ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4133/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Sectorului 3 București și la Tribunalul București, secția a III-a civilă și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanță, prin sentințele nr. 7857 din 25.05.2016, respectiv nr. 1220 din 12.10.2016, de către reclamantul A. și continuată de reclamantul B., în calitate de moștenitor, s-a solicitat, în contradictoriu cu pârârții S.C. C. S.A. și Ministerul Economiei și Comerțului, să se dispună nulitatea absolută parțială a Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078, în ceea ce privește suprafața de 467 mp .

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 131 din 23 ianuarie 2017, a admis excepția tardivității formulării acțiunii invocată de pârâța C. S.A. și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant.

Totodată, a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de D. S.A..

1.3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B..

În motivarea recursului său, reclamantul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/10.10.1994, în ce privește suprafața de 467 mp.

Prin sentința civilă atacată, instanța de fond a admis excepția tardivității și a respins acțiunea ca tardivă, apreciind că actele administrative pot fi atacate nu mai târziu de un an de la data comunicării actului sau luării la cunoștință despre existenta acestuia. Cum dreptul de proprietate consfințit prin acest certificat a fost intabulat în Cartea Funciară la data de 03.06.2002, operează prezumția de cunoaștere a dreptului de către terți și începe sa curgă termenul de decădere de un an mai sus indicat.

Considerând sentința atacată ca fiind nelegală, recurentul reclamant arată, în primul rând, că actul administrativ reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ individual, iar nu normativ și, ca atare, acesta a fost comunicat numai persoanei îndreptățite, respectiv S.C. C. S.A.. În atare situație reclamantul nu avea de unde să cunoască sau de unde să prezume că pârâta, care nu a avut niciodată un titlu valabil asupra terenului reclamantului, poate beneficia de constituirea unui drept de proprietate.

Instanța de fond invocă faptul că data de la care ar fi trebuit reclamantul să ia cunoștință de existenta certificatului este data întabulării dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv anul 2002, considerent ce contravine, în opinia, recurentului, dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că, in cazul actului administrativ individual, cererea nu se poate introduce mai târziu de un an "de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

În ceea ce-l privește, recurentul reclamant susține că data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate precum și data luării la cunoștință de existenta acestui act este 09.06.2015 când, prin adresa de răspuns nr. x/09.06.2015, Ministerul Economiei i-a pus la dispoziție actele relevante din dosar referitoare la terenul în cauza și la emiterea certificatului.

La data de 20.07.2015, după studierea actelor trimise de minister si după obținerea unui extras de carte funciară, reclamantul a revenit cu plângere prealabilă la Ministerul Economiei, prin care a solicitat revocarea actului sau promovarea unei cereri de chemare în judecată pentru anularea actului administrativ nelegal emis. Prin adresa de răspuns nr. x/22.07.2015 ministerul a comunicat faptul că actul nu mai poate fi revocat, fiind intrat în circuitul civil și a refuzat să promoveze cerere de chemare în judecată pentru anularea actului, dar sfătuind să se adreseze instanțelor judecătorești în drept să decidă.

De la momentul răspunsului la plângerea prealabilă (22.07.2015) a început să curgă termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) pct. a) din Legea nr. 554/2004 actualizată însă, dat fiind faptul că, la data de 11.09.2015, A. a decedat iar certificatul de moștenitor a fost emis în data de 16.02.2016, termenul de introducere a acțiunii a fost suspendat în toată această perioadă.

Intre momentul răspunsului la plângerea prealabilă (22.07.2015) și decesul domnului A. (11.09.2016) a curs un termen de 1 lună și 20 de zile. Între data întocmirii certificatului de moștenitor (16.02.2016) și data introducerii prezentei acțiuni (04.04.2016), a curs un termen de 1 lună și 17 zile. Cum între data decesului (11.09.2015) și data emiterii certificatului de moștenitor (16.02.2016) termenul de prescripție este suspendat in mod legal in baza art. 2533 C. civ., rezultă ca din termenul de prescripție 6 luni au curs numai 3 luni si 7 zile.

Din aceasta perspectivă, acțiunea nu este tardivă.

