eliberării autorizației de construire a unei pensiuni agroturistice, pe terenul în suprafață de 2576 mp, înscris în CF nr. x, pe numele fiicei sale, urmând ca aceasta să construiască o pensiune agroturistică cu finanțare din FEADR.

- a întocmit și semnat proiectul HCL nr. 18/05.05.2015 privind atribuirea directă a pășunilor comunale către membrii colectivității locale, în baza căruia Consiliul Local Bunești a închiriat pajiști pentru pășunatul animalelor pe o durată de 10 ani, persoanei evaluate fiindu-i încheiat contractul nr. x/26.05.2015 privind suprafața de 75,81 ha pajiști pentru pășunat, iar fiicei sale contractul nr. x/26.05.2015 privind închirierea suprafeței de 25 ha pajiști pentru pășunat, suprafețe pe care ambii au desfășurat activități agricole constând în creșterea animalelor, încasând subvenții pentru agricultură pentru campaniile 2015-2016 în sumă totală de 239.576 RON, persoana evaluată realizând și venituri din activități agricole în sumă de 4484 RON în anul 2015.

Prin cererea completatoare reclamantul a invocat excepția prescripției extinctive a răspunderii administrative, arătând că în Decizia nr. 449/2015 Curtea Constituțională precizează că instanța de contencios administrativ, cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, trebuie să verifice dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, acesta criticând soluția, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., învocate ca temei de drept al cererii de recurs.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate formal de către recurentul-reclamant, în cuprinsul cererii nefiind formulate critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.

Totodată, instanța de control judiciar reține că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, constată că este nefondată critica formulată de recurentul-reclamant în sensul că sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentului-reclamant, dat fiind că termenul general de prescripție de 3 ani de la săvârșirea presupuselor fapte s-a împlinit, ceea ce atrage anularea Raportului de evaluare contestat.

Recurentul-reclamant A. a deținut funcția de primar al comunei Bunești în perioada 14.06.2012-09.06.2016, iar la data de 13.11.2014 s-a derulat procedura de evaluare de către Agenția Națională de Integritate.

Amintește instanța de control judiciar că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 activitatea procedurală de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează de către ANI atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Așa fiind, activitatea de evaluare a început în perioada deținerii funcției publice de către persoana evaluată și, având în vedere că mandatul de primar al reclamantului a încetat în anul 2016, așa cum rezultă și din conținutul raportului contestat, termenul de 3 ani prevăzut de teza finală a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 s-a împlinit în 2019, raportat la această ultimă dată, emiterea raportului la data de 01.03.2017 respectând prevederile legale.

Inalta Curte observă că art. 11 din Legea nr. 176/2010 nu prevede un termen expres pentru emiterea raportului de evaluare, însă legiuitorul a înțeles să reglementeze în termeni preciși doar perioada de evaluare, astfel că atât interpretul cât și cel care aplică legea nu pot adăuga la dispozițiile analizate.

În acord cu judecătorul fondului, însă, instanța de recurs reține că, înlăuntrul termenului reglementat de art. 11 din Legea nr. 176/2010 trebuie emis și raportul de evaluare, în considerarea faptului că raportul de evaluare finalizează procesul de evaluare, emiterea acestuia neputând fi analizată ca o etapă distinctă a procesului de evaluare.

Mai constată instanța că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, respinse prin Decizia Curții Constituționale nr. 449/2015.

Cu referire la dispozițiile art. 11, autorul excepției susținea că textul nu are în vedere și data săvârșirii faptelor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respectiv data emiterii actului administrativ, data încheierii actului juridic sau data luării unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate și care constituie abatere disciplinare, ci este raportat la funcția și durata mandatului.

Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 449/2015, a arătat că dispozițiile art. 11 analizate stabilesc numai termenul maxim în interiorul căruia Agenția Națională de Integritate își poate exercita competența fără a conține vreo reglementare referitoare la prescripția răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea, iar normele, regulile și termenele în care răspunderea civilă, penală sau administrativ-disciplinară se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii.

Astfel, a opinat Curtea Constituțională că, în materie civilă, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, iar în materie penală, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, se prescrie în termen de 5 ani conform reglementărilor specifice.

Față de acestea, Înalta Curte concluzionează cu referire la motivul de recurs analizat, că prescripția extinctivă de 3 ani se aplică în momentul în care se analizează o răspundere civilă (patrimonială sau disciplinară) și nu în ceea ce privește emiterea raportului de evaluare, în activitatea de evaluare, autoritatea competentă având obligația să aplice dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Față de cele sus-arătate, inclusiv prin analizarea considerentelor Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale, Înalta Cute apreciază că termenul de prescripție, în cazul răspunderii civile, patrimoniale și disciplinare sau penale și nu este aplicabil în speța de față, în care incidente sunt numai prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, astfel că nu poate fi reținută nici interpretarea dată de recurentul-reclamant prin memoriul de recurs cu privire la incidența deciziei curții constituționale.

