ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3604/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 25.07.2011, sub numărul 859/36/2011, reclamanta S.C. A. S.A. a investit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local (SPITVBL), solicitând anularea Deciziei nr. R-S 46669 emisă de SPIT VBL la data de 26.05.2011 (în continuare "Decizia de soluționare" atașată prezentei în Anexa 1), prin care Autoritatea a respins contestația fiscală formulată de Societate împotriva Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, nr. S31855/04.03.2011 (în continuare "Decizia de impunere 2011", atașată prezentei în Anexa nr. 2) și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 04 martie 2011 (în continuare "Raportul de inspecție fiscală" sau "RIF 2011", atașat prezentei în Ane va nr. 3), acte administrativ fiscale emise de SPIT VBL și comunicate Societății la data de 11.03.2011, anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală prin care SPIT VBL a stabilit în mod nelegal în sarcina Societății obligația de plată a sumei de 2.157.912 RON cu titlu de impozit pe clădiri stabilit ca urmare a inspecției fiscale desfășurată pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2010 și a sumei de 1.683.048 RON reprezentând accesorii aferente și exonerarea Societății de la plata acestora, obligarea Autorității la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Cauza a fost soluționată într-o primă față, prin sentința civilă nr. 50 din 19.02.2013, de Curtea de Apel Constanța, care a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis acțiunea promovată în contencios administrativ de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local și a anulat Decizia nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, Decizia de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 și Raportul de inspecție fiscală.

Această sentință a fost casată prin decizia civilă nr. 1272 din 19 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție admițând recursurile declarate de reclamanta S.C. "A." S.A. Constanța și de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local împotriva sentinței civile nr. 50/CA din 19 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casând sentința atacată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În cuprinsul deciziei de casare cu trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prima problemă ce trebuie dezlegată în cauza de față vizează existența/neexistența obligației de reevaluare a spațiilor comerciale deținute de recurenta-reclamantă.

Instanța de control judiciar a apreciat că recurenta-reclamantă avea obligația de a reevalua clădirile pe care le deținea în proprietate și de a depune declarațiile fiscale aferente, apreciind că scopul reglementării normative, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe este acela al determinării valorii juste a imobilizărilor corporale, în raport de anumiți factori, respectiv inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței iar condiția ce trebuie îndeplinită pentru realizarea acestei operațiuni este aceea ca valoarea contabilă să difere semnificativ de valoarea justă.

În speța de față, această condiție este probată: valoarea globală de inventar pentru toate cele 130 de spații era în anul 2005 de 1.089.459 RON; din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că spațiile comerciale aveau, la nivelul aceluiași an, o valoare cu mult mai mare, respectiv 18.291.184 RON.

De asemenea, a mai apreciat instanța de control judiciar că, cazul recurentei-reclamante, nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1553/2003, care conferă contribuabilului opțiunea de proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale.

Înalta Curte a reținut faptul că recurenta-reclamantă avea obligația de a proceda la reevaluarea spațiilor comerciale.

Înalta Curte a apreciat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea administrării probei cu expertiză contabilă, având ca obiectiv calcularea impozitului datorat de recurenta-reclamantă pentru fiecare spațiu comercial deținut de aceasta în perioada 2005-2010.

La calcularea impozitului se vor avea în vedere valorile de referință ale imobilelor mai sus prezentate, dar și nominalizate în raportul de expertiză tehnică și în anexele la acestuia.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) teza I și art. 313 C. proc. civ., a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 50/CA din 17 martie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Constanța, dispunându-se anularea parțială a dispoziției nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, a deciziei de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. S 31853 din 04 martie 2011 cu privire la suma de 190.446 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată constând în impozit clădiri aferente perioadei 2005 - 2010.

S-au respins restul pretențiilor, ca nefondate, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.152 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel, în rejudecare, procedând la rejudecarea acțiunii, în limitele impuse prin decizia de casare, a reținut, cu titlu preliminar, că în cauză au fost tranșate în mod definitiv, prin decizia Înaltei curți, chestiunea legalității deciziei de impunere și a celorlalte acte fiscale contestate în cauză din perspectiva obligației reclamantei de a reevalua clădirile pe care le deținea în proprietate și de a depune declarațiile fiscale aferente, respectiv a dreptului organului fiscal de a stabili prin estimare baza de impunere.