Pe de altă parte, nu se poate retine că data la care a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este anul 2002 (data intabulării), din mai multe considerente și sub acest aspect recurentul a arătat, în primul rând, că acest certificat are o suprafață diferită față de suprafața terenului său, adică 3863,37mp, în loc de 467mp, astfel că nu avea de unde să realizeze că acest act include și dreptul de proprietate asupra propriului teren.

Mai mult, acest certificat este emis pentru o altă adresă poștală decât cea a terenului reclamantului, adică B-dul x nr. 29-33, iar nu str. x (colt cu strada x nr. 2), și, în consecință, nu avea cum să știe că acest certificat înglobează si terenul său.

Susține recurentul reclamant că, de nenumărate ori de-a lungul timpului, a fost la cartea funciară pentru a întreba dacă asupra terenului din str. x și-a întabulat cineva dreptul de proprietate, iar răspunsul a fost de fiecare dată negativ.

În plus față de toate acestea, principiul opozabilității "erga omnes" a drepturilor întabulate în cartea funciară este un artificiu juridic similar principiului "nemo censetur ignorare legem", dar știut fiind faptul că nimeni nu poate cunoaște efectiv conținutul fiecărei cărți funciare deschise pe teritoriul României, mai ales in condițiile în care întabularea nu viza adresa poștală a terenului reclamantului și nici suprafața pe care o avusese în proprietate.

Mai mult decât atât, efectul erga omnes este stabilit in ceea ce privește opozabilitatea dreptului de proprietate contra terților, el neputând fi interpretat ca un termen de la care curge termenul de 1 an în care actul de proprietate constitutiv al actului sa poată fi atacat.

Față de aceste considerente, recurentul reclamant solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078/10.10.1994, în ce privește suprafața de 467mp, cerere introdusă de autorul reclamantului pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 în cursul anului 2015 și continuată, apoi, de recurentul reclamant B..

Învestită fiind prin declinator de competență, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 131 din 23 ianuarie 2017, prin care a respins acțiunea având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca fiind tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, calificând actul juridic supus discuției ca fiind unul administrativ cu caracter individual, a reținut că în cauză devine incident art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 iar termenul de decădere de un an, prevăzut de articolul anterior citat, a început să curgă de la data înscrierii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară(03.06.2002) și s-a împlinit la 03.06.2003.

Reclamantul B. a declarat recurs împotriva sentinței civile pronunțate de instanța fondului, apreciind, în esență, că modalitatea de rezolvare a excepției admise de instanță reflectă greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 susținând, totodată, că efectul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate atestat prin certificatul contestat în cauza de față nu trebuie înțeles în sensul imposibilității de a dovedi data la care a luat cunoștință efectiv de existența acestui act administrativ.

Pentru dezlegarea criticilor formulate de recurentul reclamant la adresa legalității sentinței civile nr. 131 din 23 ianuarie 2017, Înalta Curte constată că, prin jocul combinat al dispozițiilor art. 7 alin. (3) și al art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, legiuitorul român recunoaște terțului ce se consideră vătămat prin emiterea unui act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, dreptul de a formula acțiunea în contencios administrativ la care se referă art. 1 alin. (1) din legea anterior citată.

Cu privire la termenul de formulare al unei atare acțiuni, legiuitorul a instituit un termen de prescripție de 6 luni, al cărui moment de început diferă potrivit distincțiilor arătate la alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 și un termen de decădere de un an, care, particularizat cauzei de față se calculează de la data luării la cunoștință, recurentul reclamant înfățișându-se ca terț față de actul administrativ cu caracter individual, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078/10.10.1994.

Fiind în afara discuției că momentul de început al cursului termenului de prescripție dar și al celui de decădere este circumscris datei la care subiectul de sezină a luat cunoștință de existența actului, Înalta Curte trebuie să răspundă, în continuare, la întrebarea dacă publicitatea intervenită cu privire la actul administrativ în discuție este relevantă în ceea ce privește verificarea termenului de introducere a acțiunii sau, dimpotrivă, recurentul reclamant poate, independent de faptul publicării în cartea funciară, să dovedească o altă dată la care a luat cunoștință efectiv de existența actului administrativ pe care îl atacă.

O atare analiză presupune un examen al dispozițiilor legale incidente în materia publicității imobiliare, concentrată în special pe scopul și efectele publicității imobiliare.

