ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4452/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliului Județean Mureș, procedând în numele și pe seama Consiliului Județean Mureș, a solicitat, în contradictoriu cu societatea CEA A. S.R.L.:

- obligarea pârâtei la plata în favoarea Consiliului Județean Mureș a sumei în cuantum de 21.522.613,98 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat autorității contractante, în același cuantum, urmare a neexecutării contractului de execuție de lucrări încheiat sub nr. 14021/5c/23.08.2011;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea Consiliului Județean Mureș a sumei în cuantum de 6.431.452,05 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 01.03.2014 - 23.06.2014, conform art. II din actul adițional nr. x coroborat cu prevederile art. 8.7 din contract;

- plata dobânzii legale remuneratorie și a penalităților de întârziere, în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea efectivă a sumei solicitate la primul petit;

- obligarea la plata eventualelor cheltuieli de judecată, ocazionate de purtarea prezentului litigiu;

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 82/07.08.2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Consiliul Județean Mureș în contradictoriu cu pârâta societatea CEA A. S.R.L. - Sucursala A. Monghidoro Ploiești și în consecință a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 21.522.613,98 RON cu titlu de despăgubiri, dobânda aferentă începând cu data de 22.11.2016 și până la achitarea efectivă a sumei de mai sus, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 6.431.452,05 RON cu titlu de penalități de întârziere contractuale aferente perioadei 01.03.2014-23.06.2014.

Au fost respinse în rest pretențiile formulate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs pârâta A. și reclamantul Consiliul Județean Mureș.

1.3.1. Prin recursul său pârâta A. a invocat incidența în cauză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și a tuturor încheierilor premergătoiare cu consecința trimiterii cauzei spre o noua judecata, unei alte instanțe de același grad.

În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta pârâtă a susținut următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se susține că instanța de fond a încălcat norme procedurale imperative în soluționarea excepțiilor și a cererii de suspendare.

În ședința de judecata din 26.06.2017, pârâta a formulat o cerere de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2014 - strămutat pe rolul Curții de Apel Alba-iulia, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

Fără nicio justificare, instanța a refuzat primirea anexelor cererii de suspendare, returnându-le delegatului CEA, prin aceasta încălcându-se dispozițiile art. 224 C. proc. civ. care impun obligarea instanței de a pune în discuția părților, toate cererile precum și împrejurările de fapt și de drept (ce se constuiau din înscrisuri relevante, de peste 100 file), care puteau conduce la dezlegarea justă a cererii.

Cererea de suspendare, a fost pusă în discuția părților, în mod formal, în condițiile în care instanța a respins nejustificat, cererea întemeiată de amânare pentru lipsa de apărare, ambii apărători dispunând rezilierea contractelor de împuternicire avocațială, iar delegatul pâratei avea împuterniciri limitate, strict de a depune înscrisuri, fără studii juridice deci fără posibilitatea de a susține apărări.

Motivarea respingerii cererii, este nu numai nelegală dar și contradictorie.

Între cele doua cauze, exista o legătura de conexitate mai mult decât evidentă, în sensul că dosarul nr. x/2014, are ca obiect stabilirea culpei contractuale în derularea contractului de achiziție publică, în baza unui probatoriu complet iar prezenta cauza, o acțiune in despăgubiri, care își au temeiul, tocmai în presupusa nerespectare a obligațiilor contractului de achiziție, de către antreprenor.

Instanța se contrazice în mod flagrant, prin aceea ca deși prin încheierea de ședința din 19.01.2017, a motivat respingerea excepției prematurității cererii reclamantului, invocată de pârâtă pentru lipsa concilierii prealabile, instanța respinge excepția, reținând tocmai existența conexității cu cauza pendinte nr. 3439/102/2014, care ar acoperi lipsa concilierii directe, pentru ca la motivarea respingerii cererii de suspendare, să constate că dosarul nr. x/2014 nu are legătură cu prezenta cauza.

Punerea în discuție a cererii de suspendare, de către instanță, fără examinarea și punerea în discuție a anexelor ce însoțeau aceasta cerere și fără o apărare calificată din partea pârâtei, nu poate fi justificată prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare, la fel de nejustificată și nelegală, aceasta dovedind caracterul pur formal, al demersului instanței, incalcarea normelor procedurale imperative, care au afectat în consecința, tot cursul desfășurării procesului, până la soluția finală.

Prima instanța s-a pronunțat pe admiterea autorității de lucru judecat, în rezolvarea excepțiilor invocate de pârâtă, fără a o pune in discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile art. 14 pct. 5 si 6, art. 248 alin. (1), art. 237 alin. (2), și art. 432 C. proc. civ.

Prin aceasta conduită, prima instanța a încălcat norme procedurale imperative, privind judecata procesului, dar și principii fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Singura mențiune, cu privire la invocarea de către reclamant a puterii de lucru judecat, se regăsește în cuprinsul sentinței atacate, dar cu referire specială, la incidența acestei excepții, asupra pactului comisoriu din actul adițional nr. x, fără nicio referire la celelalte excepții invocate de pârâtă.

Se mai susține că s-a făcut o aplicare greșită a normelor procedurale care reglementează excepția autorității de lucru judecat (art. 430, art. 431 C. proc. civ.) în rezolvarea excepției de nelegalitate a notificării de reziliere a acordului de achiziție.

