ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3210/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 13.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Administrația Națională "Apele Române" (ANAR) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României anularea parțială a Deciziei nr. 11/2015 în ceea ce privește măsurile de la pct. I.4, I.6, II.1 referitor la reformularea măsurii și la modificarea termenului legal al dispunerii măsurii, II.2, II.3, II.4, II.5, II.6 liniuta 3 și II.8 și a încheierii nr. 66/28.07.2015, referitor la pct. 2, prin care a fost respinsă contestația sa împotriva măsurilor mai sus indicate; suspendarea executării măsurilor din decizie pe care le-a contestat. Prin încheierea din 25.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015, cererea de suspendare a fost admisă în parte, cu privire la punctul I.6 din Decizia nr. 11/2015, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze. Prin Decizia nr. 2895/20.09.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015, a fost respins recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva încheierii de mai sus, ca nefondat; a fost admis recursul formulat de Administrația Națională Apele Române împotriva aceleiași încheieri, a fost casată, în parte, încheierea recurată și, în rejudecare, s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 11/2015 emise de Curtea de Conturi a României și în ceea ce privește Măsura nr. II.6 liniuța 3, fiind menținută, în rest, încheierea recurată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2967 din data de 19 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea; au fost anulate în parte încheierea nr. 66/2015 și decizia nr. 11/2015 numai cu privire la măsurile de la punctul I.6, la care se elimină sintagma "cu corectarea prevederilor legale necorespunzătoare" și măsura de la punctul II.6 liniuța 3; a fost respinsă în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON onorariu expert și 5560 RON onorariu avocat și taxă judiciară de timbru proporțional cu admiterea în parte a cererii.

Căile de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței mai sus menționate, au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. 3.1. Recursul formulat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile recurate, rejudecarea, în parte, pe fond a litigiului și respingerea în tot a acțiunii introductive. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1.1. Cu privire la măsura dispusă la pct. I.6 din decizia contestată În cadrul acestei măsuri, s-a avut în vedere corectarea abaterii referitoare la folosirea inadecvată a sediului social al entității verificate, în condițiile în care aceasta, deși are în proprietate o clădire, totuși își desfășoară activitatea într-o altă clădire închiriată, ceea ce a dus la generarea unor cheltuieli ineficiente și neeconomicoase pentru întreținerea acelei clădiri, în sumă de 227.910,19 RON, achitate de reclamantă în beneficiul unor terțe societăți comerciale. Aspectele reținute de instanța de fond nu se susțin, întrucât au fost scoase din contextul abaterii. Astfel, prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsura dispusă, se stabilea în sarcina conducerii entității verificate obligația de luare a măsurilor legale ce se impun pentru utilizarea sediului conform destinației stabilite de cadrul legal în vigoare sau pentru valorificarea acestuia în mod legal, cu corectarea prevederilor legale necorespunzătoare. Această măsură lasă la latitudinea conducerii A.N.A.R. fie luarea deciziei de a utiliza imobilul conform destinației sale (caz în care cadrul legal existent nu ar necesita corecții), fie luarea deciziei de a fi valorificat prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv: închiriere, vânzare sau transfer în administrarea altei entități (întrucât bunul se află în proprietatea privată a statului), astfel că respectivul imobil nu va mai fi folosit ca sediu, ipoteză ce ar impune corectarea prevederilor legale referitoare la acesta. În acest sens, chiar dacă nu are dreptul la inițiativă legislativă, conducerea A.N.A.R. poate solicita Guvernului, prin intermediul ministerului de resort, corectarea prevederii din O.U.G. nr. 107/2002, care nu mai corespunde realității contemporane. Instanța de fond a trecut cu vederea faptul că fondurile publice ar fi putut fi folosite cu mai multă eficiență, dacă s-ar fi optat pentru repararea propriului sediu, aflat în proprietatea sa, în locul închirierii altei clădiri de la terți și, totodată, achitarea cheltuielilor cu întreținerea propriului sediu pentru beneficiul altora, oferit spre încheiere, la rândul său unor societăți comerciale private. 3.1.2. Cu privire la măsura dispusă la pct. II.6 liniuța 3 din decizia contestată Recurenta a arătat că cele reținute de instanța de fond nu se susțin, întrucât abaterea constatată a vizat nu doar contravaloarea unor taxe pentru servicii achitată către proprietarul clădirii de chiriaș, ci și alte plăți, precum taxarea de două ori a consumului de energie electrică, achitarea unei chirii pentru un spațiu mai mare decât suprafața real închiriată și folosită de entitatea verificată. Instanța de fond a ignorat faptul că în actul de control și prin măsura dispusă din decizia contestată nu a fost făcută nicio referire la costurile prestatorului, ci a constatat că entitatea verificată a efectuat plăți în sumă 141836852 RON, fără existența documentelor justificative întocmite conform legii, care să ateste exactitatea și realitatea sumelor datorate și plătite, reprezentând contravaloarea serviciilor prevăzute în contractul de închiriere nr. x/29 august 2012. Această situație reprezintă o încălcare a prevederilor art. 52 alin. (5)-(6) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, instanța ar fi trebuit să rețină în considerente că plata serviciilor contractate nu este permisă în lipsa documentelor justificative care să confirme executarea lor. Faptul că în contract nu a fost stabilită procedura de cuantificare din totalul serviciilor a părții care revine A.N.A.R. și modalitatea de evaluare a conformității prestației cu prevederile contractuale, reprezintă un neajuns, care poate fi înlăturat printr-un acord între cele două părți contractante. De asemenea, prima instanță a ignorat faptul că entitatea verificată nu a probat cu niciun înscris că serviciile în cauză au fost efectiv prestate. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. 3.2. Recursul formulat de reclamanta Administrația Naționala "Apele Romane" (ANAR) Reclamanta Administrația Naționala "Apele Romane" (ANAR) a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, in ceea ce privește masurile de la punctele 1.4, II.1, II.2, II.3, II.4, II.5 și II.8 si, reținând cauza spre rejudecare, admiterea acțiunii, anularea încheierii nr. 66/2015 și a Deciziei nr. 11/2015 și cu privire la Măsurile de la punctele 1.4, II.1, II.2, II.3, II.4, II.5 și II.8 și obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de faza procesuala recurs. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.2.1. Cu privire la măsura de la punctul I.4 Reclamanta a arătat că instanța de fond a interpretat si aplicat în mod greșit prevederile art. 35 alin. (5), (5) indice 1 și 5 indice 2 din Legea apelor nr. 107/1996, respectiv prevederile art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Contrar susținerilor instanței de fond, dispozițiile de mai sus au fost introduse în Legea apelor nr. 107/1996 prin O.U.G. nr. 3/2010, începând cu data de 19.02.2010. Pe cale de consecința, prin trimiterile pe care instanța le face la H.G. nr. 1705/2006 și O.G. nr. 81/2003, aceasta interpretează in mod greșit dispozițiile invocate. Instanța face referire si la "Cadastrul apelor", ca fiind o obligație in sarcina ANAR încă de la înființare. Față de prevederile pct. 19 din Anexa nr. 1 la Legea apelor nr. 107/1996, rezulta ca legiuitorul nu a avut in vedere si efectuarea lucrărilor de cadastru si înscriere in cartea funciara a dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului aflate în administrarea ANAR, aceasta obligație fiind instituita in sarcina ANAR începând cu data de 19.02.2010. Tot cu începere din data de 19.02.2010, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 107/1996 prin O.U.G. nr. 3/2010, s-a prevăzut in mod expres faptul ca sumele necesare in vederea îndeplinirii obligațiilor vor fi suportate din bugetul de stat, prin bugetul autorității publice centrale din domeniul apelor. Rezulta in mod evident ca legiuitorul nu a stabilit un termen in care, cu începere din data de 19.02.2010, obligațiile de înscriere in cartea funciara sa fie îndeplinite, tocmai datorita lipsei fondurilor necesare in acest sens, precum si imposibilității determinării unui interval de timp in care sursele de finanțare sa fie disponibile. Or, instanța de fond a interpretat si aplicat in mod greșit dispozițiile menționate, atunci când a reținut ca obligația ANAR de a îndeplini masurile stabilite de auditorii Curții de Conturi i-ar fi revenit acesteia cu foarte mult timp înainte, in condițiile in care legiuitorul - prin modificarea operata la nivelul anului 2010 - a înțeles sa nu stabilească un termen pentru aducerea acesteia la îndeplinire tocmai din considerente de ordin financiar. Dacă reclamanta ar fi inițiat orice demers in lipsa fondurilor bugetare alocate, ar fi încălcat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 500/2002. 3.2.2. Cu privire la măsura de la punctul II.1 Reclamanta a arătat că instanța de fond a interpretat si aplicat in mod greșit prevederile art. 25 lit. k) si art. 24 lit. f) din Ordinul MMGA nr. 798/2005 privind aprobarea abonamentului-cadru de utilizare/exploatare, respectiv prevederile art. 1270 Noul C. civ. si cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii si art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Unul dintre considerentele pentru care instanța de fond a respins acțiunea ANAR cu privire la aceasta măsura este acela ca, in opinia instanței, sintagma "masuri asigurătorii" vizata de auditorii Curții de Conturi s-ar referi in realitate la clauza privind garanția asiguratorie prevăzute la art. 25 lit. k), respectiv art. 24 lit. f) din ordinul MMGA nr. 798/2005. Rezulta din analiza acestei masuri ca vizează executarea contractului si nu momentul încheierii acestuia (situația reglementata de art. 25 lit. k) din Ordinul nr. 798/2005), respectiv momentul expirării duratei contractuale (ipoteza de la art. 24 lit. f) din Ordinul nr. 798/2005), așa cum in mod greșit a apreciat instanța de fond. Or, in acest context, respectivele texte legale nu sunt aplicabile in speță. Pe cale de consecință, prin obligația impusa de auditorii Curții de Conturi de a lua masuri asigurătorii in situația neachitării la termen a facturilor de către utilizatorii resursei de apa, masuri care nu sunt prevăzute ca obligatoriu de întreprins de reclamantă nici prin Legea apelor nr. 107/1996, nici in O.U.G. nr. 107/2002 privind infiintarea ANAR si nici prin Ordinul nr. 798/2005, este evident ca măsura nu are nici un fundament legal. De altfel, întreprinderea unor demersuri in vederea instituirii de masuri asigurătorii nu este prevăzuta ca si obligație nici de Codul fiscal. S-a mai precizat de către instanța de fond si faptul ca nu se impune nici reformularea măsurii prin introducerea sintagmei referitoare la termenul de prescripție, motivat de faptul ca recuperarea eventualelor sume ar urma sa se facă de la utilizatorii resursei de apa (in raport de prevederile contractuale) si de la eventualele persoane vinovate de nemodificarea ori neinițierea modificării abonamentelor conform dispozițiilor legale. Măsura stabilește obligația de a determina si recupera sumele care nu au fost calculate si facturate ca urmare a nerespectării cadrului legal in vigoare referitor la neachitarea în termen de către beneficiar a facturilor emise de ANAR si dispunerea tuturor masurilor legale ce se impun pentru încasarea acestora (liniuța 2 a măsurii). Prin punerea in aplicare a acestei masuri, contrar interpretării data de instanța de fond, ar urma ca ANAR sa solicite de la beneficiarii cu care a avut semnate abonamente care din perspectiva majorărilor de întârziere nu corespundeau prevederilor acordului-cadru, plata de majorări pentru situația existentei unor întârzieri la plata facturilor conform dispozițiilor abonamentului-cadru in forma stabilita de ordinul MMGA nr. 798/2005, iar nu conform prevederilor din contractul semnat de ANAR cu respectivii beneficiari. Or măsura, astfel cum a fost dispusa de Curtea de Conturi, contravine prevederilor C. civ., atât cel in vigoare la acest moment, cat si cel anterior, dispoziții legale pe care instanța de fond le-a ignorat (art. 1270 din noul C. civ.). Practic, Curtea de Conturi stabilește obligația de a proceda la calcularea