ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3530/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.09.2016, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 47 alin. (1), (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 - legate de teza de reglementare cât privește competența Curții de Apel București de a soluționa contestația împotriva rezoluției inspecției judiciare de respingere, ori de clasare a sesizărilor privind abaterile disciplinare.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2016, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de reclamantul A.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut faptul că, în cauză, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 ori pct. 5, ori, în subsidiar, alin. (1) pct. 6, ori pct. 8, fie în sensul în care încheierea de respingere s-a dat pe baza unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, fie cu încălcarea sau aplicarea greșită a dreptului material conținut de Legea nr. 47/1992.

Recurentul consideră că acest text de lege este neconstituțional deoarece prin modalitatea de reglementare încalcă în primul rând art. 16 din Constituție, egalitatea în drepturi a cetățenilor, egalitatea în fața legii și autorităților, fără privilegii și fără discriminări.

Astfel, prin raportare, la art. 47 din Legea nr. 317/2004, calea de atac - cât privește soluția pe care o dă Inspecția Judiciară în soluționarea sesizărilor privind abateri disciplinare privind activitatea magistraților - pentru un cetățean - justițiabil obișnuit este dată în competența Curții de Apel București, pe când în art. 51 din aceeași Lege nr. 317/2004, în cazul în care este constatată existența unei abateri disciplinare și pronunțată o sancțiune disciplinară, magistratului i se acordă accesul la o instanță superioară ierarhic Curții de Apel București, la Înalta Curte de Casație și Justiție, ba chiar, mai mult, la Completul special de 5 judecători al Înaltei Curți.

Situațiile pentru care sunt reglementate competențe materiale diferite, sunt identice, cât privește scopul urmărit, finalitățile urmărite prin accederea la aceste jurisdicții de tip special, cât și în ce privește implicațiile cu un grad de însemnătate ridicat pentru justițiabilii vizați, prin urmare nu este constituțional să li se aplice tratament diferit cât privește competența.

Astfel, dacă în cazul plângerii magistratului - pentru care competența este stabilită la Înalta Curte de Casație și Justiție, scopul urmărit este apărarea în justiție a carierei magistratului, adică a unora din atributele definitorii ale drepturilor ce se circumscriu apărării drepturilor la personalitate, la imagine, reputație, demnitate (și în sensul art. 8 CEDO privind dreptul la viață privată și profesională), dar și drepturilor legate de patrimoniu corespunzător înaltei demnități în stat exercitate prin activitatea de magistrat.

În cazul unui cetățean obișnuit, care nu este magistrat, scopul urmărit, este de asemenea - legat de potențialele încălcări ale drepturilor fundamentale din cadrul unui litigiu în justiție - remedierea, revizuirea, în ultimă instanță, ca urmare a unei eventuale constatări de abatere disciplinară, a procesului respectiv, finalitatea fiind prin urmare de asemenea apărarea în justiție a unora din atributele definitorii ale drepturilor ce se circumscriu apărării drepturilor la personalitate, la imagine, demnitate, dar și patrimoniu (și în sensul art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la CEDO)- de cele mai multe ori.

Prin reglementarea de competențe ale unor instanțe diferite în grad de a soluționa litigii asemănătoare până la identitate ca finalitate se produc următoarele încălcări ale prevederilor constituționale:

2) încălcarea art. 16 se produce în mod coroborat cu încălcarea art. 21 din Constituție, încălcarea liberului acces la justiție. Astfel cum s-a statuat în mai multe rânduri în jurisprudența contenciosului constituțional, circumscrisă art. 21, este imperios de analizat: în ce condiții existența unor particularități procedurale, îndeosebi în ce privește exercitarea căilor de atac, este conformă principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Ori, în cauză, cât privește drepturile magistratului în legătură cu procedura abaterilor disciplinare, se acordă privilegii în sensul stabilirii competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în mod vădit, constituie garanții sporite de independență și imparțialitate față de ansamblul corpului profesional al magistraților, fiind instanța cea mai înaltă ierarhic, judecătorii Înaltei Curți având, datorită criteriilor legale de selecție, dar și specificului activității curente revenite judecătorilor de la Înalta Curte, gradul cel mai înalt de obiectivitate atât prin raportare la colegii magistrați din cadrul unor instanțe inferioare, dar și prin raportare la instituția Inspecției Judiciare, care, la nivel instituțional, se găsește pe poziții de egalitate instituționale, neexistând nicio probabilitate de a avea vreun ascendent profesional (nici de a se crea măcar aparența corespectivă - asupra judecătorilor de la Înalta Curte, prin comparație cu judecătorii de Curte de Apel, chiar dacă este vorba de cea mai importantă curte de apel din sistemul național de justiție, Curtea de Apel București.