Instanța de fond, reține în considerente, conform susținerilor reclamantei, faptul ca pârâta a atacat actul administrativ - notificarea de reziliere - atât pe calea acțiunii directe (dosar nr. x/2014, soluționat definitiv prin respingerea acțiunii, admițând excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii) cât și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate în dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunțat sentința civila nr. 1109 din 16.10.2015, excepție respinsa definitiv ca inadmisibilă, cu motivarea că pe rolul instanței, se afla in curs de soluționare, o altă cauză, având ca obiect anularea actului administrativ (dosarul din care s-a disjuns cererea de evacuare a CJM, ce a făcut obiectul dosarului x/2015).

Se concluzionează că, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dar și principiul "electa una via...", excepția invocată în prezenta cauza, este inadmisibilă.

Excepția de nelegalitate, ca mijloc legal de apărare, are regim juridic distinct, de acțiunea directă care vizează anularea actului administrativ în cauză, tocmai de aceea ea trebuie cercetată în concret, la fiecare caz în parte, în raport de obiectul acțiunii, pentru a putea decela, dacă o hotărâre definitivă anterioară, poate constitui temei, pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, conform art. 432 C. proc. civ. - a triplei identități, cauză, obiect, părți.

Din analiza hotărârilor judecătorești, preluate de către instanța, se poate constata că singurul element comun al dosarelor, îl reprezintă părțile, întrucât obiectul și cauza sunt diferite.

În speță nu poate opera autoritatea de lucru judecat, întrucât în primul dosar finalitatea urmărită a fost anularea actului administrativ, iar în ce-a de-a doua cauza, un mijloc de apărare ce urmărește înlăturarea actului administrativ din procedură, în sensul ca instanța va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărei nelegalitate a fost contestată.

Din interpretarea eronată a textelor de lege și ale considerentelor hotărârilor expuse, se acreditează ideea că odată aleasă calea acțiunii directe, de anulare a actului administrativ, ar determina inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate, a aceluiași act administrativ, într-un alt dosar, argument care este eronat în contextul celor arătate în precedent și considerarea faptului că acțiunea în anulare nu a fost soluționată pe fond.

Se mai arată că a fost aplicată greșit autoritatea de lucru judecat, în ce privește apărarea pârâtei privind ineficiența pactului comisoriu din actul adițional nr. 2.

Și în această situație, instanța de fond, invocă puterea de lucru judecat, a aceleași sentințe, și în aceeași manieră de interpretare se extind eronat efectele unei hotărâri judecătorești pronunțată într-o procedură de urgență - o cerere reconvențională de evacuare din șantier, dintr-un dosar disjuns, asupra unui dosar având ca obiect anularea notificării de reziliere.

În mod evident, în opinia pârâtei, aceasta hotărâre nu poate constitui temei, pentru aplicarea prezumției de lucru judecat, întrucât obiectul cererii este evacuare iar procedura în care a fost pronunțată, este una specială, instanța nefăcând altceva decât să aprecieze asupra intervenției pactului comisoriu de gradul IV, introdus prin semnarea actului adițional nr. x care dă dreptul beneficiarului la rezilierea contractului, fără intervenția instanței și în consecință a dispus evacuarea pârâtei din șantier, fără a se judeca fondul cauzei - culpa contractuală - pe baza unui probatoriu administrat.

Chiar în cuprinsul considerentelor sentinței, judecătorul precizează că nu a constituit obiect al analizei sale stabilirea culpei contractuale și a cauzei rezilierii, făcând numai aplicațiunea pactului comisoriu de gradul IV.

În lipsa stabilirii culpei, în baza unui probatoriu discutat în contradictoriu, apare evident că nu se poate angaja răspunderea contractuală a antreprenorului.

În prezenta cauza, s-a invocat nelegalitatea pactului comisoriu, abuzul și nelegala activare a acestuia, determinat de faptul că, pe de o parte pârâta sesizase deja instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect, obligație de a face și rezilierea judecătorească a acordului contractual din culpa exclusivă a reclamantului, iar pe de alta parte inexistența culpei CEA, pentru activarea clauzei contractuale.

Cauza neexecutarii obligației contractuale de către beneficiar, trebuia analizată în cadrul acestui dosar, prin rezolvarea în cadru legal, a excepției nelegalității notificării de reziliere și a excepției de neexecutare, excepții care fuseseră unite cu fondul, tocmai ca instanța sa se pronunțe în deplină cunoștință de cauza, după administrarea probatoriului.

Este evident că prin sentința civilă nr. 1109/2015, care reprezintă temeiul întregii motivări a soluției judecătorului fondului, nu s-a stabilit culpa contractuală, în sensul analizei pe fond, a conduitei contractuale a părților, care a generat rezilierea acordului contractual, pe baza unui probatoriu și al unei dezbateri judiciare, aspect relevat chiar în motivarea sentinței indicate "instanța nu este în măsură să analizeze cauza acestei neexecutari", ci a constata incidența unei clauze care-i justifica sentința de evacuare.

Apararea pârâtei, este pertinentă, întrucât instanța care a pronunțat evacuarea, a constatat în mod indirect asupra rezilierii, astfel că nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pe de o parte, aceste considerente nu sprijină soluția din dispozitiv, nu au caracter necesar, iar pe de alta parte, nu conțin în ele soluții care să fi fost adoptate, ca urmare a unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare, care reprezintă fundamentul principiului autorității de lucru judecat.