unor majorări de întârziere conform prevederilor abonamentului-cadru, chiar daca in contractele semnate cu anumiți beneficiari, in ceea ce privește penalitățile, clauzele contractuale nu corespund celor din abonamentul-cadru. Recurenta nu se afla nici in situația prevăzuta de alin. (2) al art. 1270 C. civ., întrucât acesta stipulează modificarea/încetarea contractului din cauze străine de voința părților, insa si, într-un astfel de caz, o modificare de contract determinata de modificarea legislației, trebuie de asemenea sa fie asumata de părțile semnatare prin act adițional la contract. De altfel, chiar în cuprinsul abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apa nr. 94/15.12.2011 invocat de auditorii Curții de Conturi, la secțiunea XI "Dispoziții finale", se prevăd următoarele: "Art. 22 Părțile se obliga sa adapteze abonamentele de utilizare in derulare în cazul apariției unor modificări aduse prevederilor legale pe baza cărora au fost încheiate. In cazul in care pe parcursul derulării abonamentului, apare ca necesara renegocierea anumitor clauze si condiții datorate altor cauze decât modificările legislative, acestea se fac prin acte adiționale. Modificările datorate schimbărilor legislative se fac conform prevederilor din prezentul abonament. Art. 23 Prevederile prezentului abonament de utilizare sunt obligatorii, orice completări facându-se numai prin acte adiționale." Rezulta așadar, ca si prin contractele semnate de reclamantă cu beneficiarii, s-a prevăzut obligația ca, chiar si atunci când modificările clauzelor contractuale sunt cauzate de schimbări legislative, sa se semneze acte adiționale la contract prin care sa se stipuleze clar obligațiile asumate de părți. Acesta este motivul pentru care reclamanta a solicitat circumstanțierea măsurii, insa instanța de fond a interpretat in mod eronat dispozițiile Ordinului MMGA nr. 798/2005, respectiv cele ale C. civ. privind limitele in care ANAR poate acționa împotriva utilizatorilor resursei de apa. Circumstanțierea măsurii in raport si de termenele de prescripție este relevanta atât in relația cu utilizatorii finali, cat si in raport de angajații responsabili de cauzarea unor eventuale prejudicii. In acest sens, instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile legale incidente in relațiile de munca. În ce privește răspunderea patrimoniala a salariaților fata de angajator, se invocă prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și se arată că, din interpretarea celor doua articole, rezulta ca dreptul la acțiune al angajatorului împotriva salariatului care i-a creat un prejudiciu se naște in momentul producerii pagubei, iar termenul de prescripție este de 3 ani. În speța, dreptul la acțiune s-a născut/prejudiciul s-a produs fie la momentul semnării contractelor, fie la momentul la care nu s-au derulat corespunzător, respectiv nu au fost modificate conform prevederilor legale sau nu s-au perceput majorările de întârziere. Este, astfel, evident ca prejudiciul s-a născut la data la care s-ar fi născut si dreptul de acțiune al ANAR fata de utilizatorii resursei de apa cu care reclamanta avea semnate contracte. Or, termenul de prescripție in ambele situații (recuperare prejudiciu de la utilizatori, respectiv recuperare prejudiciu de la salariați) fiind același, respectiv 3 ani, este evident ca daca s-a prescris creanța in raport cu beneficiarul, s-a prescris si dreptul angajatorului de a acționa împotriva propriilor salariați într-o acțiune in răspundere patrimoniala. De asemenea, fata de sancțiunile instituite de dispozițiile art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea si funcționarea Curții de Conturi, masurile dispuse in sarcina sa de intimata-parata trebuie circumstanțiate in raport de dispozițiile legale sus-citate, întrucât aprecierea îndeplinirii măsurii în misiunile de follow-up se raportează la forma in care aceasta a fost dispusa de către auditorii Curții de Conturi. 3.2.3. Cu privire la măsura de la punctul II.2 Reclamanta a arătat că instanța de fond a interpretat si aplicat în mod greșit prevederile art. 20 alin. (1) si 5, art. 25 alin. (1) si alin. (5), art. 27 alin. (2) si art. 376 din C. proc. pen.. Recurenta a arătat că se interpretează greșit dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen. și nu sunt avute in vedere nici dispozițiile art. 376 din același cod. Rezulta ca partea vătămata are dreptul conform dispozițiilor legale de a-si recupera prejudiciile generate de săvârșirea unei infracțiuni, atât pe calea unei acțiuni civile, cat si in cadrul procesului penal, prin constituirea ca parte civila in cadrul termenelor prevăzute de C. proc. pen.. Or, ANAR - in concordanta cu dispozițiile legale - a optat pentru recuperarea prejudiciilor in cadrul procesului penal. De altfel, la termenul de judecata din data de 23.11.2016 s-a depus la dosarul cauzei constituirea ANAR ca parte civila in dosarul penal nr. x/2013 înregistrata la Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție, Direcția Națională Anticorupție sub nr. x/20.09.2016, dosar care vizează faptele indicate de auditorii Curții de Conturi la măsura II.2. Un alt argument care a stat la baza deciziei instanței de fond este acela ca este posibil ca procesul penal sa înceteze si astfel reclamanta sa nu se mai poată constitui parte civila. Pe lângă faptul ca la momentul pronunțării soluției reclamanta depusese deja la dosar constituirea de parte civila, instanța de fond a interpretat in mod greșit prevederile art. 25 alin. (1) si alin. (5) C. proc. pen., respectiv art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd ca in ipoteza in care exista constituire de parte civila in cadrul procesului penal, instanța se pronunța si asupra laturii civile. De asemenea, in măsura in care procesul penal ar înceta, recurenta ar avea posibilitatea de a se adresa instanței civile, fara a exista riscul intervenirii prescripției, in condițiile in care termenul de prescripție în astfel de cazuri incepe sa curgă de la momentul lăsării nesoluționate a laturii civile. Or, in condițiile in care prevederile legale dau dreptul părtii vătămate sa aleagă calea pe care o urmează in vederea recuperării prejudiciului si in contextul in care argumentele instanței de fond sunt in contradicție cu dispozițiile C. proc. pen., este fara putința de tăgada ca soluția instanței de fond in privința măsurii de la punctul II.2 este nelegala. 3.2.