Fiind de ordinul evidenței că, prin publicitate, în sensul cel mai larg al noțiunii, se înțelege ansamblul mijloacelor consfințite de legiuitor pentru aducerea la cunoștința publicului a existenței actelor juridice ori faptelor sau unor operațiuni, este fără putință de tăgadă concluzia potrivit căreia scopul instituirii regimului de publicitate în privința drepturilor ce pot face obiectul înscrierilor în cartea funciară nu poate fi decât acela al înștiințării tuturor persoanelor cu privire la existența actului juridic înscris și a efectelor sale juridice.

Un atare scop răspunde, în primul rând, exigenței prelevării securității circuitului juridic, așadar nevoii de protecție a unui principiu fundamental de drept, context în care orice altă interpretare, prin care se tinde la relativizarea prezumției irefragabile de cunoaștere, nu reprezintă altceva decât o încălcare severă a acestui principiu, lucru de nepermis și de nedorit.

În aceste coordonate, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, se prevede că publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri.

Scopul și efectele publicității imobiliare au format obiectul preocupării legiuitorului și cu prilejul edictării C. civ., dovadă în acest sens fiind reglementarea cuprinsă la Titlul VII al actului normativ citat.

Dacă efectul constitutiv de drepturi, în privința înscrierii în cartea funciară(funcția constitutivă sau translativă de drepturi reale), nu face obiectul analizei în prezenta cauză, trebuie subliniat totuși că, în egală măsură, înscrierea în cartea funciară deservește funcției de informare a publicului, neexistând o ierarhizare între cele două funcții.

În acest din urmă sens, înscrierea în cartea funciară naște prezumția de cunoaștere publică a actului sau faptului în privința căruia au fost materializate formele de publicitate, prezumție ce nu poate fi combătută prin niciun alt mijloc de probă, având, așadar, natura unei prezumții legale absolute și irefragabile.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 883 alin. (3) C. civ., nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru și publicitate imobiliară.

Relevante, în acest sens sunt și dispozițiile legale menite să valorifice în plan procesual efectul opozabilității față de terți și în acest sens instanța de control judiciar face trimitere al dispozițiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.

Subliniind că, în speță, faptul considerat de lege ca fiind dovedit este cunoașterea, de către oricine(inclusiv reclamant) a dreptului de proprietate și a certificatului de atestare a acestui drept, ca efect al înscrierii în cartea funciară, Înalta Curte constată că o astfel de prezumție de cunoaștere nu poate fi înlăturată pentru simplul motiv că legiuitorul înuși nu permite o atare probațiune.

În sprijinul acestei concluzii stau dispozițiile aceluiași articol 328 C. proc. civ., care, la alin. (2), prevede că prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Or, așa cum s-a demonstrat anterior, prezumția legală de cunoaștere a conținutului cărții funciare nu poate fi înlăturată prin proba contrară pentru că legea dispune altfel, respectiv art. 883 alin. (3) C. civ., având conținutul mai sus redat.

Iată că însăși admisibilitatea eventualelor cereri de probațiune, în sensul că data efectivă a cunoașterii actului administrativ contestat nu coincide cu data înscrierii în cartea funciară, este mai mult decât discutabilă, în lumina celor de mai sus și a dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., potrivit cărora prima condiție de analiză a oricărui mijloc de probațiune este verificarea admisibilității probei ce se urmărește a fi valorificată în procesul civil.

Acesta fiind regimul juridic al efectelor înscrierilor în cartea funciară, Înalta Curte subliniază faptul că nu poate coexista un regim juridic paralel în privința probațiunii faptului cunoașterii existenței actului administrativ, respectiv regimul juridic enunțat mai sus, reprezentat de combinarea prevederilor Legii nr. 7/1996 cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., pe de o parte, și un regim alternativ de probațiune, rezultat din raportarea la conținutul art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004, izolat de normele legale de referință în materia publicității imobiliare, pe de altă parte.

Fiind de necontestat principiul consacrat de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, în sensul că subiectului de sezină ce se află în postura de terț față de actul administrativ individual atacat nu i se poate opune comunicarea actului către destinatarul acestuia, trebuie subliniat faptul că dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și cele ale art. 883 alin. (3) C. civ. nu sunt contrare prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 554/2004 ci, dimpotrivă, sunt complementare.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că, în forma inițială Legea nr. 554/2004 impunea subiectului de sezină, chiar terț fiind față de actul administrativ individual contestat, să formuleze plângerea prealabilă și ulterior cererea de chemare în judecată fără a face nicio diferențiere de tratament juridic față de subiectul de drept destinatar al actului.