În realitate, prima instanța, prin admiterea puterii de lucru judecat, asupra considerentului că în cauza de față, a operat rezilierea, fiind constatată chiar și culpa debitorului, fără să se fi administrat probe pe aceste aspecte, judecătorul fondului a încalcat un principiu fundamental, acela al dreptului la apărare.

În jurisprudență s-a statuat că dacă din punct de vedere al oportunității, emiterea notificării de reziliere, aparține creditorului, pactul comisoriu, trebuie invocat cu bună credință și tocmai de aceea, efectele declarării rezilierii, sunt subordonate hotărârii judecătorești, care trebuie să constate dacă au fost întrunite toate condițiile pentru ca reclamantul să declare contractul reziliat. Or, în speță, nici o instanța nu a supus analizei, condițiile rezilierii contractului.

În dosarul nr. x/2015, având ca obiect evacuare, instanța nu s-a preocupat de stabilirea culpei, aspect pe care l-a afirmat clar în considerente, ci a constatat incidența unei clauze, pe baza căreia și-a motivat soluția de evacuare, în procedura specială, de urgență.

Apărarea pârâtei în acel dosar, judecat în procedura de urgență, a fost invocarea excepției de nelegalitate a actului administrativ, respinsă legal de instanța, pe excepția inadmisibilității, care avea de analizat numai incidența pactului comisoriu de gradul IV întrucât în dosarul din care a fost disjunsă cererea de evacuare nr. x/2014, se judeca cererea CEA de anulare a actului administrativ.

Acest aspect, nu poate constitui o piedica pentru pârâtă, de a-și valorifica dreptul într-o altă acțiune, prin care să se solicite, stabilirea culpei contractuale (în cauza erau în curs de soluționare atât dosarul nr. x, cât și dosarul nr. x/2014), situație față de care nu se poate reține statuarea unor elemente care să contrazică soluționarea pe fond a cauzei, în cele 2 dosare menționate.

În ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. se învederează că din analiza considerentelor sentinței, cu privire la justificarea pretențiilor reclamantului, se constată că, instanța a preluat întru-totul susținerile acestuia, cărora le acorda un caracter axiomatic, reluând până și elemente de ordin istoric, descriptiv ori teoretic, fără un aport analitic sau raționament propriu al judecătorului sau vreo referire concretă la probe indubitabile, care să le confirme, deși probatoriul administrat la cererea pârâtei ducea la o altă concluzie privind derularea evenimentelor.

Prin hotărârea atacată se reia întreaga susținere a reclamantului cu privire la o cauza a neexecutării la timp a lucrărilor și anume divergențele intervenite cu asociații, în condițiile în care din probele administrate rezultă că neînțelegerile asociaților nu au dus la întârzierea proiectului, ci inaplicabilitatea soluției tehnice propuse de proiectant, obligația de a propune o soluție viabilă din punct de vedere tehnic aparținând reclamantului în calitate de beneficiar, aspect confirmat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Un alt considerent al sentinței, fara nicio acoperire probatorie, se referă la activarea clauzei contractuale de reziliere unilaterală de către beneficiar, printr-o singura fraza enunțiativă, fără să ofere vreun raționament personal, în legătura cu circumstanțele reale, care au condus la încheierea celor 2 acte adiționale, de prelungire a duratei de finalizare a execuției proiectului, de condițiile concrete ale activării clauzelor contractuale și a decelării elementelor culpabile ale beneficiarului, conduita lui abuzivă, nelegală.

Se fac aceleași referiri legate de argumente ale sentinței, fără nicio acoperire probatorie, în contradicție cu probele dosarului, la considerentele de la fila x, alin. (2), (3), (4), (5), (6) și 7 din hotărârea atacată, care constituie simple preluări ale susținerilor reclamantului din cererea de chemare în judecată, fără o analiză din partea judecătorului fondului, in condițiile unui material probator, suficient de relevant dar în mod evident nevalorificat.

De asemenea, considerentele instanței de fond, cu privire la justificarea pretențiilor reclamantului și al cuantumului acestora, reprezintă o reproducere, până la identitate, a petitului cererii reclamantului, singurele intervenții proprii ale instanței, fiind cele privind înlăturarea apărărilor pârâtei.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. sunt formulate mai multe critici distincte.

Instanța de fond a dat o rezolvare nelegală excepției nulității relative a actului adițional nr. x/29.11.2013, cu încălcarea art. 1207, art. 1209 C. civ., normelor de drept procesual privind admiterea si administrarea probelor, exercitarea rolului activ al judecatorului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) cât și din perspectiva nemotivării hotărârii.

În fapt, se reiau textele de lege invocate de reclamant în răspunsul la întâmpinare, reținându-se faptul că încheierea actului adițional, a fost solicitată de pârâta, pentru a evita penalități, act ratificat ulterior de reclamantă, prin executare, pentru ca în final, să se redea integral, texte din acordul contractual și din actul adițional, inclusiv din anexe, fără nicio interpretare sau analiză.

Problema fundamentală invocată de pârâta în susținerea nulității actului adițional, a fost lipsa consimțământului societății, la semnarea actului adițional nr. x, eroarea esențială, cu privire la conținutul actului, întemeiată pe dispozițiile art. 1207 C. civ., respectiv neregularitatea reprezentării CEA, la momentul semnării acestui act.

Instanța trebuia să constate și să lămurească în această privință că mandatul formal acordat angajatului CEA, nu a fost un mandat special, pentru a negocia încheierea contractului, el având ca obiect, numai prelungirea termenului de execuție, conform discuțiilor preliminare.