Nu în ultimul rând, din modul de reglementare a competenței materiale, se creează probabilitatea ca magistratul din cadrul Curții de Apel București desemnat să judece o contestație privind o rezoluție a Inspecției Judiciare să provină de exemplu dintre magistrați care au activat perioade de timp semnificative ca judecători la instanțe cu grad ierarhic de tribunal, ceea ce creează cel puțin aparența unui insuficient grad de obiectivitate în cazul în care sesizarea - privind potențiale abateri disciplinare - vizează activitatea unor judecători de tribunal. Evident, în cazul în care sesizarea vizează activitatea unor judecători din cadrul unor curți de apel aparența respectivă - din perspectiva jurisprudenței CEDO - capătă un grad mai sporit de lipsă de corespundere cu imperativele CEDO, în sensul detaliat în precedent, iar în cazul unei eventuale sesizări privind un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție - argumentele precedente devin cu atât mai mult incidente și din pricina ascendentului specific profesional pe care îl prezintă (chiar și doar ca potențial ori ca aparență - în nuanțele jurisprudenței CEDO arătate mai sus) - un judecător care face parte dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere toți acești factori de configurare socio-juridică, de la baza edictării normelor conținute la art. 47 din Legea nr. 317/2004, prin raportare la art. 51, reiese că este creată, de plano, o discriminare (în orice caz, un tratament diferit - excesiv disproporționat) între statutul justițiabilului simplu în fața legii și a actului de justiție (în aplicarea legii) și justițiabilul magistrat. Este creat un privilegiu de jurisdicție pentru magistrați, deși situațiile în drept, cât privește finalitatea care se urmărește prin accederea la jurisdicțiile respective sunt identice în esență, și cu implicații la fel de grave, chiar dacă pe paliere socio-profesionale distincte.

În cauză, încălcarea art. 16, art. 21 din Constituție prin modalitatea de reglementare a prevederii în discuție are a fi raportată și la art. 11, 20 din Constituție - coroborate cu art. 124 din Constituție, constituindu-se în același timp și încălcarea acestui text constituțional, prin aceea că nu este respectată preeminența Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO asupra dreptului intern, deoarece este un imperativ constituțional a fi asigurată "imparțialitatea obiectivă".

Recurentul mai arată că nu este asigurată nici egalitatea părților în fața judecătorului, în sensul asigurării unui grad îndestulător de imparțialitate din partea instanței, și de egalitate a părților - și dintr-o altă dimensiune - cea legată de raportul din cadrul actului de justiție dintre justițiabilul simplu cetățean și instituția Inspecției Judiciare, parte a sistemului puterii judecătorești.

Instanța constituțională s-a pronunțat și în sensul că sunt neconstituționale anumite dispoziții care țin de procedura de judecată (D.C.C. nr. 194/2004, D.C.C. nr. 176/2005, D.C.C. nr. 189/2006).

Nu în ultimul rând, în doctrina s-a arătat amplu argumentat că înalta instanță constituțională ar trebui să verifice dacă prerogativele legiuitorului legate de stabilirea chestiunilor ce țin de procedura de judecată, inclusiv competența de judecată, au fost exercitate cu respectarea exigențelor prevăzute de Lega fundamentală și de normele convenționale și comunitare (I.Deleanu, Accesul la justiție și excepția de neconstituționalitate invocată în fața judecătorului sindic, în Dreptul nr. 5/2007, p.48, nota 9).