Această manieră de abordare legislativă a format obiectul criticii de constituționalitate, fiind pronunțată Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, prin care Curta Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Analizând excepția de neconstituționalitate a art. 7 alin. (7) din aceeași lege, Curtea Constituțională constată, în cuprinsul deciziei nr. 797 din 27 septembrie 2007, că susținerile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea principiului liberului acces la justiție sunt întemeiate.

Precizând că, potrivit dispozițiilor legale criticate, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul de 30 de zile de la data comunicării actului - termen prevăzut de alin. (1) al art. 7 - dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, acest termen fiind un termen de prescripție, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între calitatea persoanei vătămate printr-un act administrativ unilateral cu caracter individual, și anume dacă aceasta este însuși destinatarul actului sau are calitatea de terț față de acesta. Fără a opera o diferențiere în acest sens, textul de lege prevede același termen de 6 luni de la emiterea actului în care poate fi atacat actul administrativ.

Or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terților, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceștia nu au posibilitatea reală de a cunoaște existența de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoștință doar destinatarului său prin comunicare. Așa fiind, terții - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Întrucât dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 condiționează îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, alta decât destinatarul actului administrativ atacat, într-un termen de cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este evident că accesul la instanță al acestor categorii de persoane este practic blocat. Instanța de judecată va respinge cererea ca tardiv introdusă, în condițiile în care reclamantul a luat cunoștință de existența actului ulterior prescrierii termenului de 6 luni de la data emiterii acestuia. Or, potrivit art. 21 din Constituție, "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența de a stabili procedura de judecată, iar în considerarea unor situații deosebite, pot fi adoptate reguli speciale, însă norma constituțională menționată nu justifică reglementarea unor prevederi legale care să aibă ca efect încălcarea unui drept.

Considerentele acestei decizii nu susțin punctul de vedere al recurentului reclamant, în sensul că în materia acțiunii în contencios administrativ data luării la cunoștință de către terț a actului administrativ adresat altui subiect de drept se probează de la caz la caz, prin orice mijloc de dovadă și chiar împotriva prezumției de cunoaștere rezultată din publicitate, întrucât instanța de contencios constituțional a pornit analiza sa de la ipoteza cel mai frecvent întâlnită, aceea că actul administrativ cu caracter individual nu este supus publicității, în principiu.

Or, în condițiile în care prescripția legală supune o anumită categorie de acte administrative cu caracter individual unei forme de publicitate(înscriere în cartea funciară, publicarea în monitorul oficial etc.) unica interpretare de ordin logic a deciziei Curții Constituționale anterior amintite, recurgând la metoda "per a contrario", este aceea că însăși instanța de contencios constituțional recunoaște efectele publicității în plan probatoriu și pentru a nu lăsa loc de echivoc, Înalta Curte subliniază faptul că are în vedere următoarele considerente din Decizia nr. 797/27.09.2007: "or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terților, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceștia nu au posibilitatea reală de a cunoaște existența de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoștință doar destinatarului său prin comunicare. Așa fiind, terții - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept."

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că aplicarea, de către prima instanță, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 cu luarea în considerare a prezumției de cunoaștere a actului administrativ contestat ca efect al înscrierii sale în cartea funciară reflectă, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., legalitatea soluției în ceea ce privește termenul în care acțiunea a fost formulată.

În ceea ce privește critica recurentului reclamant, potrivit căruia nu a avut posibilitatea de a cunoaște dacă pentru terenul ce i-a aparținut a operat sau nu o înscriere în cartea funciară, demersurile repetate ale sale fiind fără efect precum și cele referitoare la neconcordanțele ce rezultă din adresele poștale diferite ale terenului ce face obiectul certificatului contestat, pe de o parte și al terenului ce i-a aparținut, pe de altă parte, critici calificate de Înalta Curte ca fiind subsumate și motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că nici aceste argumente nu pot constitui temei pentru casarea hotărârii primei instanțe.

