ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1954/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 10.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate anularea în tot a Ordonanței nr. 5/08.03.2017 și a actelor pregătitoare - încheierile pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2014 - pentru nelegalitate și netemeinicie și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cauzei.

În ședința publică din data de 29.01.2018 reclamantul a formulat o cerere modificatoare a acțiunii introductive, prin care a solicitat lărgirea cadrului procesual sub aspectul părților, în sensul introducerii în cauză a Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii 176/2010, de pe lângă Curtea de Apel București, dar și completarea motivelor de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată.

În ședința publică din data de 12.02.2018 reclamantul a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 115/1996 și a art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Prin sentința civilă nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de reclamant și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 115/1996.

Totodată, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare și s-a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate și Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor legale incidente și încălcate, în opinia recurentului de instanța de fond, respectiv art. 31 din Legea nr. 115/1996, art. 10, art. 10

4

lit. a) și art. 16 din Legea nr. 115/1996, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 în forma inițială, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 94/2008, art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 17 din Legea nr. 24/2000, precum și art. 5 alin. (4) și art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., acesta a susținut că sentința recurată a fost pronunțată de o instanță care a depășit atribuțiile puterii judecătorești, având în vedere că a încălcat voința legiuitorului și a adăugat la lege.

Astfel, în opinia sa, modificarea opticii inițiale a legiuitorului prin care reglementase calea de atac a recursului împotriva ordonanțeor de confiscare odată cu sentințele pronunțate în primă instantă de către curtea de apel competentă să soluționeze sesizările comisiilor de cercetare a averilor, prin Legea nr. 94/2008 abrogând aceste dispoziții, este evident că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a exclude posibilitatea persoanelor cercetate de a contesta ordonanțele de confiscare, ci de a exclude tocmai limitarea în ceea ce privește această cale de atac.

A mai susținut recurentul că prin raportare la soluția de respingere ca inadmisibil a apelului împotriva Ordonanței de confiscare având în vedere natura juridică diferită de cea hotărârilor judecătorești, ordonanța de confiscare, fiind emisă de o autoritate publică și privind averile funcționarilor/demnitarilor publici, aceasta este un act administrativ.

Având în vedere lipsa de reglementare, incidența dreptului administrativ în cauzele de cercetare a averilor și faptul că ordonanțele de confiscare nu reprezintă acte ale instanțelor judecătorești, curtea de apel nu trebuia să adauge la lege și să echivaleze absența unor prevederi exprese într-o privință cu absența unui drept în acest sens.

În același sens, în ipoteza în care legea nu distinge cu privire la un aspect, judecătorii sunt exclusiv în măsură să interpreteze dispozițiile legale, însă nu de o manieră restrictivă de drepturi, iar incidența dreptului administrativ în soluționarea cauzelor privind confiscarea averilor atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, în opinia recurentului, motivarea primei instanțe în sensul că ordonanța de confiscare reprezintă un act de sesizare a instanței de judecată, fiind irelevantă natura juridică dată fiind lipsa de efecte juridice este nelegală, având în vedere limitările legale impuse instanțelor de recurs de a analiza exclusiv legalitatea hotărârilor atacate prin raportare exclusivă la motivele de casare, sentința a fost pronunțată cu depășirea puterilor judecătorești dată fiind adăugarea la lege și crearea unor norme general obligatorii, rezultate dintr-o pretinsă interpretare nelegală și eronată a voinței legiuitorului.

De asemenea, subsecvent, recurentul-reclamant a criticat și limitarea dreptului conferit de prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond, adăugând astfel la lege, intrucât curtea de apel nu a analizat drepturile vătămate de actul administrativ reprezentat de ordonanța de confiscare, restrângerea drepturilor putând fi dispusă exclusiv prin lege și dacă sunt îndeplinite cerințele constituționale în acest sens.

A mai susținut recurentul că i-a fost restrâns dreptul prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind privat de efectele juridice ale dreptului la apărare, făcând trimitere și la practica inconstantă a Curții Constituționale și la opinia separată a domnului judecător B. la decizia nr. 596/2016, care, în opinia sa, reprezintă un reviriment de jurisprudență.

În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a analizat coroborat art. 10

4

din Legea nr. 115/1996 și art. 2 din Legea nr. 554/2004 și le-a aplicat împotriva voinței legiuitorului.

Cu privire la acest aspect face trimitere la ordonanța de trimitere în judecată a procurorului pe care inculpatul o poate ataca și a cărei legalitate este cenzurată în procedura de cameră preliminară, ordonanța de confiscare fiind prezumată ca temeinică și legală fără ca persoanele cercetate să aibă posibilitatea infirmării actului anterior analizării fondului de către instanța judecătorească.

Recurentul-reclamant a criticat reținerea instanței de fond în sensul că în baza dispozițiilor art. 16-20 din Legea nr. 115/1996 este verificată inclusiv legalitatea ordonanțelor de confiscare, ceea ce rezultă din textele articolelor menționate, al căror conținut l-a enunțat.

A mai invocat jurisprudența Curții Constituționale din anul 2016 și opinia separată a domnului judecător B. la decizia nr. 596/2016, susținând că, în mod greșit, prima instanță s-a raportat la jurisprudența din anul 2007.