Cu privire la măsura de la punctul II.3 Reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegala prin prisma argumentelor si textelor legale indicate la punctul anterior. 3.2.

Cu privire la măsura de la punctul II.4 Reclamanta a arătat că instanța de fond a interpretat si aplicat greșit dispozițiile art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 si pe cele ale Legii nr. 124/2014 privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salariata ale personalului plătit din fonduri publice. Practic, instanța de fond nici nu a mai analizat argumentele referitoare la susținerea ca o parte dintre actele normative invocate de Curtea de Conturi ca fundament legal al măsurii nu mai erau in vigoare in perioada supusa controlului si nu puteau fi aplicabile, iar pe de alta parte drepturile salariale au fost acordate în mod legal. In legătura cu litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, se arată că procesul respectiv a vizat o perioada diferita supusa controlului, respectiv intervalul 01.01.2011-31.12.2011, iar mare parte dintre elementele de natura salariala care au fost apreciate la acel moment de auditorii Curții de Conturi ca fiind acordate în mod nelegal erau diferite de cele cuprinse in măsura II.4. Or, în aceasta împrejurare, instanța de fond ar fi trebuit sa procedeze la analizarea legalității acordării respectivelor drepturi de natură salariala prin raportare la dispozițiile legale incidente. Toate cheltuielile de personal au fost efectuate in temeiul contractului colectiv de munca semnat la nivel de unitate pentru anii 2011-2014 si înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale Inspecția Muncii sub nr. x/23.02.2011, in vigoare, contract care respecta legislația incidența si deciziile interne ale ANAR. Din analiza capitolului V "Salarizarea si alte drepturi bănești", rezulta in mod cert ca toate drepturile bănești acordate salariaților au avut ca fundament contractul colectiv de munca sus menționat, orice abatere de la prevederile acestuia conducând in mod cert la sancționarea sa de către salariații proprii, respectiv de către Federațiile sindicatelor A. si B., semnatare ale contractului colectiv de munca. Trebuie precizat ca in conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (2) din legea dialogului social nr. 62/2011, "nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție". Rezulta, deci, ca, atâta vreme cat clauzele unui contract colectiv de munca nu sunt anulate pe cale judecătoreasca, ele produc efecte juridice si sunt obligatorii pentru părțile semnatare. Relevanta din aceasta perspectiva este si Decizia nr. 17/2016 a ICCJ; mai mult decât atât, recurenta a avut în vedere reglementările privind salarizarea unitara, in temeiul cărora, prin Decizia nr. 43/2010 a Directorului General, toate drepturile salariale de care beneficiau salariații in decursul anului 2009 au fost asimilate salariului începând cu anul 2010, fiind consfințite prin contractul colectiv de muncă. Acest contract a fost verificat si înregistrat la instituția competenta, fara obiecțiuni. În ceea ce privește incidența in cauza a Legii nr. 124/2014, instanța de fond a apreciat in mod greșit ca aceasta nu ar avea relevanta din perspectiva măsurii stabilite de Curtea de Conturi, întrucât ar avea in vedere doar drepturile acordate pana la data intrării ei in vigoare. Chiar si in ipoteza in care s-ar aprecia ca, in ciuda existentei unor clauze valabile in contractul colectiv de muncă - neanulate de vreo instanță de judecata- ar avea obligația de a iniția masuri de recuperare a drepturilor salariale acordate in baza acestora de la proprii salariați si chiar daca Legea nr. 124/2014 ar avea in vedere drepturi acordate pana la data intrării sale in vigoare, respectiv 27 septembrie 2014, fata de intervalul care vizează măsura, anume 2012-2014, menținerea obligației de recuperare a drepturilor salariale asa cum a fost stabilita in sarcina ANAR este nelegala. 3.2.

Cu privire la măsura de la punctul II.5 Reclamanta a arătat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 19 și art. 26 coroborat cu art. 27 C. proc. pen. Prin măsura dispusa s-a stabilit in sarcina ANAR stabilirea exacta a prejudiciului produs entității prin încheierea si efectuarea lucrărilor de amenajare a spațiului din incinta Agenției de Voiaj CFR nr. 1 București, fara ca acesta sa fie efectiv utilizat, si luarea masurilor legale de recuperare a acestui prejudiciu (termen 30.07.2015). Așadar măsura dispusa nu are legătura cu aprecieri de natura oportunității efectuării cheltuielilor, acest aspect fiind verificat de auditorii Curții de Conturi care au si dispus in consecință, stabilind pentru reclamantă doar obligația de a determina prejudiciul si a-l recupera. Tocmai in legătura cu aceste obligații, reclamanta a solicitat circumstanțierea măsurii, in sensul condiționării obligativității stabilirii prejudiciului, raportat la soluția plângerii penale a ISC, întrucât ANAR a înțeles sa recupereze eventualul prejudiciu in cadrul procesului penal, dat fiind ca faptele pentru care s-au stabilit obligațiile au fost calificate drept infracțiuni si fac obiectul cercetării penale. Prin soluția pronunțată cu privire la aceasta măsura, instanța de fond a ignorat aplicabilitatea in speța a dispozițiilor C. proc. pen.. Potrivit art. 26 coroborat cu art. 27 C. proc. pen., se statuează două principii fundamentale in vederea recuperării prejudiciului si anume penalul tine in loc civilul și "electa una via non datur recursus al alteram" - limitarea dreptului celor care urmează a se adresa justiției la o singura cale, fie civila, fie penala, dreptul de a alege una dintre cele doua cai pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin infracțiuni este unul recunoscut de lege, astfel incat impunerea uneia dintre cele doua modalități deopotrivă legale este lipsita de temei. In plus, asa cum rezulta din adresa inaintata de către D.G.P.M.B.-Politia Sector 5, Serviciu de Investigare a Criminalității Organizate înregistrata sub nr. x/15.06.2015 si depusa la dosarul cauzei, în data de 10.04.2014 a fost începută urmărirea penala sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991. Or, este evident ca ANAR încearcă să recupereze prejudiciul creat pe calea dreptului penal. Contrar celor afirmate de instanța de judecata, in cadrul procesului penal se stabilește existenta faptei, daca aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, precum si persoana inculpatului si prejudiciile generate de faptele care constituie infracțiuni, iar instanța nu a ținut cont de prev. art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. 3.2.

Cu privire la măsura de la punctul II.8 Reclamanta a invocat că soluția primei instanțe pe acest aspect este data cu interpretarea greșita a dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Codul muncii si a dispozițiilor H.G. nr. 69/2005 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 80/2001 și ale O.U.G. nr. 15/2013. Față de prev. art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea, temporar, a locuințelor de serviciu necesare unor categorii de personal în cadrul autorităților publice, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiilor publice, act normativ în vigoare pana la data de 23.03.2013, față de O.U.G. nr 80/2013, față de prev. art. 1 din H.G. nr. 69/2005 pentru stabilirea unor masuri privind cazarea si transportul persoanelor care ocupa funcții de demnitate publica numite sau funcții asimilate funcțiilor de demnitate publica, si ale O.U.G. nr. 15/2013, rezulta ca ANAR avea dreptul de a asigura conducerii spatii de cazare, cu acoperirea acestor cheltuieli. Actele normative menționate anterior recunosc instituțiilor publice dreptul de a închiria imobile care urmează a fi utilizate drept locuințe de serviciu, costul chiriei si al utilităților aferente fiind suportat din bugetele respectivelor instituții. Or, daca îi este recunoscut dreptul de a închiria imobile, cu atât mai mult avea dreptul de a da in folosința imobilele proprii, sens in care a economisit aceste costuri, singurele sume suportate din bugetul său fiind cele aferente utilităților. În acest context, nu se dovedește nici o cheltuiala neeconomicoasa, de vreme ce exista posibilitatea legala a închirierii unor spatii pentru acești salariați din conducere, iar prin existența spatiilor proprii s-au economisit sumele ce s-ar fi plătit cu titlu de chirie. Afirmația ca nu ar exista o dispoziție a ordonatorului de credite este contrazisa de bugetarea acestor cheltuieli cu toate aprobările legale. În plus, acordarea acestor drepturi este recunoscuta si de contractul colectiv de munca pentru anii 2011- 2014 la nivel de unitate, care la art. 19 alin. (3) face trimitere la drepturile recunoscute de lege salariaților trimiși in detașare. De altfel, chiar in raportul Curții de Conturi se face mențiunea ca, una dintre persoanele care ocupa una dintre locuințe este dl C. - director general adjunct detașat in baza Deciziei nr. 358/12.08.2014. Or, Codul muncii recunoaște pentru salariații detașați dreptul de a beneficia de plata cheltuielilor de cazare, art. 46 alin. (3) din Codul muncii stipulând ca "salariatul detașat are dreptul la plata cheltuielilor de transport si cazare, precum și la o indemnizație de detașare". În aceste împrejurări, interpretarea instanței de fond este contrara dispozițiilor legale. Cată vreme contractul colectiv de munca face trimitere la dispozițiile Codului muncii, care stipulează in mod expres obligația angajatorului de a asigura salariaților detașați cheltuielile de cazare (deci inclusiv a utilităților aferente acestora, întrucât legea nu distinge), nu mai era necesara nicio decizie interna a reclamantei - obligațiile decurgând din prevederile legale, respectiv Codului muncii. În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Întâmpinarea formulată de pârâta Curtea de Conturi a României Pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.1.1. În ceea ce privește măsura de la punctul 1.4 Interpretarea dată textului de lege de către entitatea verificată, denaturează sensul măsurii dispuse. Chiar dacă A.N.A.R. recunoaște ca fiind corectă constatarea și nici nu contestă obligația legală de efectuare a lucrărilor de cadastru și înscriere în Cartea funciară a bunurilor din domeniul public al statului, totuși aceasta interpretează măsura stabilită prin decizie într-un mod tendențios, raportându-se numai la ultima liniuță de la pct. 1.4, fără a se avea în vedere și preambulul deciziei, care conține descrierea neregulilor constatate. Astfel, prin măsura constată se stabilește în sarcina conducerii instituției: "a face demersurile necesare pentru a asigura" intrarea în legalitate cu privire la toate aspectele menționate, referitoare la bunurile din domeniul public al statului. Efectuarea demersurilor necesare trebuie înțeleasă și interpretată în limita prevederilor legale. Prin decizia contestată nu s-a dispus finalizarea până la o anumită data a cadastrului și a înscrierii în Cartea funciară, ci doar efectuarea demersurilor necesare în acest sens. Termenul pentru ducerea la îndeplinire de 31 decembrie 2015 a fost stabilit, întrucât la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor stabilite prin decizie se va analiza concordanță datelor din anexa nr. 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, cu cele stabilite ca urmare a finalizării inventarului anual. 4.1.2. În ceea ce privește măsura de la punctul II.1 Măsura în discuție din decizia atacată, a fost dispusă în sarcina conducerii A.N.A.R., având în vedere cele constatate de către echipa de audit financiar cu privire la modul de realizare a veniturilor obținute în baza contractelor tip abonament din utilizarea/exploatarea resurselor de apă de suprafață și/sau subterane, respectiv încheierea Abonamentului nr. 94/2011 cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală și a Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 798/2005. Astfel, abonamentul nr. 94/2011 prevede calcularea numai a unor majorări în cotă de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere, în condițiile în care abonamentul - cadru prevede perceperea atât a unor dobânzi (prin aplicarea unei cote de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere), cât și a unor penalități de întârziere (calculate diferențiat în funcție de data efectuării plăților). Conform clauzelor contractuale, majorările de întârziere urmau a fi calculate după 30 de zile de la termenul scadent, în condițiile în care abonamentul - cadru prevede perceperea acestora începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență a obligației. Perioada de derulare a abonamentului a fost 01 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, fiind prelungită prin actul adițional nr. x/2012, până la data de 31 decembrie 2013. Conform prevederilor art. II din actul adițional, "celelalte prevederi ale abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă sau a potențialului hidroenergetic nr. 94/2011 s-au prelungit până la 31.12.2013". Totodată, prima instanță a reținut corect și legal că echipa de audit financiar a constatat că, deși contractul nr. x/FSC/2013 conține clauze conforme cu cadrul legal în vigoare, nu au fost calculate și facturate accesorii în situația achitării cu întârziere a facturilor în termenul scadent. Accesoriile aferente facturilor emise în baza respectivelor abonamente, nefacturate beneficiarului resursei de apă, sunt în sumă totală de 95.785.731 RON. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, în decizia contestată, sintagma în cauză ("măsuri asigurătorii") nu presupune indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, cum s-ar putea interpreta conform reglementărilor din C. civ., ci includerea în contract a clauzelor prevăzute de cadrul legal referitoare la perceperea unor dobânzi, penalități sau majorări de întârziere în cazul neachitării la termen a facturilor emise. De altfel, în decizie nu se dispune luarea unor măsuri asigurătorii, ci respectarea cadrului legal, astfel după cum a fost descrisă abaterea de la legalitate și regularitate în actul nostru de control. În ceea ce privește calculul unor majorări de întârziere, conform prevederilor legale, în situația dată în care clauzele contractuale încalcă aceste prevederi, entitatea verificată încearcă să acrediteze ideea că ar prevala respectarea contractului în detrimentul legii. Or, în această situație, clauzele care încalcă prevederile legale sunt nule de drept și nu pot produce efecte juridice. Referitor la prescripția extinctivă, aceasta nu operează de plin drept, ci numai asupra dreptului de acțiune în justiție. In anumite circumstanțe prescripția extinctivă poate fi întreruptă, suspendată sau se poate ca debitorul să nu invoce prescripția, dreptului material la acțiune, contrar celor susținute de recurenta - reclamantă, astfel că cele afirmate de aceasta nu pot fi primite. 4.1.3. În ceea ce privește măsura de la punctul II.2 Pentru această abatere, entitatea verificată a formulat plângere penală împotriva domnului D., director al Departamentului Economico -Financiar, în prezent suspendat din funcție. Plângerea penală a fost înregistrată la A.N.A.R. sub nr. 17509/CC/16 octombrie 2013 și a fost transmisă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Faptele sesizate, care pot constitui infracțiuni, și care se referă la posibila săvârșire a infracțiunilor de fals material în înscrisuri, fals intelectual, uz de fals și folosirea unei calități oficiale pe care nu o deținea, precum și neglijență în serviciu, constituie obiectul dosarului penal nr. x/2013 În acest dosar penal, recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că a solicitat și i-a fost încuviințată cererea de constituire ca parte civilă. Plângerea penală înaintată de A.N.A.R. nu este făcută in rem, ci s-a introdus împotriva fostului director economic. Prin urmare, în situația în care se va constata că persoana în cauză nu a comis infracțiunile menționate, în baza acestui dosar penal nu se va dispune repararea prejudiciilor pe această cale. Prin emiterea deciziei de către Curtea de Conturi a României nu s-a deschis o cale civilă în justiție, alternativă cu calea penală, pentru a invoca încălcarea principiilor menționate de partea adverse din C. proc. pen. 4.1.4. În ceea ce privește măsura de la punctul II.3 Dincolo de cele expuse la punctul anterior, se arată că, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilirea întinderii prejudiciului și a persoanelor responsabile de producerea acestuia sunt obligație a conducerii entității verificate. Deci, calcularea prejudiciului produs bugetului entității verificate prin săvârșirea acestei abateri de la legalitate și regularitate este o obligație legală a acesteia, iar entitatea verificată nu se poate degreva de respectarea acesteia. 4.1.5. În ceea ce privește măsura de la punctui II.4 Contrar susținerilor recurentei - reclamante, prevederile legale cu privire la drepturile salariale ale salariaților din instituțiile publice nu pot fi anulate sau modificate prin convenții sau contracte colective. De altfel, prin hotărârea judecătorească nr. 3288/02 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București a constatat nelegalitatea acordării veniturilor salariale de natura celor menționate mai sus, dar instituția publică în cauză a continuat să le acorde, invocând prevederile contractului colectiv de muncă. Invocarea de către recurenta - reclamantă a Deciziei nr. 17/2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are relevanță la speța dedusă judecății, întrucât acea hotărâre prealabilă a fost pronunțată ca urmare a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanța, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, care fusese investită cu soluționarea unui litigiu având ca obiect o acțiune în răspundere patrimonială, care privea incidența unor articole din Codul muncii și din Legea dialogului social, în respectivul litigiu (4024/118/2015) dintre angajator E. S.A. și un angajat al său. Or, în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a fost investită cu cercetarea temeiniciei și legalității unor acte administrative, emise în regim de putere publică de Curtea de Conturi, în virtutea atribuțiilor sale constituționale și legale, pentru îndreptarea unor abateri de la legalitate și regularitate privitoare la plata din bugetul public aflat la dispoziția ordonatorului de credite a unor drepturi salariale neprevăzute de lege angajaților instituției pe care o conduce, cu nesocotirea principiilor legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității în folosirea fondurilor publice. Nicăieri în cuprinsul deciziei și încheierii atacate, emise de Curtea de Conturi, nu se prevede că ordonatorul de credite trebuie să recupereze sumele în discuție, reprezentând drepturi salariale acordate nelegal, de la beneficiarii acestora. Din contra, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilirea întinderii prejudiciului și a persoanelor responsabile de producerea acestuia sunt obligație a conducerii entității verificate. Deci, stabilirea persoanelor responsabile de producerea prejudiciului produs bugetului entității verificate și calcularea acestuia sunt apanajul conducerii recurentei - reclamante, iar ordonatorul de credite este cel responsabil de alegerea căilor de urmat pentru ducerea la îndeplinire a măsurii contestate. Deci, în prezentul litigiu, instanța de contencios administrativ a fost investită cu analizarea constatărilor misiunii de control financiar, desfășurată în anul 2015 la entitatea verificată, și a măsurilor corelative pentru corectarea abaterilor de la legalitate și regularitate consemnate, iar nu cu analizarea lipsirii ori nu de efecte juridice pentru trecut a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, contract prin care au fost acordate unele drepturi salariale angajaților entității verificate. De altfel, din această perspectivă, sunt stabilite raporturi juridice doar între Curtea de Conturi, în calitatea sa de organ de control financiar, și conducerile entităților verificate, iar nu între Curtea de Conturi și terți, precum salariații entității or verificate. Persoanele interesate pot, eventual, formula apărări și pot opune cu succes Decizia nr. 17/2016 a Î.C.CJ, de care se prevalează partea adversă, însă într-un alt cadru procesual, în fața unei instanțe de litigii de muncă, iar nu în fața unei instanțe de contencios administrativ, după cum a procedat recurenta - reclamantă. În ceea ce privește incidența dispozițiilor Legii nr. 124/2014, aceasta nu poate avea incidență decât în ceea ce privește drepturile salariale nelegale acordate până la data intrării în vigoare a acesteia, însă acordarea drepturilor salariale în discuție s-a făcut și ulterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel că entitatea verificată este ținută să stabilească prejudiciul concret și să dispună măsuri legale pentru recuperarea acestuia și virarea sumelor cuvenite către bugetul de stat. 4.1.6. În ceea ce privește măsura de la punctul II.5 Măsura contestată a fost dispusă în sarcina conducerii A.N.A.R., având în vedere cele constatate de către echipa de audit financiar din verificările efectuate, cu privire la Contractul de închiriere nr. x/451/15 decembrie 2010 și actul adițional nr. x februarie 2011 la acesta, prin care A.N.A.R. a închiriat de la S.C. Vânzare Legitimații de Călătorie Voiaj CFR S.A., pentru o perioadă de patru ani, un spațiu situat în incinta Agenției de Voiaj CFR nr. 1 București, în suprafață de 829 m2, deși în programul de achiziții pe anul 2010" nu s-a prevăzut achiziționarea unor servicii de închiriere de spații. A subliniat că recurenta - reclamantă a închiriat spațiul în discuție, a efectuat reamenajări ale acestuia, iar apoi nu l-a folosit, deși contractul încheiat cu S.C. Vânzare Legitimații de Călătorie Voiaj CFR S.A. producea încă efecte juridice, în sensul că A.N.A.R. plătea lunar chiria aferentă. Entitatea verificată a efectuat aceste cheltuieli fără niciun efect util, ceea ce reprezintă o pagubă certă pentru A.N.A.R. Faptul că recurenta - reclamantă consideră, în mod nejustificat, în opinia noastră, că vina producerii prejudiciului ar aparține Inspectoratului de Stat în Construcții, nu înseamnă că acest prejudiciu nu există. De altfel, după ce neagă existența prejudiciului, A.N.A.R. admite că în cadrul procesului penal s-ar putea rezolva și latura civilă. Or, așa după cum corect și legal a reținut și prima instanță, procesul penal în desfășurare privește abaterile de la prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, caz în care aspectul penal al efectuării unor lucrări neautorizate, nu vizează prejudiciul suportat de A.N.A.R. Așadar, soluționarea procesului penal deschis la sesizarea I.S.C. nu afectează măsura contestată. 4.1.7. In ceea ce privește măsura de la punctul II.8 al Deciziei nr. 11/28 mai 2015 Măsură a fost dispusă de Curtea de Conturi în sarcina conducerii A.N.A.R., având în vedere că, din verificările efectuate de echipa de auditori publici externi, pentru un număr de trei imobile (două apartamente și o garsonieră), deținute de A.N.A.R., au fost ocupate de salariați ai acesteia, fără să existe hotărâri ale consiliului de conducere și/sau decizii ale ordonatorului de credite referitoare la ocuparea acestor spații. Actele normative invocate în contestație reglementează acordarea locuințelor de serviciu din fondul locativ al Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică (miniștri, miniștri delegați, secretari de stat) și funcții asimilate acestora. Dar, și în cazul acestora, este stabilită obligația beneficiarilor de a suporta chiria și cheltuielile de întreținere. Ca urmare, deși persoanele din cadrul A.N.A.R. care au beneficiat de locuințe și întreținere gratuite nu se încadrează în categoria celor pentru care reglementările legale invocate de recurenta - reclamantă, prevăd dreptul la locuință de serviciu, acestea n-au suportat nici măcar contravaloarea chiriei și a cheltuielilor de întreținere. Dacă neperceperea chiriei, în condițiile inexistenței unui contract de închiriere, poate fi interpretată ca o administrare ineficientă a patrimoniului deținut, suportarea cheltuielilor de întreținere reprezintă un prejudiciu cert, care trebuie recuperat. In situația în care ocupanții locuințelor de serviciu respectiv nu aveau dreptul legal de a beneficia de acestea, celelalte argumente prezentate de entitatea verificată nu mai au relevanță. Subliniază pârâta că singura prevedere referitoare la suportarea de către A.N.A.R. a cheltuielilor generate de asigurarea unor locuințe de intervenție, care pot fi folosite și ca spații de locuit pentru salariați și familiile acestora, este cuprinsă în art. 67. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și art. 490 din C. proc. civ. 4.2. Întâmpinarea formulată de reclamanta ANAR Reclamanta Administrația Naționala "Apele Romane" (ANAR) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.2.1. În ceea ce privește măsura de la punctul 1.6 din Decizia nr. 11/2015. Chiar prin motivele de recurs, Curtea de Conturi deși susține ca daca ANAR ar opta pentru prima varianta atunci corectarea cadrului legal nu ar mai fi necesara, recunoaște totodată ca in cazul celei de a doua opțiuni stabilita de auditorii Curții de Conturi - s-ar impune corectarea prevederilor legale referitoare la acest imobil. Însă, faptul ca prin măsura dispusa auditorii Curții de Conturi au stabilit doua variante de acțiune in ce privește imobilul din str. x nu schimba sensul sintagmei "cu corectarea prevederilor legale necorespunzătoare" si nici nu înseamnă ca aceasta ar fi fost scoasa din context de către instanța de fond. De altfel, chiar recurenta recunoaște faptul ca ANAR nu are drept de inițiativa legislativă, insa susține in continuare ca ar avea posibilitatea de a "solicita Guvernului, prin intermediul ministerului de resort, corectarea prevederii din O.U.G. nr. 107/2002" fara sa indice insa care este textul de lege care ar permite ANAR un astfel de demers. Or, daca recurenta afirma ca si din aceasta perspectiva hotărârea instanței de fond cu privire la măsura 1.6 este nelegala, ii revine obligația de a indica in concret care este prevederea legală încălcata de instanța de fond. Se mai afirma faptul ca instanța de fond nu ar fi analizat susținerea Curții de Conturi in sensul ca reclamanta își desfășoară activitatea într-o alta locație si astfel ar fi fost trecut cu vederea faptul ca fondurile publice ar fi putut fi utilizate cu mai multa eficienta daca s-ar fi optat pentru repararea propriului sediu. Legat de acest aspect, se arată că imobilul din strada x nr. 6 este impropriu utilizării, fiind necesara efectuarea unor reparații pentru care insa nu exista fondurile necesare. Trecând insa peste acest aspect, reclamanta nu a contestat măsura 1.6 in integralitatea sa, ci doar sintagma "cu corectarea prevederilor legale necorespunzătoare" din cuprinsul acesteia. Or, in acest context, instanța de fond nici nu avea de ce sa analizeze alte aspecte, ci în temeiul principiului disponibilității, s-a raportat strict la aspectele cu privire la care ANAR a solicitat anularea măsurii. 4.2.2. În ceea ce privește măsura de la punctul II.6 liniuța 3 Aspectele la care face referire Curtea de Conturi in criticile aduse hotărârii pronunțată de instanța de fond vizează obligațiile stabilite la liniuțele unu si doi, pe care insa reclamanta nu le-a contestat, astfel incat instanța de fond nici nu avea de ce sa le analizeze. Dimpotrivă, daca instanța de fond ar fi analizat si aceste masuri, atunci ar fi depășit limitele cu care reclamanta a înțeles sa investească instanța si ar fi acționat contrar dispozițiilor legale. În raport de prevederile contractuale si dispozițiile legale incidente, în mod corect instanța de fond a apreciat ca măsura 11.6 liniuța trei este nelegală. Prin măsura dispusa de auditorii Curții de Conturi, aceștia stabilesc o obligație a cărei aducere la îndeplinire nu este posibila, fiind in contradicție cu dispozițiile legale si contractuale. Atâta vreme cat ANAR si-a asumat contractual obligația de a achita lunar costul serviciilor incluse in taxa pentru servicii, la valoarea fixa stabilita in contract si fara vreo obligație din partea Locatorului de a-i prezenta documentele justificative in baza cărora percepe aceasta taxa, orice demers prin care s-ar invoca pe parcursul derulării contractului ca respectiva suma nu ar fi datorata contravine prevederilor C. civ. Recurenta nu indica in concret care este prevederea legala în baza căreia isi justifica afirmația in sensul ca factura fiscala nu ar putea fi considerata document justificativ. De altfel, legiuitorul nici nu ar fi putut identifica in concret ce anume se intelege prin document justificativ, întrucât acesta trebuie apreciat in funcție de fiecare caz in parte, astfel cum in mod corect a motivat instanța de fond reținând ca "trebuie avuta in vedere si natura contractului care este un contract de închiriere, iar contravaloarea taxei pentru servicii trebuie văzuta ca un cost al închirierii unui spațiu într-o clădire în care sunt utilizate si spatii in comun, scări, lifturi, iluminat, care necesita la rândul lor cheltuieli de întreținere si care evident ca pot fi impuse celor ce închiriază spatii în acea clădire, precum si un cost al utilizării unor instalații si utilități". 5. Răspunsul la întâmpinare