Constatând că prima instanță nu a concluzionat explicit pe marginea temeiniciei acestor apărări ale reclamantului, Înalta Curte apreciază, totuși, că omisiunea judecătorului fondului nu reprezintă o lipsă a motivării, cât timp instanța a concluzionat că singurul aspect relevant pentru problematica datei luării la cunoștință despre certificatul de atestare a dreptului de proprietate este data la care sunt considerate îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară.

Prin urmare, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât considerentele decizorii ale primei instanțe exclud temeinicia criticilor punctuale la adresa înscrierii în cartea funciară, motivarea fiind, așadar, implicită.

Examinând aceste critici și din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că afirmațiile recurentului reclamant, în sensul că s-a adresat repetat oficiului de publicitate imobiliară primind răspunsuri negative, rămân la nivel pur declarativ, nefiind însoțite de nicio dovadă care să ateste un răspuns în sensul că nu a fost înscris în cartea funciară niciun drept de proprietate cu privire la terenul în discuție în cauza de față.

De altfel, aserțiunile recurentului reclamant, potrivit cărora s-a adresat în repetate rânduri oficiului de publicitate imobiliară, pentru a întreba dacă asupra terenului din strada x nr. 38 și-a întabulat cineva dreptul de proprietate, sunt nu numai nedovedite dar și neverosimile, întrucât comunicarea situației înscrierilor în cartea funciară nu se realizează verbal ci prin extrasele de carte funciară, eliberate în acest scop.

În fine, lipsite de suport sunt și criticile recurentului reclamant, potrivit cărora s-a aflat în imposibilitate de a realiza dacă dreptul de proprietate atestat prin certificatul contestat în cauză vizează și terenul ce i-a aparținut, dat fiind nomenclatorul stradal x, întrucât evidența imobiliară nu are ca reper esențial numărul poștal ci elemente de ordin obiectiv, reprezentate de coordonatele topografice ale terenului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu este demonstrată nelegalitatea sentinței civile atacate, recursul fiind, așadar, nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul reclamant la plata, către intimata pârâtă C. S.A., la plata sumei de 7.000 RON reprezentând onorariu avocațial redus, apreciind instanța că este excesivă suma de 16.986,77 RON, pretinsă de intimată în acest scop, raportat la complexitatea concretă a cauzei, din perspectiva motivelor de casare invocate și a apărărilor inerente combaterii acestora.

2.2. În ceea ce privește cererea de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulate de D. S.A.., Înalta Curte va lua act de aceasta, cu toate consecințele ce decurg din manifestarea de voință a intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Ia act de renunțarea la judecata cererii de intervenție formulată de intervenienta D..

Respinge recursul, formulat de reclamantul B. împotriva sentinței nr. 131 din 23 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă reclamantul la plata sumei de 7000 RON, către pârâta S.C. C. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 septembrie 2020.

OPINIE SEPARATĂ redactată în temeiul art. 398 alin. (2) C. proc. civ.

Opinia separată vizează soluționarea căii de atac formulată de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 191/23.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal .

Prima instanță a admis excepția tardivității formulării acțiunii și a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Obiectul acțiunii îl reprezintă cererea de anulare a Contractului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/10.10.1994.

Instanța de fond a considerat că termenul prevăzut de disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, în baza căruia poate fi introdusă cererea de anulare, în speță, curge de la data intabulării actului prin CF nr. x, în urma încheierii nr. 9183/03.06.2002 emisă de Judecătoria Sectorului 3 București.

Judecătorul fondului a considerat că de la data înscrierii dreptului în Cartea funciară operează prezumția de cunoaștere a acestuia de către terți și începe să curgă termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, care s-a împlinit la 03.06.2003, în timp ce acțiunea a fost introdusă la 19.07.2015.

Recurentul-reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 arată că în cazul actului administrativ individual, cererea nu se poate introduce mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Recurentul-reclamant susține că data comunicării actului reiese din adresa nr. x/09.06.2015, când, Ministerul Economiei i-a pus la dispoziție înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare.

Mai susține recurentul-reclamant că a solicitat ulterior extrasul de carte funciară, a efectuat plângerea prealabilă, iar de la momentul primirii răspunsului, în termen de 6 luni a formulat acțiunea în instanța de contencios administrativ, acțiune ce nu este tardivă.