Aceste aspecte esențiale fiind astfel în mod definitiv tranșate de către instanța supremă, urmează ca instanța de trimitere să analizeze legalitatea actelor fiscale contestate exclusiv din perspectiva corectitudinii sumelor menționate în decizia de impunere prin comparație cu sumele rezultate prin aplicarea metodei legale de evaluare a imobilelor, statuată de ÎCCJ ca fiind valoarea de piață/valoarea justă, determinată conform H.G. nr. 1553/2003, respectiv valoarea justă determinată prin metoda capitalizării directe a venitului.

În acest scop, în rejudecarea cauzei a fost efectuată expertiză contabilă, prin care s-a stabilit impozitul pe clădirile (spații comerciale) deținute de societatea reclamantă, utilizând valorile impozabile din cuprinsul raportului de expertiză efectuată în primul ciclu procesual - și la care se face expres trimitere prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție -, datorat pentru fiecare spațiu comercial în parte, prin aplicarea procentului de 1,5%, luând în considerare atât valorile stabilite la fila 12 din cadrul raportului de expertiză (obiectivul nr. 1), cât și valorile stabilite la fila 3 suplimentul la raportul de expertiză.

Instanța de fond, în rejudecare, s-a raportat la valoarea cumulată menționată la fila 3 a suplimentului la raportul de expertiză, care se referă atât la spațiile evaluate în raportul de expertiză din 07.05.2012 cât și la cele din lista anexă aflate în patrimoniul reclamantei în perioada 2005-2006.

Cum pentru aceste spații, evaluate conform metodei reținute ca legală de ÎCCJ, în perioada de referință, expertul contabil a stabilit că reclamanta S.C. A. S.A. datorează impozit pe profit în cuantum total de 1.967.466 RON, instanța a constatat nelegalitatea actelor fiscale contestate pentru suma ce depășește această valoare, în speță suma de 190.446 RON.

În ceea ce privește necesitatea reevaluării imobilelor NI 11206, NI 11212, 11213-VI, NI 11214-VI, NI 10003-VI și NI 10004-VI - aspect menționat de pârât prin obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă - Curtea de apel a apreciat că aceasta nu se impune în cauză, câtă vreme spațiile enumerate de pârât nu au fost evaluate prin expertiza realizată în primul ciclu procesual, expertiză ale cărei valori au fost expres menționate de ÎCCJ ca valori de referință pentru stabilirea impozitului pe clădire datorat pentru fiecare spațiu comercial deținut de reclamantă în perioada 2005-2010, iar acest aspect nu a fost contestat în cauză.

În ceea ce privește împrejurarea că suma totală de plată rezultată prin raportul de expertiză, în ambele variante, depășește în fapt debitul total menționat în decizia de impunere contestată în cauză, instanța de fond, în rejudecare, a reținut că analiza legalității deciziei de impunere privește în mod distinct fiecare categorie de creanță: impozitul pe clădire și accesoriile calculate la debitul principal.

Or, câtă vreme, aplicând algoritmul de lucru al expertului la valorile stabilite ca legale de ICCJ, a rezultat în fapt un cuantum al creanței principale mai mic decât cel reținut prin decizia de impunere, a apreciat instanța de fond că acest aspect denotă nelegalitatea actului fiscal din perspectiva impozitului pe clădire datorat de societatea reclamantă.

Prin urmare, împrejurarea că valoarea accesoriilor calculată în raportul de expertiză contabilă este superioară celei stabilite prin decizia de impunere nu este de natură a reliefa legalitatea actului fiscal cu privire la impozitul pe clădire datorat de contribuabil.

Pe cale de consecință, Curtea a admis în parte cererea dedusă judecății și a anulat în parte dispoziția nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, decizia de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 și raportul de inspecție fiscală nr. S 31853 din 04 martie 2011 cu privire la suma de 190.446 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată constând în impozit clădiri aferent perioadei 2005-2010, respingând totodată restul pretențiilor ca nefondate.

În baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, reținând culpa procesuală a pârâtului, respectiv în raport de soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.152 RON reprezentând cheltuieli de judecată (parțial onorariu expert achitat conform chitanței atașate).

Recursul

Împotriva acestei sentințe au formulat cereri de recurs atât reclamanta S.C. A. S.A. cât și pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanța, ambele părți criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În cadrul recursului său recurenta - reclamantă A. S.A. susține că solicitarea sa are în vedere obiectivul 1 și 2 varianta nr. 1 din raportul de expertiză contabilă, care stabilește cuantumul impozitului pe clădiri datorat de societate având în vedere valorile de referința stabilite în mod irevocabil de ICCJ prin decizia 1272 din 19 martie 2015.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat, în esență că, în opinia societății valorile la care se putea raporta instanța de judecata sunt cele stabilite în mod irevocabil de ÎCCJ, respectiv cele de la fila 12 din raport, nemaiputându-se adaugă sau scădea alte sume urmând a se aplica unitar procentul de 1.5% reprezentând impozit pe clădiri (art. 315 alin. a C. proc. civ.).