Înalta Curte nu poate reține nici critica privind încălcarea dispozițiilor referitoare la definiția abaterii disciplinare a conflictului de interese.

A susținut recurentul că abaterea disciplinară a conflictului de interese, în sensul art. 25 alin. (1) din Legea 176/2010, în cazul primarului este reglementată expres numai de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003 și nu poate fi extinsă la alte situații sau prevederi legale așa cum greșit procedează instanța de fond, invocând inaplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Or, dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 defineste conflictul de interese, prin prisma existenței posibilității ca interesul personal să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de către un demnitar.

Totodată, "interesul personal" prevăzut la art. 75 din Legea nr. 393/2004 se referă în mod complex la natura interesului alesului local care ar putea determina lipsa de obiectivitate a acestuia în adoptarea deciziilor de autoritate, circumscriindu-se sferei interesului, și posibilitatea anticipării unui beneficiu sau a unui dezavantaj chiar pentru sine sau pentru orice persoană fizică sau juridică cu care are o relație de angajament, indiferent de natura acestuia, sfera conflictului de interese reglementat de această lege fiind mai largă.

Având în vedere că primarul este un ales local astfel cum această categorie este reglementată de art. 2 alin. (1) din acest din urmă act normativ, legalitatea raportului de evaluare fiind verificată de către instanța de contencios administrativ prin prisma interpretării tuturor prevederilor legale incidente coroborate, Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurentul-reclamant dispozițiilor legale a căror inaplicabilitate o susține.

Referitor la critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează conflictul de interese întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale în cazul primarului, prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, recurentul-reclamant neîncheind un act juridic prin care a produs un folos material pentru sine sau pentru fiica sa, nefiind îndeplinit, în mod evident unul dintre elementele laturii obiective ale abaterii disciplinare a conflictului de interese, și anume persoana evaluată nu a participat la luarea deciziilor care au produs pretinsele foloase material, respectiv adoptarea hotărârii Consiliului local.

Amintește Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 "prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

În temeiul art. 71 din același act normativ "principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

Conform art. 75 din Legea nr. 393/2004, privind Statutul aleșilor locali, "aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;(…)."

Aleși locali, în sensul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt consilierii locali și consilierii județeni, primarii, primarul general al municipiului București, viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 161/2003, "(1) Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.(2) Actele administrative emise sau actele juridice încheiate ori dispozițiile emise cu încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".

Totodată, art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prevede că "Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus".

Instanța de recurs reține că textul normei juridice trebuie interpretat în primul rând, din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului și al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să a adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, rațiunea fiind aceea de a garanta principiile imparțialității, integrității, transparenței decizionale și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, prin sancționarea situațiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

Din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant A. a întocmit și a semnat proiectul HCL Bunești nr. 61/22.10.2013, proiectul HCL nr. 17/27.03.2014 cu privire la aprobarea PUZ-zonă mixtă pentru imobilul înscris în CF de la nr. x la nr. y, semnând avizul favorabil nr. 430/18.02.2013 și avizele de oportunitate cu privire la elaborarea PUZ- zonă mixtă pentru același imobil, documente ce au stat la baza eliberării certificatului de urbanism nr. x/20.03.2013 de către Consiliul Județean Brașov și ulterior la baza eliberării autorizației de construire a unei pensiuni agroturistice, pe terenul în suprafață de 2576 mp, înscris în CF nr. x, pe numele fiicei sale, urmând ca aceasta să construiască o pensiune agroturistică cu finanțare din FEADR.

De asemenea, a întocmit și semnat proiectul HCL nr. 18/05.05.2015 privind atribuirea directă a pășunilor comunale către membrii colectivității locale, în baza căruia Consiliul Local Bunești a închiriat pajiști pentru pășunatul animalelor pe o durată de 10 ani, persoanei evaluate fiindu-i încheiat contractul nr. x/26.05.2015 privind suprafața de 75,81 ha pajiști pentru pășunat, iar fiicei sale contractul nr. x/26.05.2015 privind închirierea suprafeței de 25 ha pajiști pentru pășunat, suprafețe pe care ambii au desfășurat activități agricole constând în creșterea animalelor, încasând subvenții pentru agricultură pentru campaniile 2015-2016 în sumă totală de 239.576 RON, persoana evaluată realizând și venituri din activități agricole în sumă de 4484 RON în anul 2015.

În acest context factual, instanța de control judiciar constată că există un conflict între sarcinile publice pe care trebuie să le exercite reclamantul, în cali