De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că pentru a proba greșita aplicare a normelor de drept material este necesar a explica variația jurisprudenței instanței de contencios constituțional, respectiv deciziile nr. 321/2007, nr. 415/2010, pentru a infirma considerentele primei instanțe privind lipsa de efecte juridice ale ordonanței de confiscare.

Soluția curtii de apel este lipsită de temei legal, prin raportare la analiza făcută de reclamant cu privire la dispozițiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, expunând cele trei ipoteze prezentate și în fața instanței de fond.

În fine, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor privind dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C. proc. civ., Comisia nereprezentând un tribunal în sensul art. 6 din CEDO, iar desfășurarea unei judecăți în fața unui organ altul decât o instanță imparțială, independentă și stabilită de lege, reprezentâd o încălcare a acestor dispoziții legale.

Totodată, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 115/1996 și aplicarea lor greșită creează un regim discriminatoriu al ordonanțelor de confiscare în detrimentul celor de clasare, expunând aceleași argumente cu privire la intenția legiuitorului prin abrogarea dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, la condițiile ce trebuie respectate pentru restrângerea drepturilor unei persoane.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Astfel, a susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât nu poate fi sancționată situația în care completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei analizează dispozițiile incidente situației de fapt deduse judecății și se pronunță asupra acestora, iar faptul că recurentul este nemulțumit de această interpretare nu îi oferă acestuia un temei juridic pentru a susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea voinței legiuitorului sau adăugarea la lege.

De asemenea, în opinia intimatei, sunt nefondate criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât actele comisiei sunt supuse controlului instanței de judecată în condițiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, făcând trimitere la dispozițiile art. 2 lit. c) și art. 5 din Legea nr. 554/2004, art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Odonanța nr. 5/08.03.2017 emisă de Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii 176/2010, prin care s-a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul A. și s-a dispus trimiterea cauzei la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în vederea confiscării sumelor de 3.595.333 euro și 414.000 USD de la persoana cercetată.

Prin sentința recurată a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, reclamantul formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor sus-menționate

Instanța de control judiciar reține că acest motiv de nelegalitate are în vedere incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în acest mod acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Astfel, în dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.

Așadar, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, examinarea acestui concept permitând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfințește cu valoare legală texte abrogate, critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale, iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.), încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.), refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate), încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.).

În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material.

În cauză, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că prima instanță a comis un exces de putere întrucât prin interpretarea dată dispozițiilor legale inicidente, respectiv art. .31 din Legea nr. 115/1996, art. 10, art. 10

4

lit. a) și art. 16 din Legea nr. 115/1996, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 în forma inițială, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 94/2008, art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 17 din Legea nr. 24/2000, a încălcat voința legiuitorului și a adăugat la lege când a concluzionat că ordonanța de confiscare nu poate fi supusă controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele antereferite care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a criticat sentința recurată sub aspectul greșitei aplicări/interpretări a normelor de drept material, în esență, invocând interpretarea greșită a voinței legiuitorului cu privire la calea de atac împotriva ordonanței de confiscare, natura juridică de act administrativ a acestei ordonanțe, restrângerea nelegală a drepturilor sale, încălcarea dreptului la un proces echitabil, expunându-și concluzia propriei analizei cu privire la dispozițiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, cu trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și a opiniei separate la decizia nr. 596/2016, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, art. 10

4

din Legea 115/1996 prevede soluțiile pe care le poate pronunța Comisia de cercetare a averilor:

"(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni."

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că ordonanța de trimitere a cauzei spre soluționare curții de apel în vederea confiscării averii pentru care s-a constatat caracterul nejustificat nu reprezintă un act de sine stătător care să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, nu statuează asupra caracterului ilicit al dobândirii averii și nu dispune confiscarea propriu-zisă a unor sume de bani, rolul comisiei fiind doar acela de filtru cu privire la sesizarea unor diferențe semnificative între modificările intervenite în averea persoanei cercetate pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă.

În fapt, Ordonanța Comisiei de Cercetare a Averilor are exclusiv rolul unui act de sesizare a instanței de judecată care, după ce a fost sesizată, poate efectua controlul privind respectarea prevederilor legale incidente atât în faza prealabilă sesizării instanței, cât și după sesizarea acesteia.

Tocmai de aceea, Legea 115/1996 nu prevede nicio cale de atac împotriva ordonanței de sesizare a curții de apel, întrucât legalitatea acesteia va fi analizată în cadrul procedurii contencioase reglementate de art. 16-20 din lege.

Astfel, din analiza dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 115/1996 care precizează că "Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen", rezultă că instanța, sesizată de către Comisie cu Ordonanța de confiscare, va analiza toate probele depuse la dosarul cauzei în fata Comisiei, va putea administra noi probe si va pronunța o hotărâre având la bază întreg materialul probatoriu depus.

Mai mult decât atât, art. 20 din Legea nr. 115/1996 prevede că "Sentințele curții de apel, secția de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate cu recurs de părțile interesate, de Agenție și procuror, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal."

În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 321 din 29 martie 2007 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că: "această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicție, de vreme ce nu "spune dreptul" (juris dictio), nu dă un verdict și nu îndeplinește o activitate de înfăptuire a justiției, prin acte proprii cu efecte jurisdicționale specifice. În plus, Curtea arată că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenția Națională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuția de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători și un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluționarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declarații, solicitarea de informații autorităților publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanțe judecătorești, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui Comisiei de cercetare caracter jurisdicțional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparțialității și contradictorialității sub imperiul cărora trebuie să se desfășoare orice activitate de cercetare, alături de garanția ce decurge din însăși modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători și un procuror."

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 769 din 23.09.2019, pronunțată urmare a sesizării Curții Constituționale, prin Decizia nr. 839 din 1 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 115/1996, excepție ridicată de A. în cauza având ca obiect soluționarea recursului formulat de autorul excepției împotriva deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de autorul excepției împotriva aceleiasi ordonanțe a Comisiei de cercetare a averilor contestată în prezentul dosar, prin care aceasta din urmă a sesizat Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal cu propunerea de confiscare a unor sume de bani aparținând recurentului A., excepție ridicată și în prezentul dosar, cu privire la care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, s-au statuat următoarele: "În ceea ce privește inexistența căilor de atac împotriva ordonanței emise de comisia de cercetare a averilor, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reținut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părțile interesate, de Agenția Națională de Integritate și procuror, a recursului împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluționarea acestuia revenind Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părților garanțiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare și la un proces echitabil și, prin urmare, critica de neconstituționalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și art. 126 din Constituție, precum și art. 6 din Convenție nu poate fi reținută.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței mai sus analizate, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză."

În acest context, nu pot fi reținute nici argumentele recurentului fundamentate pe trimiterile la practica inconstantă a Curții Constituționale, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, prin decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 s-a constatat că nu au intervenit elemente noi de natură a modifica jurisprudența, cu referire inclusiv la decizia nr. 596/2016 invocată de recurent, statuându-se, totodată, că prevederile de lege criticate oferă părților garanțiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare și la un proces echitabil, aspecte invocate sub formă de critici și în prezentul recurs, care este evident că nu sunt fondate.

În ceea ce privește trimiterea făcută de recurent la opinia separată la decizia nr. 596/2016, Înalta Curte amintește că și la Curtea Constituțională a României deciziile se iau cu majoritatea voturilor, iar opinia separată, prin formulările sale directe sau indirecte, nu poate aduce atingere caracterului general obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional, publicarea acesteia alături de argumentația oficială a Curții asigurând respectarea dreptului judecătorului care a votat împotrivă să-și facă cunoscută poziția, opinia sa, "separată", astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurent în sensul că aceasta reprezintă un reviriment jurisprudențial.

Înalta Curte mai reține că în ceea ce privește ordonanța de sesizare a instanței, respectiv ordonanța de clasare a cauzei, se poate observa că între aceste acte există diferențe de natură juridică care influențează parcursul ulterior în fata instanțelor de judecată.

Astfel, din punct de vedere procedural, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București analizează forma și fondul actului de sesizare, iar, în cazul în care este identificată o diferență nejustificată între venituri și cheltuieli, sesizează instanța de contencios administrativ, fiind garantat accesul la justiție si dreptul la apărare al persoanei cercetate într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 115/1996.

Accesul la justiție, la o instanță națională, reprezintă un principiu fundamental european al drepturilor omului, iar acest drept este recunoscut si respectat având în vedere că, după sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, instanța de contencios administrativ se pronunță asupra legalității ordonanței Comisiei de Cercetare sub toate aspectele.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la faptul că legiuitorul nu prevăzut o cale de atac împotriva Ordonanței Comisiei de Cercetare a Averilor, fapt ce a dus la situația în care Ordonanța de clasare poate fi contestată la instanța de contencios administrativ iar cea de sesizarea a instanței de judecată nu poate fi contestată, instituirea unei căi de atac împotriva ordonanței de clasare se justifică prin faptul că, în cazul clasării cauzei, nu va mai fi parcursă procedura din fața instanței (ca în cazul Ordonanței de sesizare) cu respectarea drepturilor fiecărei părți.

A nega dreptul părții la o cale de atac în cazul Ordonanței de clasare ar echivala cu recunoașterea caracterului definitiv al unui act administrativ fără ca partea să aibă acces la justiție.

Prin urmare, nu poate fi vorba de o discriminare între cele două părți, situația fiind cu totul diferită și existând o justificare obiectivă pentru tratamentul procesual diferit între Ordonanța de clasare și Ordonanța de sesizare a instanței de contencios în vederea confiscării diferenței nejustificate de avere.

Așadar, atât timp cât pe rolul instanțelor de judecată se află, spre soluționare, dosarul având la bază sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, dosar în care se va efectua controlul judecătoresc atât sub aspectul formei cât si sub aspectul fondului ordonanței comisiei, reclamantul nu poate invoca faptul că nu dispune de o cale de atac împotriva acestei Ordonanțe și nici că îi sunt încălcate drepturile privind accesul liber la justiție.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2020.