Susține recurenta - reclamantă că, instanța de judecată în mod nelegal adaugă la hotărârea ÎCCJ alte valori care nu au fost avute în vedere cu ocazia soluționării recursului in primul ciclu procesual.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilita necesitatea reevaluării spatiilor comerciale potrivit metodei capitalizării directe a venitului potrivit raportului de expertiza tehnica întocmit in primul ciclu procesual "iod in mod exact valorile la care instanța de fond trebuie sa se raporteze.

Prin Raportul de inspecție fiscala, organele fiscale au ignorat, deși ani la rând au acceptat, considerând corect și legal caracterul opțional al reevaluării și faptul ca societatea a achitat un impozit majorat stabilit și comunicat de către SPIT ca urmare a opțiunii de nereevaluare a spatiilor . Cu toate acestea SPIT a procedat la reevaluarea forțată și nelegală a spațiilor comerciale deținute de către Societate, prin raportare la valorile înscrise în grilele Notarilor Publici.

Cuantumul impozitului pe clădiri suplimentar stabilit de către SPIT VBL prin Decizia de impunere reprezintă rezultatul direct și nemijlocit al reevaluării spatiilor comerciale ale A. prin metoda raportării abuzive la grila Notarilor Publici.

Solicită astfel recurenta - reclamantă ca instanța să constate că valorile de referința la care se calculează impozitul sunt cele stabilite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste argumente, solicită instanței să admită recursul formulat și, drept urmare, să dispună:

Anularea Deciziei de soluționare;

Anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală;

Stabilirea impozitului în cuantum de 1.893.130 RON debit principal, aferent perioadei 2005 - 2010 calculat conform variantei 1 din expertiza contabilă, ce are în vedere valorile stabilite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin recursul său, recurentul - pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța apreciază soluția dată de instanța de fond prin sentința nr. 50/CA din 17.03.2016 netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței mai sus arătate și, pe fondul cauzei, respingerea ce nefondată a acțiunii formulate.

Susține recurentul - pârât, prin motivele de recurs că, practic, instanța de fond analizează legalitatea deciziei de impunere prin raportare la impozitul calculat prin aplicarea procentului de impozitare (1,5%/an) la valoarea de inventar stabilită în pagina 3 a suplimentului la raportul de expertiză depus pentru termenul din 3 decembrie 2012, și nu la valoarea expres arătată în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apreciază însă corectă o astfel de interpretare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă consideră că raționamentul instanței de fond este greșit în ceea ce privește valoarea cu privire la care invalidează actele administrativ fiscale contestate, date fiind următoarele împrejurări:

l. Deși instanța de fond stabilește (la nivel de principiu, validând varianta de lucru a doua a raportului de expertiză contabilă) obligația A. de a achita impozit pe clădiri raportat la valoarea tuturor clădirilor pe care le-a deținut în patrimoniu în perioada vizată de inspecția fiscală, instanța exonerează reclamanta A. S.A. de această obligație exact pentru imobilul pe care această societate îl folosește drept sediu, respectiv cel situat în Șos. Mangaliei.

Susține autoritatea publică recurentă - pârâtă că a adus la cunoștința instanței de fond această inconsecvență, prin obiecțiunile formulate cu privire la raportul de expertiză și depuse de aceasta pentru termenul din 03.03.2016.

Practic, prin calculul actual, expertul a exclus această clădire cu totul din valoarea impozabilă, dar, totodată impozitul achitat de către reclamanta A. pentru acest imobil o deduce din valoarea globală datorată pentru celelalte clădiri aparținând reclamantei, fapt ce contravine logicii juridice. Susține totodată că, această clădire nu a făcut obiectul expertizei tehnice imobiliare având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a clădirilor reclamantei (în fața instanței de fond, înainte de casare) întrucât era singura clădire a acesteia care fusese reevaluată în perioada supusă inspecției fiscale. Prin urmare instanța a apreciat că o evaluare în cadrul cauzei de față nu este necesară.

Instanța de fond fie trebuia să calculeze impozitul generat de acest imobil, prin raportare la valorile de inventar necontestate de părți și fie să includă și suma astfel rezultată (suplimentar) în calculul impozitului datorat de către reclamantă, fie să deducă din sumele deja achitate de către S.C. A. S.A. în contul impozitului pe clădiri aceste sume, pentru ca doar diferența astfel rezultată să se deducă din impozitul calculat a fi datorat de către reclamantă în urma inspecției fiscale.