Dacă s-ar proceda diferit, în contextul prezentei sesizări, și nu s-ar soluționa fondul sesizării, în mod evident s-ar constitui încălcarea art. 6 CEDO, aplicabil și contenciosului constituțional, în sensul că s-ar constitui neasigurarea unui acces efectiv la justiția constituțională.

Nu s-ar respecta nici principiul independenței, nici al efectivității accesului la justiție, exercitarea deplinei jurisdicții - constituționale în acest caz - de către un tribunal presupune ca acesta să nu renunțe la niciuna dintre componentele funcției de a judeca.

Criteriile legale de selecție, dar și specificului activității curente revenite judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care asigură gradul cel mai înalt de obiectivitate atât prin raportare la colegii magistrați din cadrul unor instanțe inferioare, precum Curtea de Apel București, dar și prin raportare la instituția Inspecției Judiciare.

Aceeași este și situația cu privire la pretinsa - din partea Inspecției Judiciare - insuficientă motivare cu privire la legătura dintre prezentul cadru procesual și excepția invocată, este evident că în cazul admiterii excepției și modificării ulterioare a legii efectul asupra prezentului dosar ar deveni necesitatea rejudecării de către o altă instanța competentă, iar necompetența materială este o cauză de nulitate absolută a unei hotărâri judecătorești.

Recurentul consideră că, în cauză, Curtea de Apel București este investită și are a se pronunța cu privire la rezoluția de clasare (nefiind posibila nejudecarea acestei contestații urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 03 iulie 2014), dar constituționalitatea competenței materiale în baza căreia urmează a se pronunța Curtea nu ar avea legătură cu soluționarea cauzei, altfel spus se vădește un raționament juridic ilogic din partea intimatei.

În susținerea recursului sunt invocate și citate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii".

Conform art. 129 alin. (2) necompetența este de ordine publică:

În cauză, nu este invocată necompetența generală a instanțelor judecătorești, astfel că nu poate fi reținută critica recurentului raportat la faptul că instanța fondului ar fi statuat chestiuni de competența strictă a Curții Constituționale, Curtea de Apel București rezumându-se la motivarea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul nu critică hotărârea instanței de fond sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancțiunea este nulitatea relativă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte constată că, în cauză, recurentul a invocat problema competenței Curții de Apel București în cazul contestării unei rezoluții de clasare, în prezent nereglementată explicit de Legea nr. 317/2004, republicată, motivat de faptul că anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 03.07.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, rezoluțiile de clasare dispuse de Inspecția Judiciară erau definitive.

Art. 47 alin. (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 reglementează, în mod explicit, competența Curții de Apel București doar în cazul rezoluțiilor de respingere, iar nu a celor de clasare, cum este cazul în speță.

Dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevăd următoarele:

"(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

(4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt:

a) respingerea contestației;

b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă anularea rezoluției de clasare nr. 1669/IJ/941/DIJ din 14.04.2016 a inspectorului judiciar, emisă conform art. 45 alin. (1) lit. b), mai-sus citat.

Înalta Curte are în vedere faptul că prin decizia nr. 397 din 2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Or, în cauză, recurentul a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1), (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 - republicată, cu modificările ulterioare, - legate de teza de reglementare cât privește competența Curții de Apel București de a soluționa contestația împotriva rezoluției inspecției judiciare de respingere, ori de clasare a sesizărilor privind abaterile disciplinare.

Astfel, recurentul critică, în realitate, o omisiune legislativă, or, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată. fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că, în cauză, înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuia să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu rezultă legătura excepției ridicate cu soluționarea prezentului litigiu, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate se referă doar la competența Curții de Apel București în soluționarea pricinii.

Rezoluția contestată este una de clasare, pentru care sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. b), fără a se referi la o competență specială de soluționare, iar nu de respingere.

Așadar, având în vedere faptul că susținerile recurentului-reclamant nu se încadrează în condițiile de admisibilitate a cererii de, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal, curtea de apel a respins cererea desesizare.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 decembrie 2016.