Față de obiectul actului adițional - modificarea drastică a unui acord de achiziție, aflat în plină derulare, se impunea cu necesitate existența unui mandat special, care să prevadă limitele de competență precizate în mod expres ale mandatarului și mai ales cu mențiunea că aceste competente, reprezintă voința societară (existența unei hotărâri AGA).

Semnatarul actului, nici nu a cunoscut și nici nu avea cum sa cunoască, conținutul concret al actului adițional, fiind cetățean italian, necunoscător de limba română, iar în cuprinsul actului nu se consemnează prezenta vreunui traducător autorizat.

Actul adițional nu a fost prezentat anterior semnării pârâtei pentru a-și exprima acordul asupra tuturor cauzelor, care datorită caracterului lor, impuneau negocierea pârților, pentru a se întruni acordul de voință al acestora, lipsind în mod evident consimțământul societății.

Vizarea actului de un avocat, a fost invocată de reclamant fără vreo dovadă, în actul adițional fiind menționată numai viza juristului reclamantului, nu suplinește consimțământul societății, așa cum încearcă să sugereze instanța, în considerente, având doar atribuții de verificare din punct de vedere juridic.

Mențiunea din considerentele sentinței, precum că la semnarea actului adițional, ar fi participat și managerul de proiect din partea pârâtei, dl. C., nu are nici un suport probator.

În speță, în opinia pârâtei, sunt pe deplin aplicabile, dispozițiile art. 1207 C. civ., întrucât s-a aflat într-o eroare esențială, cu privire la conținutul concret al actului adițional, apărare fermă susținută și la instanța de fond, ignorată și de data aceasta de către instanța de fond, care nu numai că a înlaturat-o nejustificat, dar nici nu a admis administrarea de probatorii care puteau să întregească elementele de fapt și de drept, privind aplicarea textului citat.

Textul are aceeași consistență si aplicabilitate și în ce privește incidența tezei a II-a, întrucât printr-o verificare chiar și sumară, a împrejurărilor concrete, în care s-a semnat acest act, reclamantul nu numai că a cunoscut eroarea esențială în care se afla pârâta, dar a și determinat-o și chiar provocat-o, de pe poziția sa de forța, amenințând cu neplata lucrărilor executate.

Pârâta a fost de acord cu prelungirea duratei de execuție, doar pentru ca reclamantul să rezolve problemele de proiectare, pentru ca ulterior să le implementeze.

Se interpretează eronat de către instanța, că față de condițiile stipulate în actul adițional nr. x, obligațiile covenite revin numai reclamantei, întrucât din revendicările reclamantei, chiar și numai cele menționate în actul adițional, se putea constata că acestea conțineau obligații clare, precise, mai ales pentru beneficiar: retragerea dispozițiilor de penalități, aprobarea dispozițiilor de șantier corective ale proiectului inițial, remedieri la proiectul de execuție, compatibile cu situația actuala din teren, punerea la dispoziția antreprenorului de soluții tehnice viabile la punctul "Viroaga" - cuprinse în revendicarea nr. 208/05.11.2013), rezolvarea tuturor problemelor de către beneficiar - conform revendicării nr. 225/27.11.2013.

Prin acceptarea prelungirii duratei de execuție, beneficiarul și-a însușit propria culpa în întarzierea lucrărilor, prin neaprobarea dispozițiilor de șantier, nepunerea la dispoziție a soluțiilor tehnice viabile, pentru restul remedierilor.

Pentru a-și argumenta soluția, prima instanța interpretează probele unilateral, numai în favoarea reclamantului.

Invocarea de către instanță, prin preluarea susținerilor reclamantului, a dispozițiilor art. 1209 C. civ., este nefondată.

Din argumentele prezentate anterior, bazate pe probe certe, indubitabile, rezulta ca reclamanta, nu și-a asumat "riscul de eroare", întru-cât nu a cunoscut, nu i s-a prezentat în prealabil și în forma semnată de angajatul său, conținutul concret al acestui act.

Mandatul formal a vizat numai prelungirea duratei de execuție, până când beneficiarul rezolva revendicările, cuprinse chiar în preambulul actului adițional.

În fapt, reclamanta nici nu putea să-și asume un asemenea risc contractual crescut, fără negocieri prealabile și fără mandat special din partea AGA.

Rezultă fără dubii că este de neconceput asumarea unor obligații atât de impovăratoare, decât în condițiile unei erori distructive de voință.

În acest context probatoriu, dată fiind importanța determinantă a actului adițional nr. x, în soluționarea justă și legală a cauzei, reclamanta a solicitat administrarea de probe cu martori și înscrisuri, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, insuficient probate, probe respinse în mod nejustificat, fără nicio motivare, lipsind de conținut și eficiență, opțiunea instanței de a uni aceasta excepție, cu fondul cauzei.

Tocmai sesizând circumstanțele concrete ale semnării actului adițional nr. x, apărările pertinente ale reclamantei, pe baza probelor certe din dosar, precum și caracterul exagerat, abuziv al clauzei introduse prin acest act, instanța de judecata avea îndatorirea legală, independent de pozitia părților (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului și implicit pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.

O alta reținere a instanței, fără acoperire probatorie, se referă la faptul că reclamanta, ar fi solicitat încheierea actului adițional, pentru "a scăpa de penalități", în condițiile în care teza reală probată, este ca reclamanta a agreat prelungirea duratei legale de execuție dar a și solicitat rezolvarea tuturor problemelor tehnice, cuprinse în revendicările menționate în cuprinsul actului adițional nr. 2.

Reținerea instanței că reclamanta ar fi ratificat ulterior acest act, este falsă, întrucât s-a solicitat în permanență beneficiarului punerea la dispoziție, a soluțiilor tehnice, cuprinse in revendicările enumerate, iar beneficiarul, după încheierea actului adițional, a manifestat aceeași pasivitate, la adăpostul pactului comisoriu, neîndeplinindu-și obligațiile asumate, pentru ca ulterior, să procedeze la rezilierea unilaterală a contractului, prin activarea pactului comisoriu din actul adițional nr. 2.

Instanța de fond a interpretat eronat normelor legale privind contractele de achiziție publică.

Achiesarea instanței de fond, la susținerile reclamantului, aceea că prin incheierea actului adițional nr. x, s-a convertit tipul de contract, încalcă toate normele legale privind achizițiile publice, precum și pe cele privind autorizarea construcțiilor (O.U.G. nr. 34/2016 și legislația conexă a achizițiilor publice, Legea nr. 10/1995 și Legea nr. 50/1991).

Daca s-ar accepta teza preluată de instanță, ar însemna că printr-un act adițional, semnat fără negociere, prin fraudă la lege, se pot schimba condițiile inițiale de licitație, în baza cărora s-a încheiat contractul de achiziție publică, atât sub aspectul riscurilor dar și al răspunderii contractuale, aspecte sancționate de legislația achizițiilor publice.

La aceasta se adaugă și faptul că este interzisă categoric reevaluarea acestor factori de risc și de răspundere contractuală, la un obiectiv finalizat în proporție de 67%, pe un proiect de execuție aprobat și semnat pentru neschimbare, de însuși emitentul, proiect și tip de contract, în baza căruia s-a obținut finantarea (mai ales că 50% din finanțare este din fonduri europene).

Chiar daca prin absurd, ar fi existat un acord de voința expres consemnat în actul adițional nr. x, în care părțile ar fi convenit la o asemenea "convertire", aceasta nu putea produce nicio consecință juridică, fiind o clauză în afara legii.

Cum s-ar putea agrea o asemenea apărare, fara niciun suport legal, dar mai ales impotriva tuturor uzanțelor naționale si internaționale, din domeniul construcțiilor, care consacra faptul ca, acordul contractual de achiziție publica, în plină derulare, cu o realizare de 67%, cu finanțare 50% din fonduri europene, nu poate fi modificat, printr-un act adițional imperfect, fără negocieri și cu o eroare esențială cu privire la clauzele sale.

Pe de altă parte, această susținere preluată de instanța, nu are nici un suport probator, întrucât în actul adițional nr. x, nu există o clauză expresă care să prevadă "convertirea" contractului inițial, iar termenul suplimentar stabilit prin actul adițional, era destinat tocmai punerii la dispoziția antreprenorului, de soluții tehnice viabile, care să-i permită continuarea și finalizarea lucrărilor.

Mai mult decât atât, în actul adițional nr. x în afara de modificarea termenului de execuție a lucrărilor și limitarea termenului de revendicare a problemelor la punctul V se menționează că "toate celalalte clauze rămân neschimbate", iar subclauza 4.1. prevede că antreprenorul nu va fi responsabil, în nici un fel, de proiectarea sau specificațiile lucrărilor Permanente.

Nici în dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 1874 si urm C. civ., care reglementează contractul de antrepriză pentru lucrările de construcții, nu este reglementată o astfel de chestiune "a convertirii contractului" și aceasta cu atât mai mult în cadrul legislației speciale, de achiziții publice, care are un regim extrem de strict și riguros.

1.3.2. Prin recursul său reclamantul Consiliul Județean Mureș a invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și procedând la rejudecarea cauzei, admiterea și a petitului IV al acțiunii introductive, ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 76.314,40 RON.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susținut următoarele:

Cu privire la această cerere instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamantul nu a făcut dovada efectuării de cheltuieli, iar cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2014, în condițiile în care nu au fost solicitate în acel dosar pot fi valorificate pe cale separată.

Obiectul dosarului nr. x/2014 l-a constituit o cerere de asigurare de dovezi, întemeiată pe prevederile art. 359 - 365 C. proc. civ.

La solicitarea ambelor părți, instanța de fond a dispus acvirarea la prezentul dosar a dosarului nr. x/2014 (încheierea de ședință din data de 19.01.2017), ulterior respingând intimatului o cerere de efectuare a unei expertize tehnice (încheierea de ședință din data de 16.03.2017) în considerarea faptului că a fost acvirat dosarul de asigurare de dovezi, fiind astfel incidente în speță prevederile art. 363 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "probele asigurate în condițiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de instanță, la judecarea procesului, sub raportul admisibilității și concludenței lor. În cazul în care se găsește necesar, instanța va proceda, dacă este cu putință, la o nouă administrare a probelor asigurate".

În speța dedusă judecății, instanța de fond nu a considerat necesar să procedeze la o nouă administrare a probelor asigurate în dosarul nr. x/2014.

Este de remarcat faptul că, în cursul procesului asupra fondului cauzei, aceste probe au aceeași valoare doveditoare ca și în cazul în care s-ar fi administrat în cursul judecății.

Astfel, întrucât acestea sunt probe ale procesului, costurile impuse de administrarea lor se cuantifică la calculul cheltuielilor de judecată în dosarul în care s-a judecat pricina în fond, respectiv în prezentul dosar, potrivit prevederilor art. 363 alin. (3) C. proc. civ. protrivit cărora "cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ținute în seamă de instanța care judecă pricina în fond".

Față de aceste prevederi legale, este greșită reținerea instanței de fond potrivit căreia "reclamantul nu a făcut dovada efectuării de cheltuieli ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată", în situația în care probele asigurate în dosarul nr. x/2014 constituie probe în prezentul dosar. Astfel, cheltuielile efectuate cu administrarea acestora, trebuie avute în vedere, potrivit prevederilor art. 453 C. proc. civ., la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată la care poate fi obligată partea care pierde procesul, în speță intimatul.

Este de asemenea greșită și afirmația instanței de fond potrivit căreia, cheltuielile efectuate cu administrarea probelor asigurate în dosarul nr. x/2014 urmează a fi solicitate pe cale separată, raportat tot la prevederile art. 363 alin. (3) C. proc. civ. care stipulează expres că, aceste cheltuieli urmează a fi cuantificate la calculul cheltuielilor de judecată doar în dosarul în care se judecă pricina, ca urmare a stabilirii culpei procesuale a părții care pierde procesul.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată reclamantul Consilioul Județean Mureș a solicitat respingerea recursului pârâtului, apreciind că hotărârea instanței de fond, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă este legală.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei exercitat împotriva sentinței nr. 82/07.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, urmând a constata că celelalte critici formulate de părți sunt neîntemeiate.

2.1.1. Recursul pârâtei A..

Criticile pârâtei referitoare la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Un prim aspect invocat pentru incidența acestui motiv de nelegalitate este legat de nerespectarea prevederilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la suspendarea soluționării cauzei la cererea reclamantei până la soluționarea dosarului nr. x/2014 care a fost strămutat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia.

În această privință reclamanta susține că în mod nelegal instanța de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, existând o legătură de conexitate cu dosarul nr. x/2014, fără a pune în discuția părților admisibilitatea înscrisurilor atașate cererii de suspendare, care au fost restituite delegatului reclamantei, și în lipsa unei apărări calificate a reclamantei, în condițiile în care reprezentanții aleși ai acesteia reziliaseră unilateral contractul de asistență juridică.

Prin art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. legiuitorul a prevăzut un caz de suspendare a judecării cauzei, facultativă, atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența ori inexistența unui drept care face obiectul altei judecăți.

Acest caz de suspendare este lăsat la aprecierea instanței de judecată și are în vedere existența unor chestiuni prejudiciale, a căror soluționare ar avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Existența unei conexități evidente între cele două dosare nu demonstrează existența unei chestiuni prejudiciale a cărei nerezolvare de către instanța învestită ar fi reprezentat pentru instanța de fond un impediment la justa și completa soluționarea a cauzei.

Existența sau inexistența culpei părților contractante în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a clauzelor contractuale face obiect al ambelor cauze, neconstituind însă un temei suficient în suspendarea judecării prezentei cauze.

Asistența juridică nu este obligatorie în prezenta cauză, astfel că soluționarea cererii de suspendare în lipsa unui avocat ales al reclamantei, în condițiile în care ceilalți doi avocați au reziliat contractul de asistență juridică, este legală, instanța de fond nefiind ținută a amâna soluționarea acestui incident procedural până ce reclamanta și-ar fi asigurat reprezentarea calificată în instanță.

Această măsură nu este invalidată nici de restituirea de către judecătorul fondului a înscrisurilor atașate cererii de suspendare, pentru că în lipsa propunerii de probe în condițiile legii, a explicitării relevanței și utilității lor instanța de fond nu era ținută a pune în discuția părților admisibilitatea acestor mijloace de probe, iar instanța de control judiciar nu este în măsură a aprecia asupra legalității acestei omisiuni.

Un al doilea aspect invocat de pârâtă în justificarea acestui motiv de nelegalitate este legat de pronunțarea instanței de fond asupra excepției autorității de lucru judecat, în rezolvarea excepțiilor invocate de pârâtă, fără a o pune în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile art. 14 pct. 5 si 6, art. 248 alin. (1), art. 237 alin. (2) și art. 432 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de subliniat că instanța de fond nu a soluționat excepția procesuală a autorității de lucru judecat, pentru că admiterea ei, cum pretinde pârâta, ar fi dus în mod logic la respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, situație care ar fi profitat în mod evident pârâtului.

Ceea ce a valorificat instanța de fond este puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de instanțele judecătorești învestite a soluționa dosarul nr. x/2015 având ca obiect evacuare. Acest mijloc de apărare a fost invocat de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare conform art. 14 alin. (2) C. proc. civ., de care pârâta a luat cunoștință în mod evident din studiul dosarului conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ., așa cum de altfel rezultă din susținerile sale din recurs, și asupra căreia a fost în măsură a formula apărări în cunoștință de cauză, fiind satisfăcută astfel cerința punerii în discuția părților a acestei apărări, fără a fi necesară identificarea formală de către instanța de fond și punerea ei corespunzătoare în discuție părților.

Se mai susține în cadrul acestui motiv de nelegalitate greșita aplicare a normelor procedurale care reglementează excepția autorității de lucru judecat în privința rezolvării excepției de nelegalitate a notificării de reziliere a acordului de achiziție, precum și a apărării pârâtei privind ineficiența pactului comisoriu expres convenit prin actul adițional nr. 2.

Aceste apărări nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind identificate normele procesuale pretins nerespectate de instanța de fond. Analiza apărărilor formulate sub acest aspect denotă critici în privința greșitei soluționări a excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate a notificării de reziliere și greșita aplicare a pactului comisoriu expres convenit, pentru lipsa de culpă a pârâtei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, care în fapt se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate de instanța de recurs în cadrul analizei acestui motiv de casare.

Nu sunt fondate nici criticile pârâtei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

În această privință instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a condițiilor de antrenare a răspunderii contractuale a pârâtei, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantei sau nu a analizat unele critici particulare, care intrau în contradicție și erau contrazise implicit de ansamblul considerentelor instanței de fond nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forța explicativă a celorlalte, iar nu situația relevată de recurentă în care considerentele avute în vedere la fundamentarea soluției sunt contrarii motivelor de legalitate invocate de reclamantă, nefiind însușite de instanța de fond.

O soluție sau alta a instanței de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parțială a argumentelor unei părți în conflictul judiciar dedus judecății, astfel că admiterea acțiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de aceasta, însușite de instanța de fond, iar apărările pârâtei au fost apreciate, în consecință, nefondate.

Pe de altă parte, pretinsa lipsă de corespondență dintre starea de fapt reținută de instanța de fond și cea care ar rezulta în urma administrării probelor, diferită în opinia recurentei pârâte, nu se circumscrie acestui motiv de casare, circumscriindu-se caracterului devolutiv al căilor de atac ordinare, nefiind în consecință specifică recursului.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

Nu pot fi validate nici criticile pârâtei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în precedent, au fost calificate ca fiind subsumate acestui motiv de casare criticile referitoare la greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a notificării de reziliere și greșita aplicare a pactului comisoriu expres convenit, pentru lipsa de culpă a pârâtei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Este de subliniat în acest context, că deși pârâta în cadrul apărărilor formulate a invocat distinct excepția de nelegalitate a notificării de reziliere, pe de o parte, și ineficacitatea pactului comisoriu expres, clauză în temeiul căreia a fost emisă notificarea de reziliere, distincție care a fost respectată și de instanța de fond în cadrul analizei apărărilor pârâtelor, în realitate ambele apărări vizează notificarea de reziliere, susținându-se nelegala sa emitere, prin valorificarea greșită de către reclamantă a clauzei prin care s-a convenit pactul comisoriu, astfel că se poate concluziona că instanța de fond soluției de respingere a excepției de nelegalitate a oferit o motivare alternativă, pe excepție și pe fond.

În privința respingerii ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate în mod eronat a apreciat instanța de fond că pârâta nu se mai putea prevala de acest mijloc de apărare în litigiul pendinte.

Acest caz de inadmisibilitate a fost reținut pe bună dreptate în practica judiciară în situația contestării legalității unui act administrativ în cadrul aceluiași proces atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, ceea ce nu este cazul speței de față. Ar mai fi inadmisibilă invocarea excepției de nelegalitate aceluiași act administrativ și în situația în care a mai fost invocată în alt proces, între aceleași părți sau de același autor, pentru motive identice, iar excepția a fost analizată pe fond, ceea ce de asemenea nu se verifică în cauză, întrucât în dosarul nr. x/2015 prin sentința nr. 1109/16.10.2015 excepția de nelegalitate a notificării de reziliere a fost respinsă ca inadmisibilă.

Însă, așa cum s-a reținut în precedent, instanța de fond a soluționat și pe fond această excepție de nelegalitate, în cadrul apărărilor pârâtei referitoare al ineficacitatea pactului comisoriu expres convenit, în realitate referitor la efectele sale, respectiv nelegala emitere a notificării de reziliere, pentru că, în opinia recurentei pârâte, nu are nici o culpă în neexcutarea parțială sau executarea necorespunzătoare contractului.

Din acest punct de vedere, contrar celor susținute de pârâtă prin cererea de recurs, în mod corect a valorificat instanța de fond puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1109/16.10.2015 pronunțată de Tribunalui Mureș în dosarul nr. x/2015 prin care s-a dispus evacuarea pârâtei de pe șantierul lucrărilor a căror antrepriză o achiziționase, soluție defintivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1/R/08.01.16 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Într-adevăr în cadrul acestui dosar nu a fost stabilită culpa pârâtei în neexecutarea clauzelor contractului, cum pretinde pârâta, însă nu era necesar. În cazul angajării răspunderii civile contractuale trebuie dovedită neexecutarea obligației convenționale, care odată efectuată, naște prezumția culpei în neîndeplinirea ei, prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

În acest sens s-a reținut prin hotărârile anterior menționate, și nu este contestat, că pârâta nu a respectat termenul stabilit în programul de execuție asumat și anexat Actului adițional nr. x din 29.11.2013, fiind astfel constatate îndeplinite condițiile pactului comisoriu expres de grad IV convenit între părți și, valorizându-i efectele, s-a dispus evacuarea pârâtei de pe șantier.

Culpa pârâtei în nerespectarea programului de execuție asumat este prezumată, nefiind înlăturată prin proba contrară a justificării oricărei vinovății în conduita constatată ca fiind o faptă ilicită din perspectivă contractuală, cum se pretinde prin art. 1350 alin. (2) C. civ.

Pârâta, sub acest aspect, insistă în pretenția că nexecutarea obligațiilor asumate în termenele convenite prin actul adițional nr. x se datorează deficiențelor de proiectare, activitate care era în sarcina reclamantului. Însă e de remarcat că pârâta a convenit cu reclamantul un nou termen de execuție, în condițiile proiectului anterior, despre care a pretins că era deficitar și ar fi dus la întârzierea lucrărilor, asumându-și chiar și în aceste condiții finalizarea lucrărilor, fără a condiționa termenul de finalizare de o conduită anume a reclamantei în sensul revizuirii corespunzătoare a proiectului tehnic al lucrării achiziționate.

În acest context, sunt nefondate și criticile recurentei pârâtei referitoare la soluția instanței de fond în privința excepției nulității relative a actului adițional nr. x/29.11.2013.

Referitor la aceste critici este de subliniat că argumentele recurentei pârâte sunt contradictorii, susținându-se în esență că la încheierea actului adițional nr. x a lipsit consimțământul societății, neregularitate care atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat în aceste condiții, și eroarea esențială cu privire la conținutul actului adițional, prevalându-se în acest sens de art. 1207 C. civ., eroare decurgând din neregularitatea reprezentării reclamantei, aspect care atrage nulitatea relativă a actului juridic încheiat în aceste condiții, care presupune însă existența unui consimțământ, însă alterat prin acest viciu.

Urmare a acestei contradicții, luând în considerare temeiul juridic invocat precum și faptul că în cazul de față există un consimțământ exprimat prin mandatar special, instanța de control judiciar va analiza aceste critici numai din perspectiva nulității realative determinată de viciul erorii esențiale.

Recurenta pretinde că la încheierea actului adițional nr. x/29.11.2013 a fost prezent D., cetățean italian, care a fost mandatat special doar pentru semnarea acestui act de către reprezentantul legal al pârâte, iar nu pentru negocierea lui. Se mai susține că mandatarul pârâtei nu cunoștea limba română și astfel nu și-a putut da seama de clauzele suplimentare, în condițiile în care din discuțiile preliminare se convenise numai prelungirea duratei de execuție a contractului.

Pentru a fi în prezența unei erori esențiale, cum se susține de recurenta pârâtă, se impune ca falsa reprezentare a realității să fie esențială, să fie scuzabilă, elementul asupra căruia partea contractantă a fost în eroare să fie determinant pentru încheierea acestui act juridic, iar cocontractantul să știe că elementul fals reprezentat este esențial. Aceste cerințe trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea sancțiunii nulității relative a actului juridic.

În cauză, așa cum în mod just a reținut instanța de fond, eroarea de care se prevalează pârâta, cel puțin nu este scuzabilă, fiind incidente dispozițiile art. 1209 C. civ. conform cărora "nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta".

Prin urmare, mandatarea unei persoane de către o persoană despre care pârâta pretinde că nu știa limba română, cunoscând acest lucru, punând în executare contractul astfel încheiat, reprezintă asumarea riscurilor decurgând din aceste operațiuni juridice, situație în care nu se poate prevala de sancțiunea nulității relative a contractului încheiat în aceste condiții.

În fine, criticile pârâtei referitoare la aprecierea instanței de fond că prin încheierea actului adițional nr. x la contractul de achiziție s-ar fi transformat contractul din FIDIC roșu în FIDIC galben sunt irelevante în cauză.

Aceste aprecieri ale instanței de fond chiar dacă sunt eronate, întrucât nu s-a strămutat obligația de proiectare de la beneficiar la achizitor prin încheierea actulului adițional, pentru a se realiza pretinsa "convertire" a contractului, valențele contractului din acest punct de vedere nu au folosit la soluționarea cauzei.

2.1.2. Recursul Consiliului Județean Mureș.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanța de fond a reținut în mod eronat că nu s-a făcut dovada efectuării de cheltuieli ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată, iar cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2014, în condițiile în care nu au fost solicitate în acel dosar, pot fi valorificate pe cale separată.

Obiectul dosarului nr. x/2014 l-a constituit o cerere de asigurare de dovezi, întemeiată pe prevederile art. 359 - 365 C. proc. civ., iar în legătură cu valoarea lor doveditoare instanța de fond nu a considerat necesar să procedeze la o nouă administrare a probelor asigurate.

Întrucât acestea sunt probe ale procesului, costurile impuse de administrarea lor se cuantifică la calculul cheltuielilor de judecată în dosarul în care s-a judecat pricina în fond, respectiv în prezentul dosar, așa cum pretinde reclamanta, potrivit prevederilor art. 363 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că "cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ținute în seamă de instanța care judecă pricina în fond".

Întrucât sumele avansate cu asigurarea dovezilor sunt rezonabile în raport cu complexitatea cauzei, că mijloacele de probă asigurate au fost utile și relevante în cauză și că pârâta este în culpă procesuală urmare a soluției pronunțate se impunea ca în temeiul art. 453 C. civ. să fie puse în sarcina părții căzute în pretenții.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (1) și 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Județean Mureș împotriva sentinței nr. 82/07.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa, în parte, și rejudecând, va obligă pârâtul și la plata sumei de 76.314,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Va fi respins ca nefondat recursul pârâtei A. împotriva aceleași hotărâri ca nefondat, cu consecința menținerii ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul pârâtei A. împotriva sentinței nr. 82/07.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Județean Mureș împotriva aceleași hotărâri, casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, obligă pârâtul și la plata sumei de 76.314,40 RON cu titlu d