Recurentul-reclamant a arătat că nu se poate reține că a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 2002 - data intabulării, deoarece acesta conține o suprafață diferită față de suprafața terenului său - 3.863,37 m.p., în loc de 467 m.p., prin urmare, nu avea cum să cunoască dacă este inclus și dreptul său de proprietate asupra terenului.

Certificatul este emis pentru o altă adresă poștală decât cea a terenului său, respectiv Bdul. x nr. 29-33 și nu str. x (colț cu str. x) și nu avea de unde să cunoască dacă este înglobat și terenul său.

În privința efectului erga omnes al drepturilor intabulate în cartea funciară, acesta este stabilit pentru opozabilitatea drepturilor de proprietate contra terților și nu poate fi interpretat ca fiind punctul de la care curge termenul de 1 an în care actul administrativ individual poate fi atacat.

Consider că în vederea deslușirii chestiunii termenului în care poate fi introdusă acțiunea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate înscris în cartea funciară trebuie analizate dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 care reprezintă actul normativ în temeiul căruia pot fi atacate actele administrative normative sau individuale considerate nelegale.

Dispozițiile art. 11 alin. (1) prevăd un termen de prescripție de 6 luni, calculat în cazul de față de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar dispozițiile art. 11 alin. (2) arată că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, ipoteza avută în vedere în dosar, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, după caz.

Întrucât recurentul-reclamant este un terț față de actul administrativ individual a cărui anulare a cerut-o, termenul de 1 an curge de la data luării la cunoștință a actului, pe orice cale.

În continuare, este necesar să se analizeze efectele înscrierii în cartea funciară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Publicitatea drepturilor, actelor și faptelor juridice produce efectul numit "opozabilitate" față de terți, prin care se înțelege obligația acestora de a respecta aceste drepturi/acte/fapte juridice.

Publicitatea naște și prezumția legală, prevăzută de art. 883 alin. (3) din C. civ. că nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru și publicitate imobiliară.

Legea nr. 554/2004, modificată și completată a contenciosului administrativ este lege generală în materie, iar dispozițiile art. 28 alin. (1) prevăd că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritatea publică, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, dreptul părții vătămate de a cere în justiție anularea unui act administrativ individual adresat altui subiect de drept, curge de la data luării la cunoștință a actului, pe orice cale.

"Luarea la cunoștință" are semnificația cunoașterii atât a existenței actului, cât și a conținutului acestuia, în acest sens dispozițiile Legii contenciosului administrativ sus-menționate permițând a se face dovada contrară prezumției instituite de disp. art. .883 alin. (3) din C. civ.

În speță, recurentul-reclamant a invocat împrejurarea conform căreia nu putea să aibă cunoștință despre înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară, deoarece suprafața de teren înscrisă este diferită de cea pretinsă de acesta, iar datele de identificare ale terenului sunt de asemenea, diferite.

Din acest motiv, completul de judecată, în unanimitate, la un termen de judecată anterior, a ridicat din oficiu motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece considerentele instanței de fond nu cuprind nicio referire la aceste argumente, esențiale pentru rezolvarea cauzei.

În schimb, în mod surprinzător, opinia majoritară s-a dezis de motivul de casare invocat din oficiu și a îmbrățișat o soluție ce nu se află în concordanță cu scopul Legii contenciosului administrativ și drepturile părții vătămate de a acționa în instanța de contencios administrativ, de la data luării la cunoștință a emiterii actului administrativ atacat.

În plus, arăt că prin procesul-verbal al ședinței din 21.11.2018 al judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că judecătorii au apreciat în mod unitar că în acțiunile formulate de terți în constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, termenele prevăzute de art. 7 alin. (7) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 curge de la "data luării la cunoștință", moment care se apreciază de la caz la caz.

Considerarea că "data luării la cunoștință" este momentul de pornire al calculului termenelor prevăzute de art. 7 alin. (7) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru acțiunea formulată de terți a fost adoptată și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 4076/14.12.2007 în Dosarul nr. x/2013, completul de judecată fiind identic cu cel care a pronunțat și decizia majoritară în prezenta cauză, soluția fiind cu atât mai mult surprinzătoare.

Față de acestea, consider că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul trebuia admis, sub consecința casării sentinței atacate și trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe.