ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 109 din data de 19 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. de sub învinuirea de săvârșire a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prev. de art. 336 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. de sub învinuirea de săvârșire a infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Inculpatul B. în calitatea sa de agent de poliție a fost direcționat prin dispecerat la data de 07.08.2015, în jurul orelor 23:00 pentru cercetarea unui accident de circulație. Urmare a prezentării la fața locului inculpatul B. alături de numitul C. au luat măsurile legale care se impuneau într-o astfel de situație, respectiv inculpatul B. a identificat persoanele implicate în accident, a procedat la testarea cu aparatul alcooltest a inculpatului A. și a martorei D. și ținând cont că doar în cazul inculpatului A. s-a constatat un rezultat al alcoolemiei de 0,75 mg/l alcool pur în aerul expirat, doar acesta a fost condus de inculpatul B. la unitatea spitalicească în vederea prelevării de probe biologice.

La fața locului au fost prezente inițial persoanele implicate în accident și martorul E., ulterior prezentându-se la fața locului și martorii F., G. și H., alături de alte persoane și reprezentanți ai presei.

Din analiza probelor administrate, în ceea ce îl privește pe inculpatul B., Curtea a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta a acționat în maniera de a-l favoriza în vreun fel pe inculpatul A. în scopul îngreunării cercetărilor sau a împiedicării tragerii la răspundere penală a acestuia, fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1)lit. c) C. proc. pen., respectiv nu există probe cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

Dincolo de neconcordanțele evidente existente în declarațiile martorilor cu privire la dovedirea cu certitudine a împrejurării că inculpatul B. a cunoscut de la momentul primelor cercetări calitatea de avocat a inculpatului A., s-a menționat împrejurarea că deși acuzarea a încercat în mod constant să dovedească vreo legătură între cei doi în sensul că s-ar fi cunoscut anterior, acest aspect nu a rezultat din nici un mijloc de probă administrat.

Punctual, cu privire la acțiunile sau din acțiunile care i-au fost imputate de către acuzare inculpatului B., Curtea a reținut în primul rând că neaudierea nemijlocită a inculpatului A. în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației nu constituie un indiciu în sensul intenției de favorizare (prin omisiunea sau ascunderea calității de avocat al acestuia, apărările în acest sens ale inculpatului B. fiind pertinente, la acel moment procesual urmărirea penală fiind începută doar in rem, nemaiimpunându-se ulterior începerea urmăririi penale in personam raportat la rezultatul buletinului de analiză toxicologică).

Totodată, din declarațiile martorilor audiați în fața instanței a reieșit că persoanele implicate în accident și aparținătorii acestora au fost ținuți deoparte la momentul testării inculpatului cu aparatul alcooltest, în principal, de colegii inculpatului B., polițiștii spunându-le că urmează a fi chemați la sediul poliției pentru declarații suplimentare.

În continuare, Curtea a reținut faptul că acuzarea practic se bazează pe existența unei conivențe infracționale între cei doi inculpați, conivență care nu a fost dovedită în nici un fel, neputându-se demonstra nici măcar că cei doi inculpați se cunoșteau sau că ar fi existat între ei vreo înțelegere de încercare de inducere în eroare a organelor judiciare, respectiv a procurorului competent din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației. Dincolo de faptul că existența vreunei înțelegeri în acest sens dintre cei doi inculpați nu a fost probată prin nici un mijloc de probă, favorizarea făptuitorului neputându-se realiza fără legătura subiectivă dintre acesta și favorizator, acuzarea practic a operat cu prezumția că în mod automat procurorul căruia i-ar fi revenit spre soluționare dosarul ar fi dispus clasarea cauzei exclusiv pe probele existente la dosar, respectiv pe baza buletinului de analiză toxicologică care a indicat o valoare de alcoolemie în sânge sub 0,80 g‰, fără a mai audia făptuitorul și fără a mai dispune eventual completarea probatoriului, inclusiv prin efectuarea unei expertize de calcul retroactiv al alcoolemiei.

S-a reținut că nu se poate concluziona că realizarea intereselor justiției într-o speță concretă nu se putea realiza decât prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ci în mod evident împiedicarea efectuării de cercetări trebuie să se raporteze la Ministerul Public în general. Pe cale de consecință, se impunea ca activitatea în concret reproșată inculpatului să fie aptă în sine să împiedice efectuarea de cercetări de către oricare dintre organele judiciare, altfel s-ar accepta ideea că activitatea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmației și a procurorului care a supravegheat urmărirea penală nu ar fi avut aceeași aptitudine.

Față de particularitățile cauzei, o eventuală imposibilitate de stabilirea a alcoolemiei printr-o probă științifică nu are legătură cu faptele reproșate inculpatului, presupusa contaminare a probelor de sânge fiind un element exterior pe care inculpatul B. nu avea cum să-l prevadă și care a vizat infracțiuni pentru care s-a dispus disjungerea cauzei. Sub acest aspect nu au fost primite susținerile acuzării, cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, în sensul că inculpatului B. i-ar fi imputabile în vreun fel aceste împrejurări.

S-a constatat că o astfel de acuzație nu a fost formulată în mod oficial, iar în al doilea rând aceasta a fost formulată față de alte persoane, nici până în prezent nefiind formulată vreo învinuire certă în acest sens și care eventual să aibă vreo legătură cu persoana inculpatului B. (ca de altfel, nici cu persoana inculpatului A.).

Pe de altă parte, calitatea de avocat în speță, nu este elementul în raport de care trebuia analizată existența faptei. Infracțiunea nu este una cu subiect activ special, iar cunoașterea sau necunoașterea calității de avocat nu influențează existența sau inexistența faptei. Din această perspectivă deși întreaga probațiune s-a canalizat în această direcție, în realitate parchetul nu a reușit să facă dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a cunoscut această calitate și modul în care această eventuală cunoaștere se reflecta asupra existenței faptei imputate coinculpatului A..

Așa cum s-a arătat anterior, Curtea a apreciat ca fiind veridice afirmațiile inculpatului B. în sensul că a aflat abia de la procurorul de caz că inculpatul A. are calitatea de avocat, astfel explicându-se declarațiile luate persoanelor vătămate ulterior întocmirii referatului cu propunere de clasare. În plus, soluția aparținea exclusiv procurorului de caz care a și dispus declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

S-a mai reținut de către instanța de fond că, mergând pe teoria acuzării și admițând prin absurd faptul că inculpatul B. a cunoscut de la început calitatea de avocat a inculpatului A., așa cum starea de fapt a fost expusă și dovedită ar putea fi vorba cel mult de o tentativă de favorizare a făptuitorului care potrivit legii, nu se pedepsește.

În logica acuzării, această tentativă ar fi constat în ascunderea față de procurorul desemnat cu supravegherea a calității de avocat a inculpatului A., omisiune care ar fi avut cu certitudine ca și consecință, adoptarea unei soluții de clasare de către un organ necompetent din punct de vedere al calității subiectului activ al infracțiunii prevăzute de art. 336 C. pen.

A îmbrățișa teoria acuzării este echivalent cu a admite implicit faptul că procurorul din cadrul Judecătoriei Sighetu Marmației ar fi adoptat automat o soluție de clasare, fără a mai efectua așa cum am mai arătat anterior, nici un alt act de urmărire penală, în cauză.

În acest context, Curtea a apreciat că nu este necesară în cauză audierea doamnei procuror I., cea care a procedat la declinarea de competență a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, raportat la împrejurarea că succesiunea evenimentelor a confirmat ipoteza expusă de către inculpatul B., în sensul că a aflat abia după întocmirea referatului de clasare de la procurorul de caz care știa din alte împrejurări faptul că inculpatul A. este avocat. Acest lucru este dovedit și de faptul că procurorul de caz a procedat la verificarea listei celor înscriși în tabelul avocaților din cadrul Baroului Maramureș, unde a fost identificat inculpatul A. și a și procedat la declinarea dosarului, fără a mai audia făptuitorul pentru verificarea datelor personale în vederea stabilirii identității dintre persoana înscrisă în acel tabel și inculpat.

Chiar și așa să fi stat lucrurile, respectiv că inculpatul B. ar fi cunoscut calitatea de avocat a inculpatului A., Curtea a apreciat că, în primul rând, în caz că exista un puternic dubiu asupra împrejurării că având cunoștință de această calitate, inculpatul B. ar fi acționat cu intenția directă de a-l favoriza pe acesta în sensul îngreunării cercetărilor sau de a-l scăpa de răspunderea penală, cum susține acuzarea.

Raționamentul anterior a fost expus raportat la structura pe care s-a întemeiat acuzarea, structură care nu numai că are la bază simple bănuieli, supoziții, ipoteze, prezumții nesprijinite de vreun element concret, dar și insistă într-o manieră repetitivă în a considera probat faptul că inculpatul B. cunoștea calitatea de avocat a inculpatului A..

Curtea a apreciat că acuzarea nu a reușit să ducă până la capăt acest raționament, fiind în imposibilitatea de a dovedi faptul că această omisiune ar fi condus, implicit și implacabil la o soluție de clasare a cauzei, raționament ce are ca și premisă, în mod indubitabil, ipoteza unei eventuale neglijențe a procurorului de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a susținut în mod constant că valoarea gradului de alcoolemie relevată în buletinul de analiză toxicologică nu corespundea normelor specifice din Ordinul comun al Ministerului Sănătății și al Ministerului Justiției și contrazicea rezultatul alcooltestului, rezultat aflat la dosarul cauzei. De altfel, chiar și în concluziile orale s-a susținut că demersurile inculpatului B. au fost toate destinate unui singur scop, respectiv ca dosarul să nu fie instrumentat conform competenței materiale și in personam de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, întrucât procurorii ar fi putut avea o altă opinie cu privire la probațiunea din dosarul cauzei și interpretarea acestuia, lucru care s-a și întâmplat.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a considerat că un astfel de raționament diferit de cel al acuzării nu constituie sub nicio formă o infracțiune de favorizare în sensul art. 269 C. pen.

Nu în ultimul rând, s-a mai reținut că acuzarea a pornit de la premiza că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației, competent să soluționeze material infracțiunea prevăzută de art. 336 C. pen. ar fi adoptat exclusiv o soluție de clasare, însușindu-și automat propunerea formulată de către inculpatul B., deoarece numai aceasta putea fi consecința favorizării (în varianta presupusă a îngreunării cercetărilor în cauză), deși rezultatul alcooltest aflat la dosar era de natură să ridice un semn de întrebare oricărui procuror în instrumentarea căruia s-ar fi aflat dosarul, independent de calitatea făptuitorului, acesta sugerând potrivit practicii judiciare posibilitatea existenței în sânge a unei alcoolemii mai mare decât 0,80 g‰.

În plus, s-a mai constatat că deși parchetul a încercat să insinueze existența unei conivențe între inculpați, martori, chiar medici și presa aflată la fața locului, în realitate, o astfel de susținere s-a dovedit a fi total lipsită de fundament. Dacă inițial acuzarea s-a bazat pe declarațiile martorilor, deși erau la fel de contradictorii precum au fost și după readministrarea acestora, văzând că în realitate ele nu susțin acuzația, s-a încercat prezentarea stării de fapt într-o altă manieră, în contradicție cu cronologia care reiese din acte, însă ceea ce a rezultat în mod cert din probe este împrejurarea că nu a existat nicio legătură explicită sau implicită între toate aceste persoane și nici nu există vreo probă care să sugereze un atare fapt.

În ceea ce îl privește pe inculpatul A., instanța de fond a reținut că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, faptă prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în data de 07.08.2015, în jurul orelor 23:15, a condus de drumurile publice din Sighetu Marmației autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x, în timp ce avea, așa cum rezultă din coroborarea probelor administrate în cauza (protocol alcooltest, adresa din 22.02.2016 și buletinul de analiză toxicologică/ADN nr. x din 19.02.2016 întocmite de I.M.L Cluj-Napoca, declarațiile martorilor) o îmbibație alcoolică mai mare de 0,80 g‰ alcool.

În ceea ce privește cronologia actelor de urmărire penală, această primă etapă a procesului penal a fost începută "in rem" prin Ordonanța din data de 07.08.2015 a Poliției mun. Sighetu Marmației. La data de 03.03.2016 s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj extinderea urmăririi penale cu privire la infracțiunile de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen. și favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Prin Ordonanța din 17.10.2016 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspecții A. și B. pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. și art. 269 alin. (1) C. pen. și s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale fața de suspecții J. și K. (angajați ai Serviciului Medico - Legal Județean Baia Mare) pentru comiterea infracțiunilor de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, iar prin Ordonanța din data de 17.05.2017 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpaților A. și B. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. și art. 269 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului și organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârșirii lor constituie infracțiuni și pot fi sancționate penal, principiul legalității incriminării și a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracțiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru și nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. pen., "Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă."

Prin Decizia nr. 732/2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului citat și a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice", este neconstituțională. Față de aceste constatări ale Curții, legiuitorul avea obligația ca, în termen de 45 de zile de la publicarea Deciziei în Monitorul Oficial, să pună în acord cu Constituția prevederile normelor criticate. În materia infracțiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., din perspectiva probatoriului s-a statuat cu titlu de obligativitate pentru organele judiciare că dovada alcoolemiei peste limita legală se face exclusiv prin administrarea mijlocului de probă științific, respectiv raportul de analiză toxicologică, având relevanță exclusiv valoarea alcoolemiei din prima mostră prelevată.

Din Buletinul de analiză toxicologică nr. x aflat la dosarul de urmărire penală a reieșit că la ora 00:15 inculpatul A. avea o alcoolemie de 0,70 g‰ în sânge iar la ora 01:15 una de 0,65 g‰, rezultate contestate de către acuzare.

Prin ordonanța din data de 21.01.2016 s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale de către I.M.L. Cluj-Napoca, având ca obiect reanalizarea toxicologică a mostrelor biologice recoltate în data de 08.08.2015 de la inculpatul A. .

Conform Buletinului de analiză toxicologică nr. x s-a stabilit că la ora 00:15 alcoolemia din sângele inculpatului era de 0,75 g‰ și la ora 01:15 de 0,70 g‰, așadar valori extrem de apropiate de valorile indicate prin primul Buletin de analiză toxicologică.

Cu prilejul analizării sângelui prelevat de la inculpat în vederea stabilirii grupei sângelui s-a constatat de către martorul L. că acesta este posibil să aparțină grupei B, este de origine masculină, reacția de amplificare a ADN prin tehnica PCR pentru determinarea grupei de sânge neputând stabili grupa sanguină, posibil datorită existenței inhibitorilor reacției de polimerizare prezenți în sângele hemolizat. La acel moment nu s-au evidențiat aspecte de ADN degradat, valoarea hemoglobinei coroborată cu concentrația de ADN redusă, dacă nu este o situație patologică, sugerând o posibilă diluare a sângelui.

Prin declarația dată în fața instanței, același martor a precizat că nu a putut determina prin ce lichid s-a produs această diluare și a mai depus la dosar un buletin de analiză ale cărui concluzii sunt că pe baza analizelor efectuate se poate concluziona că în sângele din eprubeta etichetată cu numele A. există o substanță toxică.

Pornind în principal de la rezultatul alcooltest care indica o valoare de 0,75 g/l în aerul expirat, coroborat cu declarațiile testimoniale și pe baza concluziilor probabile ale martorului L., acuzarea a susținut că analiza ambelor probe de sânge a evidențiat faptul că asupra ambelor probe s-a intervenit printr-un proces de diluare cu substanțe rămase neidentificate, dar în mod evident adăugate acestor probe în scopul împiedicării stabilirii alcoolemiei cu certitudine și, în final, a tragerii la răspundere finală a inculpatului A..

S-a apreciat că cel mai important lucru care se desprinde din concluziile actelor medicale aflate la dosar și din declarația acestui martor este că s-a constatat științific că s-a intervenit asupra ambelor probe rămase, după efectuarea analizei biologice specifice cu cantități de aditivi care să altereze cantitatea de sânge, pentru a se obține un rezultat identic practic în ceea ce privește interpretarea.

Curtea a apreciat că o astfel de interpretare se bazează pe simple supoziții (posibilă diluare a sângelui), neputându-se stabili nici substanța cu care a fost diluat sângele și, cel mai important, nici cine ar fi efectuat această operațiune, aspecte care, în pofida disjungerii efectuate, nu au fost elucidate nici până în prezent.

În același sens, s-a reținut că nu pot fi primite decât tot numai ca simple supoziții, nesusținute de alte probe, afirmațiile parchetului potrivit cărora este evident în opinia acestuia că persoana care a acționat cu un scop bine determinat, de alterare a acestor probe și nedeterminare a alcoolemiei asupra lor a avut în vedere posibilitatea ca aceste probe să fie într-un fel sau altul verificate sau a avut în vedere un anumit nivel al alcoolemiei pe care dorea să îl obțină în urma analizei pentru a putea genera neatragerea răspunderii penale a inculpatului. Deși aparent această concluzie ar fi logică, ea nu poate fi valorificată sub aspect probatoriu, atâta vreme cât există probe științifice, obiective la dosar care o contrazic, din aceste probe neputându-se dovedi dincolo de orice îndoială rezonabilă că alcoolemia la momentul accidentului ar fi avut o valoare mai mare de 0,80 g‰ (apropiată, susține acuzarea, de 1,40 -1,50 g‰).

Din considerentele anterior expuse, s-a arătat că nu se poate reține sub nicio formă argumentația acuzării în sensul că elementul de imposibilitate obiectivă de determinare a valorii alcoolemiei ar fi în această cauză legat de dovada acțiunilor coinculpatului B., neexistând absolut nicio probă la dosar în sensul că inculpatul B. ar fi fost în vreun fel implicat în deteriorarea ulterioară a probelor de sânge, așa cum s-a încercat să se sugereze.

Revenind la fapta imputată inculpatului A., Curtea a apreciat că, pe baza materialului probatoriu administrat în cauză nu se poate stabili, în mod obiectiv și dincolo de orice îndoială că acesta s-ar face vinovat de comiterea infracțiunii prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind dovedit în mod cert în cauză că valoarea alcoolemiei a fost de peste 0,80 g‰.

Chiar dacă s-ar accepta varianta că asupra probelor de sânge s-ar fi intervenit cu o substanță străină, nu s-a dovedit în ce scop a fost făcută această intervenție și nici că intervenția ar fi determinat înjumătățirea practic a concentrației de alcool în sângele recoltat de la inculpat, singurele probe științifice (cele două buletine de analiză toxicologică) indicând ambele o alcoolemie sub 0,80 g‰.

Rezultatul alcoolemiei în urma testării cu aparatul etilotest, respectiv concentrația de alcool în aerul expirat nu are relevanță penală, constituind doar un indiciu și obligând organul de poliție să conducă la recoltare de sânge persoana față de care s-a stabilit la testarea alcooltest o valoare a alcoolului în aerul expirat mai mare de 0,40 g‰. În măsura în care, indiferent de concentrația alcoolică rezultată ca urmare a testării cu acest aparat nu există o analiză de sânge care să o confirme, nu se poate constitui un dosar care să aibă ca obiect infracțiune de conducere sub influența băuturilor alcoolice.

Curtea a mai reținut că pe parcursul soluționării prezentei cauze, maniera în care s-a prezentat și s-a susținut acuzarea indica de multe ori faptul că obiectul acesteia ar fi mai degrabă sustragerea și distrugerea de probe și nu conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu o concentrație alcoolică mai mare de 0,80 g‰.

Mai mult, chiar și în situația în care ar fi existat două rezultate științifice diametral opuse, interpretarea coroborată a probatoriului trebuia să dea eficiență aceluia care era susținut și de celelalte probe administrate în cauză, în baza principiului in dubio pro reo.

Probele principale ale acuzării, alături de rezultatul alcooltest și analiza făcută de martorul L., au mai constat și în unele declarații de martor, însă Curtea a reținut că aceste declarații (care indicau faptul că inculpatul ar fi fost "băut bine") au provenit din partea unor persoane interesate și direct vizate de acțiunea ilicită a inculpatului A., respectiv de la cei implicați în evenimentul rutier, ale căror autoturisme au fost avariate.

De cealaltă parte, Curtea a reținut în sprijinul soluției pe care a dispus-o față de inculpatul A. și alte elemente probatorii de la dosar, de această dată obiective.

În primul rând, s-a constatat că nu toți martorii audiați în cauză au susținut că inculpatul era în stare de ebrietate, care de altfel nu se sancționează penal, deși fără doar și poate acesta a consumat alcool în ziua respectivă (potrivit declarațiilor sale, 100 ml coniac și două beri cu alcool).

Astfel, martorul M., medicul în prezența căruia s-au prelevat probele de sânge de la inculpat a arătat că la momentul recoltării a observat la inculpatul A. "tulburări de echilibru static, imprecizie în mișcări și halenă alcoolică, însă nu mi s-a părut să fie în stare de ebrietate, întrucât există diferențe între a fi beat și a fi băut".

Chiar și martorii direct implicați, D. și E. au arătat că inculpatul era "băut" și confuz, derutat însă (spune martorul E.) "inculpatul era băut, fără însă să pot preciza cât din starea de derută în care se afla acesta se datora șocului produs de accident sau stării de ebrietate." Martora F. a arătat doar că inculpatul A. se afla sub influența băuturilor alcoolice.

În al doilea rând, din buletinul de analiză clinică a reieșit că la momentul examinării inculpatul avea o ținută ordonată, atitudine adecvată și cooperantă, un comportament liniștit, nefiind agresiv sau ostil, era orientat temporar, spațial, alopsihic și autopsihic, nu avea tulburări de echilibru semnificative, pupila nu era dilatată iar reflexele erau prezente.

În al treilea rând (aspect remarcat și de către martora D.) s-a menționat că la momentul luării declarațiilor la poliție în acea noapte, imediat după accident, inculpatul avea un scris citeț, coerent, organizat, martora chiar arătând că a terminat cel mai repede de completat declarația, făcând chiar primul dintre ei schița locului accidentului, aspecte care pot fi observate în mod nemijlocit examinând conținutul înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală, caracteristicile scrisului neindicând sub nicio formă existența unei alcoolemii de cca 1,40 g‰ cum a susținut parchetul. S-a remarcat că încă de la momentul completării acestei declarații inculpatul a contestat valoarea de 0,75 g/l rezultată în urma testării cu etilotestul. Astfel cum se observă și din declarația scrisă de acesta, pe care a completat-o în 5 minute, înaintea tuturor celor implicați (în stare avansată de ebrietate fiind - după cum se susține), inculpatul avea reprezentarea exactă a locului faptei, a împrejurărilor în care s-a produs accidentul, amplasamentul mașinilor, ordinea lor în parcare.

Ca atare, Curtea a reținut că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., este necesar a fi stabilită în concret, cu exactitate, concentrația de alcool în sânge la momentul depistării în trafic, iar această valoare în prealabil stabilită trebuie să fie superioară valorii de 0,80 g‰ alcool pur în sânge.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că la momentul producerii accidentului, inculpatul A. ar fi avut în sânge o îmbibație alcoolică mai mare de 0,80 g‰, fapta (raportat la valorile stabilite prin buletinele de analiză toxicologică) fiind contravenție și, ca atare, nefiind prevăzută de legea penală.

***

Împotriva acestei sentinței au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul B., care au criticat soluția dispusă pentru motive de netemeinicie, expuse în sinteză în cele ce urmează și detaliate în încheierea de dezbateri și în motivele scrise depuse la dosar:

Prezentarea sintetică a motivelor de apel

I. În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris și susținute oral, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului declarat, desființarea în totalitate a soluției primei instanțe și condamnarea inculpaților pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Astfel, a susținut că hotărârea primei instanțe este netemeinică, atât dintr-o perspectivă formală, cât și din perspectiva argumentelor apreciate ca relevante soluției dispuse.

În acest sens, s-a arătat că, deși până la fila x, instanța de fond a reluat fidel actul de sesizare cu interpretarea dată probelor în faza de urmărire penală, precum și conținutul depozițiilor martorilor audiați nemijlocit în fața sa, raționamentul consecutiv acestei descrieri pornește de la ideea centrală că declarațiile martorilor sunt, practic, nerelevante, ele fiind înlăturate fără nici o motivare, dându-se însă o prioritate covârșitoare declarației inculpatului B., astfel că toate împrejurările deduse din dosarul cauzei sunt expuse pornind de la această premisă și, prin urmare, în opinia acuzării, de vreme ce ipotezele de discuție sunt ab initio denaturate, concluzia instanței de fond nu putea fi decât una singură, în sensul achitării. Altfel spus, s-a considerat că pe concluzia de nevinovăție au fost mulate restul elementelor, deși procesul de deducție ar fi trebuit să fie invers.

În esență, s-a susținut că din întregul material probator administrat în cauză există următoarele împrejurări probate:

- toți martorii audiați în cauză, au confirmat că aspectul calității inculpatului A. a fost notoriu și larg vehiculat de toate persoanele prezente după producerea accidentului rutier și pe tot parcursul cercetărilor penale efectuate;

- inculpatul B. a avut permanent o conduită de evitare a calității inculpatului A., atât prin comportamentul său cât și prin modul de întocmire a actelor procedurale: purtarea de discuții "private" doar cu inculpatul A. la momentul constatării faptei, deși fuseseră identificați doi conducători auto; luarea unor declarații de martor care nu reflectă tocmai elementele specifice infracțiunii pentru care se începuse urmărirea penală; neconsemnarea calității de avocat și luarea de declarații sumare și fără legătură cu obiectul cauzei penale pendinte;

- nu întâmplător s-a omis începerea urmăririi penale in personam, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. pen., organul judiciar este obligat să întrebe persoana cu privire la toate datele personale, inclusiv profesia și locul de muncă;

- paralel cu lipsa totală a acestor demersuri legale, s-a produs un material probator concludent (de asemenea, înlăturat de instanța de fond doar pe baza unor aprecieri subiective) care atestă intervenția activă asupra probelor de sânge recoltate de la inculpatul A.;

- nu în ultimul rând, existența unui element semnificativ, pe care instanța l-a prezentat denaturat și doar din perspectiva inculpatului A. - valoarea alcoolemiei stabilită științific cu implicațiile rezultate în urma analizei probelor de sânge, realizată prin buletinul din data de 19.02.2016.

S-a concluzionat că, în ceea ce-l privește pe inculpatul B., nu există nici un dubiu că acesta a avut încă de la început o atitudine de protejare a coinculpatului A., cunoscând cu siguranță calitatea acestuia de avocat, fiind vădit că în măsura în care această calitate ar fi fost exhibată legal ar fi făcut imposibilă orice intervenție ilicită cu privire la cursul dosarului penal.

În ceea ce-l privește pe inculpatul A., Ministerul Public a susținut că acesta a avut clar și în permanență reprezentarea unui consum mare de băuturi alcoolice, cu consecința unei determinări de alcoolemie peste limita legală și perspectiva unei sancționări penale, având în permanență o preocupare deosebită pentru repararea tuturor pagubelor solicitate de persoanele păgubite.

În opinia parchetului, inculpatul A. a prezentat la momentul producerii accidentului o alcoolemie situată în jurul valorii de 1,40 g‰, aceasta rezultând din: valoarea stabilită prin testarea cu aparatul Drager care confirmă o valoare a alcoolemiei în aerul expirat, la ora 23:43 în data de 07 august 2015, de 0,75 mg/l; dovada certă a alterării ambelor probe biologice în mod similar prin adăugarea unei substanțe de diluție care face imposibilă stabilirea corectă a valorii alcoolemiei; dovezile multiple de intervenție în dosarul cauzei în scopul înlăturării răspunderii penale a inculpatului; datele din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante; declarațiile martorilor aflați în autoturismul condus de inculpatul A. și declarațiile martorilor audiați cu privire la accident care au confirmat starea de îmbibație alcoolică a inculpatului în momentul producerii accidentului.

S-a concluzionat că toate elementele prezentate confirmă o alcoolemie peste limita legală și interesul manifestat de inculpatul A. în scopul efectuării de demersuri pentru a nu răspunde penal pentru fapta comisă, precum și ajutorul vădit al inculpatului B. pentru realizarea acestui scop special, ceea ce conduce la o soluție de condamnare a inculpaților pentru faptele pentru care au fost trimiși în judecată.

Ministerul Public a mai criticat soluția primei instanțe și cu privire la temeiul juridic al achitării inculpatului B., acela prev. de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., descrierea și motivarea faptei sale din cuprinsul sentinței tinzând spre aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. S-a apreciat că reținerea art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu are nicio justificare, fiind în totală contradicție cu motivarea.

II. Apelantul inculpat B., prin motivele scrise de apel, a criticat hotărârea instanței de fond doar cu privire la temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea sa.

Astfel, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând în aceste limite, să se dispună în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

În subsidiar, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În susținerea apelului, inculpatul B. a arătat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului, atât omisiunile cât și acțiunile imputate inculpatului nu se subsumează unor încălcări ale dispozițiilor legale incidente, ori într-un ajutor concret acordat unui făptuitor și niciuna dintre conduitele reproșate inculpatului nu avea aptitudinea, măcar teoretică, de a conduce la afectarea intereselor justiției. Acuzația parchetului a fost canalizată exclusiv pe un element subiectiv - cunoașterea calității de avocat a inculpatului A., care singur nu putea să conducă la reținerea infracțiunii.

În legătură cu solicitarea subsidiară, apelantul inculpat a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art. 17 C. pen., referitoare la infracțiunile comisive prin omisiune și să se constate că, practic, infracțiunile de pericol nu sunt sancționate atunci când sunt comise prin omisiune, or majoritatea acuzațiilor aduse inculpatului B. sunt omisive.

Totodată, raportat la Deciziile Curții Constituționale (nr. 249/25.04.2017 și nr. 810/07.12.2017), pronunțate cu privire la infracțiunea de favorizare a făptuitorului, a apreciat că, în cauză, nu a existat situația premisă pentru a se putea discuta despre o favorizare a făptuitorului, respectiv o certitudine cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală pentru că, la acel moment, fapta care forma obiectul dosarului putea să constituie o contravenție ori o infracțiune.

Prin urmare, nu era posibilă o favorizare a făptuitorului dacă nu exista un potențial făptuitor și o potențială faptă prevăzută de legea penală.

Desfășurarea cercetării judecătorești în apel

În fața instanței de apel, la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2019, s-a procedat la audierea inculpatului B., iar inculpatul A. a precizat că nu dorește să dea declarație în această fază procesuală.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicție, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., Înalta Curte a încuviințat administrarea probei testimoniale constând în audierea martorilor D., E., H., F. și G., măsuri ce au fost dispuse prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în majoritate, urmează a admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, însă, pentru alte motive, decât cele invocate și, care vor fi arătate în detaliu, în continuare.

Prealabil, Înalta Curte reține că apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează o reexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, nu numai cu privire la temeiurile și cererile formulate de procuror și de părți.

Fără a reitera întreaga stare de fapt reținută în hotărârea apelată, Înalta Curte constată că, obiectiv, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților.

Totodată, pentru ca o faptă să fie infracțiune este necesar să se constate cele trei trăsături esențiale prevăzute de art. 15 C. pen., respectiv fapta să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârșită cu vinovăție, să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esențiale exclude existența caracterului penal al faptei, exclude existența infracțiunii și, în consecință, răspunderea penală.

În verificarea prioritară a acestei prime trăsături esențiale pentru ca o faptă să constituie infracțiune, trebuie să se constate că fapta concretă are un corespondent în descrierea conținută în norma de incriminare, adică să se suprapună acestui model legal creat de legiuitor.

Potrivit textului de incriminare al faptei de favorizare a făptuitorului, reglementat de dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen., aceasta este fapta persoanei care dă ajutor unui suspect, înainte de a începe urmărirea penală sau unui inculpat, în timpul urmăririi penale, indiferent dacă s-a pornit sau nu acțiunea penală contra acelei persoane, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, săvârșită înainte de activitatea de favorizare.

A împiedica sau îngreuna urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, înseamnă a desfășura o activitate îndreptată în mod categoric împotriva operei de înfăptuire a justiției.

Pentru existența infracțiunii de favorizare a făptuitorului este necesar ca ajutorul să fie dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Totodată, acțiunea de ajutor trebuie să fie de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

Nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii dacă urmărirea penală sau judecata au fost efectiv îngreunate sau zădărnicite, fiind suficient să fi existat posibilitatea de a se realiza unul dintre aceste rezultate.

Sub aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că autorul știa că s-a săvârșit o infracțiune și că dă ajutor unui făptuitor și a prevăzut că prin acest ajutor ar putea îngreuna sau zădărnici urmărirea penală sau judecata, rezultat pe care îl urmărește sau îl acceptă.

Raportând elementele teoretice la infracțiunea concretă de favorizare a făptuitorului reținută în sarcina inculpatului B., Înalta Curte constată că omisiunea inculpatului de a consemna în actele de urmărire calitatea de avocat a inculpatului A., cantitatea de băuturi consumată, audierea acestuia în cauză, precum și exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin întocmirea actelor procedurale cu respectarea legii nu este o acțiune de ajutor de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală.

În ceea ce privește ascunderea cu intenție a calității de avocat a inculpatului A., Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat în mod corect și complet toate aspectele vizând neconsemnarea calității de avocat a inculpatului A. și nu a identificat niciun viciu cu privire la întocmirea acestora.

Astfel, la fila x din Rechizitoriu se reține că "inculpatul nu a menționat faptul că inculpatul A. este avocat, nici în procesul-verbal de constatare și nici în vreunul dintre celelalte acte de cercetare penală efectuate (procesul-verbal de sesizare din oficiu, șapte declarații luate persoanelor implicate în accident sau care au suferit pagube în urma accidentului.

Or, Înalta Curte constată că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante a fost apreciat ca fiind legal întocmit chiar de către judecătorii de Cameră preliminară care au analizat cererile și excepțiile invocate în cauză și cuprinde toate elementele impuse de lege în mod corect și complet.

Pe de o parte, dispozițiile art. 199, art. 293 și art. 298 C. proc. pen., nu obligă la consemnarea ocupației persoanelor implicate în infracțiunea flagrantă în conținutul actului.

Procesul-verbal de sesizare din oficiu se circumscrie dispozițiilor art. 292 C. proc. pen., iar actul întocmit de inculpat cuprinde toate elementele impuse de lege în mod corect și complet. Așadar din perspectiva acestui act de procedură toate rigorile procesual penale au fost respectate.

În plus, niciun act efectuat în cauză de către inculpatul B. nu a fost infirmat de către procurorul de caz.

Mai mult, împrejurarea de fapt reținută de acuzare nu a fost în mod confirmată de martorii audiați în prezenta cauză, între depozițiile acestora existând contradicții, iar caracterul notoriu al calității de avocat al inculpatului A. nu a fost reflectat nici în articole de presă.

Totodată, așa cum a reținut și instanța de fond declarațiile de tamponare nu au fost consemnate și nici măcar dictate de către inculpatul B., o parte dintre acestea fiind consemnate pe baza unui formular și niciunul nu conține mențiuni referitoare la calitatea de avocat a conducătorului auto.

În același context, s-a mai reținut că inculpatul B. "nu l-a audiat deloc pe conducătorul auto A. în dosarul penal pe care îl instrumenta."

Înalta Curte constată că nu există nicio obligație legală, ba chiar există impedimente legale, de a audia pretinsa autoare a presupusei fapte penale mai înainte de a se constata prin probe certe caracterul penal al faptei din perspectiva elementelor constitutive ale acesteia, mai exact că există o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel, în cauza pendinte, s-a efectuat urmărirea penală in rem, față de o presupusă faptă de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care legea prevedea obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Totodată, este neîntemeiată și critica reprezentantului Ministerului Public referitoare la intervenția activă asupra probelor de sânge, în condițiile în care față de inculpat nu s-a formulat o astfel de acuzație, în rechizitoriu neprecizându-se nici măcar că prin conduita sa, inculpatul ar fi permis ca acest lucru să se întâmple.

Potrivit art. 371 C. proc. pen., judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței. Or, aceste dispoziții împiedică instanța să analizeze prin extindere o conduită care nu numai că nu s-a început urmărirea penală, dar care nu a format obiectul acestui dosar și nici până în prezent nu a fost formulată vreo învinuire certă în acest sens și care eventual să aibă vreo legătură cu persoana inculpaților B. și A..

Nu în ultimul rând, cunoașterea calității de avocat a inculpatului A. nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, având în vedere declarațiile ale martorilor din prezenta cauză.

Astfel, martora D. a arătat în fața instanței de fond că "de la soția numitului N., numita F., am aflat abia la poliție că inculpatul A. ar avea calitatea de avocat. Acest lucru l-am aflat după ce inculpatul B. ne-a dat celor aflați acolo și care aveau cunoștință de accident niște formulare pe care să le completăm cu privire la modul de producere al accidentului. În acel moment aceasta mi s-a adresat doar mie șoptind că inculpatul A. ar fi avocat. Este adevărat că în faza de urmărire penală am declarat că inculpatul a auzit discuția noastră însă în acest moment nu îmi amintesc acest lucru, eu și F. doar am șușotit".

În fața instanței de apel, aceeași martoră a arătat că "își menține declarațiile date anterior în cauză. (...) În timpul discuțiile pe care le-am avut cu ocazia completării declarațiilor, doamna F. mi-a spus că inculpatul este avocat, iar eu i-am spus că nu mă interesează acest aspect. Precizez că aceasta mi-a spus în șoaptă acest lucru și nu știu dacă au mai auzit și alte persoane ceea ce mi-a spus.

Martorul E. a arătat în fața instanței de fond că "într-un moment în care prietena mea D. era implicată într-o discuție cu cei doi inculpați la locul accidentului am aflat de la numita F. că inculpatul A. ar fi avocat, martora mi-a șoptit acest lucru mie, însă fiind multă lume acolo nu știu dacă au auzit și alte persoane " .

În fața instanței de apel, martorul a declarat că "eu am auzit de la martora F. că inculpatul A. era avocat. (...) Am așteptat la sediul poliției mai mult de 2 ore împreună cu ceilalți care au fost păgubiți prin accident. Aici am discutat mai multe lucruri, dar nu îmi mai amintesc exact ce anume. (...) am fost invitați toți într-o încăpere și am completat formularul de declarație privitor la modul de producere a accidentului. Eu nu țin minte să îi fi spus cineva dintre cei aflați în încăpere martorei D. că inculpatul A. este avocat."

Martora F. a susținut că "Ulterior în fața sediului poliției toți am discutat între noi că inculpatul A. este avocat, însă la aceste discuții nu a fost prezent nici inculpatul A. și nici inculpatul B.. În incinta sediului poliției nu s-a discutat despre calitatea de avocat a inculpatului A." iar în fața instanței de apel, martora a declarat că "eu mă aflam în domiciliul meu împreună cu soțul la momentul la care a avut loc accidentul și am fost chemată în fața blocului unde a avut loc accidentul. Aici era multă lume, iar eu tot încercam să aflu cine mi-a lovit mașina, mașina mea aflându-se pe trotuar, în urma accidentului. Din spate am auzit lume care spunea că este avocat, dar nu știu despre cine se spunea. Eu l-am văzut pe inculpatul A. care stătea rezemat pe mașina sa, dar nu am discutat deloc cu acesta și nici nu am auzit ce a discutat cu alte persoane." La întrebarea adresată de reprezentantul Ministerului Public în sensul de a preciza care a fost momentul în care a aflat că inculpatul A. este avocat, aceasta a răspuns că "eu am aflat a doua zi după accident despre calitatea de avocat a inculpatului A. din zvonul public".

În declarația dată în fața instanței de fond, martorul G. a susținut că "Este adevărat că în discuții am afirmat că dacă autorul accidentului este avocat sigur ne va despăgubi, însă nu îmi amintesc de niciun moment în care să fi existat discuții de față cu inculpatul B. legate de calitatea de avocat a inculpatului A.. Aceste aspecte le-am aflat și eu ulterior", iar în fața instanței de apel a declarat că "după ce am mers la sediul poliției și au ajuns și celelalte persoane păgubite am purtat unele discuții în fața unității de poliție, ocazie cu care am aflat că inculpatul A. este avocat, dar nu îmi amintesc cine a zis acest lucru".

Mai mult, inculpatul B. a declarat în fața instanței de fond că "la sediul poliției el nu a participat la nicio discuție în cursul căreia să se fi făcut vorbire despre calitatea de avocat a inculpatului A.. După luarea declarațiilor, parcursul dosarului a constat în înaintarea acestuia șefului de birou, iar ulterior șefului poliției la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmației pentru a i se acorda număr unic."

Înalta Curte constată faptul că depozițiile acestor martori au la bază, în principal, percepții personale sau subiective despre unele împrejurări de fapt, neexistând vreo discuție explicită în acest sens cu inculpatul B., sens în care, acordă valențe probatorii acelor declarații de martori care se coroborează și cu declarațiile celor doi inculpați din care reiese că aceștia nu se cunoșteau și că inculpatul B. nu a avut cunoștință de calitatea de avocat a inculpatului A..

Ca atare, din analiza materialului probator se constată că nu a existat o acțiune de ajutor dată unui inculpat, în sensul textului prevăzut de art. 269 alin. (1) C. pen.. Astfel, atât omisiunile cât și acțiunile imputate inculpatului nu se subsumează unor încălcări ale dispozițiilor legale incidente, ori într-un ajutor concret acordat unui făptuitor, că niciuna dintre conduitele reproșate inculpatului nu avea aptitudinea de a conduce la afectarea intereselor justiției.

Față de considerentele de fapt și drept expuse, Înalta Curte, apreciază că se impune stabilirea ca temei al achitării inculpatului B., dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta imputată nu corespunde modelului legal de incriminare avut în vedere de legiuitor prin infracțiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În raport cu argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea parchetului privind pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Totodată, Înalta Curte apreciază neîntemeiată solicitarea apelantului intimat inculpat B. de schimbare a temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea sa în sensul reținerii art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există - deoarece temeiul prevăzut de lit. a) presupune inexistența unei fapte în materialitatea ei.

Or, nu se pot reține aceste dispoziții ca temei al achitării întrucât, din probele administrate și analizate mai sus, a rezultat că inculpatul B. a efectuat mai multe acte de procedură în cauză cu privire la fapta constatată, care ar fi putut avea aptitudinea de a-i crea o situație favorabilă inculpatului A., acte care însă au fost efectuate conform dispozițiilor legale.

În concluzie, fapta există în materialitatea sa, însă nu are o conotație penală, nefiind prevăzută de legea penală ca infracțiunea, situație în care soluția de achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la apelul declarat de Ministerului Public în ceea ce îl privește pe inculpatul A., vizând greșita achitarea a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prev