II. A doua critică formulată de recurentul - pârât constă în faptul că, instanța de fond, în considerentele sentinței împotriva căreia formulează prezentul recurs, apreciază că legalitatea actului administrativ-fiscal contestat trebuie analizată în mod diferit pentru fiecare categorie de creanță, respectiv impozitul pe clădiri și accesoriile acestuia, or, doar în urma acestui calcul, se ajunge la invalidarea parțială a deciziei de impunere.

Practic instanța de fond pare a ajunge la concluzia că reclamanta A. S.A. poate fi obligată la suma rezultând din cumularea celui mai mic debit-sursă (impozitul pe clădiri stabilit în urma raportului de expertiză contabilă) cu suma cea mai mică reprezentând majorări de întârziere (respectiv cea din decizia de impunere contestată).

Susține recurentul - pârâtă că, în urma raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a stabilit că reclamanta A. ar datora o valoare mai mică a impozitului pe clădiri (la data vizată de inspecția fiscală contestată) decât cea înscrisă în decizia de impunere contestată, dar, urmare a așezării diferite pe ani a debitului-sursă, ar datora majorări de întârziere mai mari decât cele calculate prin actul contestat, însă autoritatea a arătat în obiecțiunile formulate cu privire la raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond (după casare) că, în fiecare din variantele de lucru în care a fost întocmit raportul de expertiză, dacă s-ar lua în calcul toate imobilele deținute de către reclamantă în perioada supusă inspecției fiscal, debitul total calculat în sarcina sa prin validarea celor două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, ar fi mai mare decât valoarea debitului calculat prin decizia de impunere contestată, motiv pentru care acțiunea ar trebui respinsă în tot.

Or, susține recurentul - pârât, decizia de impunere reprezintă un tot, iar majorările de întârziere sunt consecința directă a debitului datorat.

Cea de-a treia critică formulată de recurentul - pârât privește obligarea autorității publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.152 RON.

Susține astfel recurentul - pârât că, în mod nelegal instanța de fond obligă subscrisul SPITVBL la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.152 RON, când, de fapt reclamanta era cea către trebuia obligată la plata unor astfel de sume.

Chiar și în condițiile în care acțiunea era admisă în parte, anulându-se decizia de impunere cu privire la suma de 190.446 RON, așa cum s-a procedat prin sentința recurată, pretențiile reclamantei au fost validate doar în proporție de 4,95% din valoarea stabilită prin actul contestat. Astfel, se poate spune că acțiunea a fost admisă doar în această măsură.

Or cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză și utile dezlegării cauzei au fost următoarele:

Onorariul aferent lucrării de expertiză tehnică întocmită în fața instanței de fond (înainte de casare) - doar onorariul suplimentar fiind în cuantum de 35.234,5 RON - conform încheierii de ședință din data de 02.07.2012, suportat în cote egale de către ambele părți. Onorariul aferent lucrării de expertiză tehnică contabilă efectuat după casare - în cuantum de 3.000 RON, achitat de către reclamantă.

Onorariile avocaților, în măsura în care s-a admis acțiunea/calea de atac promovată de către aceștia. În ceea ce privește onorariul avocatului subscrisului SPITVBL, onorariul acestuia a fost în cuantum de 5.208 RON (TVA inclus) pentru faza judecata în fond (conform facturii 366 din 19 august 2011) și 4.960 RON (TVA inclus) pentru faza recursului (conform facturii 649 din 16 decembrie 2014).

Or, date fiind aceste cheltuieli generate de prezenta cauză și proporția în care pretențiile reclamantei au fost admise, date fiind și prevederile art. 276 vechiul C. proc. civ. apreciază recurentul - pârât că reclamanta trebuia obligată la cheltuieli de judecată în favoarea autorității publice și nu invers, așa cum în mod greșit s-a pronunțat instanța de fond prin sentința 50/CA/17.03.2016.

În drept recurentul - pârât și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 253 Codul fiscal 2003, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 și art. 3041 vechiul C. proc. civ.

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă, recurentul - pârât Serviciul Public de Impozite, taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța a formulat Note Scrise, solicitând respingerea acestuia, ca fiind neîntemeiat, apreciind că motivele de recurs invocate de aceasta coincid cu motivele de nelegalitate a actelor administrativ - fiscale, cu privire la care instanța de recurs, în primul ciclu procesual s-a pronunțat prin hotărâre irevocabilă.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., Înalta Curte constată că susținerile acesteia vizează în fapt motive de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale atacate, aspecte care au fost examinate și clarificate prin decizia civilă nr. 1272 din 19 martie 2015 prin care au fost admise recursurile părților, fiind casată hotărârea atacată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Potrivit acestei decizii s-a stabilit în mod irevocabil că recurenta-reclamantă avea obligația de a reevalua clădirile deținute în proprietate și de a depune declarațiile fiscale aferente, în vederea determinării valorii juste a imobilizărilor corporale.

Conformându-se dispozițiilor obligatorii din cuprinsul deciziei de casare conform art. 315 C. proc. civ. instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv calcularea impozitului datorat de recurenta-reclamantă, care a avut la bază valorile de referință ale imobilelor dar și a celor nominalizate în raportul de expertiză tehnică și în anexele acestuia.

Având în vedere aceste dispoziții obligatorii, Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat și aplicat în mod judicios îndrumările deciziei de casare și a dispus stabilirea impozitului pe clădiri prin raportare la toate clădirile deținute de reclamantă în perioada 2010-2015.

Valorificând corect raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză pentru stabilirea impozitului datorat, inclusiv pentru clădirile nominalizate în suplimentul raportului de expertiză, clădiri care au făcut parte din patrimoniul reclamantei în perioada 2005-2010.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la caracterul facultativ al reevaluării nu pot fi primite atâta vreme cât prin decizia de casare nr. 1272 din 19 martie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut obligația recurentei-reclamante de a reevalua clădirile avute în patrimoniu.

Pe de altă parte, aceste susțineri cu privire la caracterul facultativ al reevaluării nu pot fi primite întrucât, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, recurenta-reclamantă a procedat la operațiunea de reevaluare, în perioada supusă inspecției fiscale, în ceea ce privește doar un singur imobil din cele 132 pe care le deținea, deși potrivit reglementărilor contabile avea obligația de a reevalua întreaga clasă de bunuri.

În același sens sunt și dispozițiile art. 1, alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 care stabilesc criteriile în funcție de care se efectuează reevaluarea, ținându-se cont de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante este nefondate.

Cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile formulate de recurentul-pârât, potrivit cărora instanța de fond ar fi exclus din masa impozabilă imobilul situat în Constanța, str. Mangaliei și în consecință ar fi trebuit să adauge la valoarea totală a imobilelor proprietatea reclamantei și ulterior să aplice procentul de impozitare de 1,5% la aceste valori sau ca din impozitul calculat ca fiind datorat de reclamantă la valorile totalizate în raportul de expertiză B. să se scadă impozitul achitat de către societate pentru acest imobil, sunt apreciate de către instanța de control judiciar ca fiind nefondat.

Prin expertiza contabilă efectuată în cauză, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în decizia de casare, expertiză omologată de instanța de fond, a fost analizată legalitatea actelor contestate exclusiv din perspectiva corectitudinii sumelor menționate în decizia de impunere prin comparație cu sumele rezultate prin aplicarea metodei legale de evaluare a imobilelor, respectiv valoarea de piață/valoarea justă, determinată conform H.G. nr. 1553/2003.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului obiectivele expertizei contabile efectuate în cauză au vizat stabilirea impozitului pe clădirile deținute de societatea reclamantă, utilizând valorile din cuprinsul raportului de expertiză tehnică efectuat în primul ciclu procesual la care se făcea expres trimitere prin decizia de casare, luându-se în considerare și valorile stabilite la fila 3 din suplimentul la raportul de expertiză.

Raportându-se la aceste date rezultate din raportul de expertiză omologat, în mod corect instanța de fond a reținut că suma reprezentând impozit pe clădiri datorat este de 1.967.466 RON și a exonerat reclamanta de obligația de plată în sumă de 190.446 RON.

În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât cu privire la neincluderea în masa impozabilă a imobilului situat în Constanța, str. Mangaliei, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate întrucât astfel cum însuși recurentul-pârât precizează, acest imobil fusese reevaluat de către reclamantă chiar în timpul inspecției fiscale și în consecință nu putea constitui obiectul reevaluării de către expertul evaluator B.

Nu pot fi reținute, fiind nefondate, nici criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1152 RON, instanța de control judiciar constatând că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de toate aceste considerente, reținând că în cauză nu sunt incidente niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de lege, soluția pronunțată de instanța de fond fiind legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. "A." S.A. și de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța împotriva sentinței nr. 50/CA din 17 martie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2016.