ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată și apărările formulate de pârât: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26.04.2013, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B. S.A., ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună stabilirea prețului de 1000 euro/m.p. pentru exproprierea terenului în suprafață de 247 m.p., situat în București, și acordarea sumei de 114.367,68 euro, la valoarea indexată și actualizată din raportul de expertiză tehnică-evaluare comandat de B. S.A. în anul 2004, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a terenului în perioada 1998 - 2005. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 44 din Constituția României, dispozițiile Legii nr. 255/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a depus o precizare de acțiune, prin care a arătat că perioada pentru care solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință este 7 iulie 1989 - 30 noiembrie 2004. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării, a prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin încheierea din 10.09.2012, prima instanță a respins excepția netimbrării cererii privind plata contravalorii lipsei de folosință, față de temeiul de drept invocat de reclamant. Prin sentința civilă nr. 1566 din 17.09.2013, Tribunalul București –Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea sumei de 114.367,68 euro și a respins acest capăt de cerere, ca prescris; a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul admiterii, în întregime, a acțiunii. Prin decizia civilă nr. 668 A din 9.05.2019, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a stabilit că despăgubirea pentru exproprierea terenului în suprafață de 247 m.p., situat în București, este în cuantum de 154.000 euro, în echivalent în lei la cursul valutar B.N.R. la data plății efective. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele: Critica formulată de apelant, referitoare la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect despăgubirile în cuantum de 114.367,68 euro, la valoarea indexată și actualizată din raportul de expertiză tehnică-evaluare comandat de B. S.A. în anul 2004 (potrivit cererii de chemare în judecată), respectiv 127.858 euro (potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în apel), pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1998 - 2005, este nefondată. Argumentele apelantului vizând contradicția existentă între soluția asupra prescripției și cea asupra excepției netimbrării nu pot fi primite. Nu se poate reține nicio contradicție, întrucât motivul stabilirii timbrajului a fost determinat de temeiul de drept al cererii, indicat de reclamant ca fiind dispozițiile Legii nr. 33/1994. Or, în mod corect, stabilirea timbrajului se face în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru asigurarea respectării principiului disponibilității. Excepția prescripției a fost admisă prin raportare, în principal, la termenul general de prescripție de 3 ani (art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958). Faptul că prima instanță a reținut și dispozițiile art. 8, referitoare la prescripția răspunderii civile delictuale, constituie un argument suplimentar, iar nu unul decisiv în soluționarea excepției prescripției și, în consecință, nu există o contradicție între considerentele primei instanțe, soluția asupra timbrajului fiind conformă cu considerentele întemeiate pe dispozițiile art. 1 și 7 din Decret. Prin motivele de apel s-a susținut faptul că nu a intervenit prescripția, deoarece procedura exproprierii nu poate fi pornită decât de expropriator, astfel încât dreptul expropriatului poate fi valorificat numai după ajungerea procedurii în fața instanței. Curtea a constatat că s-a invocat o cauză de amânare a cursului prescripției, privind pretenția de acordare a despăgubirilor pentru perioada de timp în care imobilul a fost expropriat în fapt (fără respectarea procedurilor în materie), anterior datei exproprierii în drept - 2012 și chiar anterior datei încheierii contractului de închiriere - 2004. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune (…)”. Or, pentru a statua asupra existenței unei amânări a cursului prescripției, trebuie să se verifice momentul nașterii dreptului la acțiune. Raportându-se la dispozițiile art. 21 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, Curtea a reținut că despăgubirea stabilită în cadrul procedurii prevăzute de acest act normativ reprezintă numai prejudiciul rezultat din exproprierea de drept. Dreptul la acțiune pentru exproprierea de fapt este recunoscut, într-adevăr, atât de jurisprudența europeană, cât și de jurisprudența națională, însă acesta se circumscrie dispozițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 Cod civil), respectiv răspunderii pentru prejudiciul de folosință cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate (art. 480 Cod civil). Nu se poate reține, astfel, amânarea sine die a cursului prescripției pentru despăgubirile rezultate în urma exproprierii în fapt până la momentul când este demarată procedura exproprierii de drept. Nu poate fi primită nici susținerea apelantului, privind neaplicarea dispozițiilor în materia prescripției dreptului material la acțiune în considerarea raportului juridic de expropriere, deoarece nu există dispoziții derogatorii, în materie de expropriere, în privința prescripției extinctive. A mai invocat apelantul amânarea începutului prescripției în temeiul recunoașterii și angajamentului asumat de expropriator prin contractul de închiriere nr. 116/30.11.2004. Părțile au stipulat în acest contract, la art. 11.1.: „Prezentul contract de închiriere nu exonerează de răspundere pe B. SA pentru pagubele pricinuite (morale și materiale) în perioada 1989 - 2004 (până la încheierea acestuia). Aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract.”. În ceea ce privește efectul acestei clauze contractuale de recunoaștere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998 - 2004, acesta este real, însă efectul recunoașterii a fost valorificat corect de prima instanță, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. a și art. 17 alin. 1 și 2 din Decret, reținându-se, în mod corect, începutul unei noi prescripții, care însă, de asemenea, a expirat până la momentul formulării acțiunii în 2013 (deoarece termenul nou de prescripție ce curgea din anul 2004 era tot un termen de 3 ani). La aceeași concluzie a ajuns instanța de apel și în privința exproprierii în fapt, ca faptă continuă. În ceea ce privește angajamentul de plată asumat de pârât prin această clauză pentru plata despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994, în fața instanței de apel, reclamantul a susținut că acest angajament este sub condiție sau termen suspensiv și sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. 3 din Decret - „dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul”. Într-adevăr, potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994, „cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege”. Cu toate acestea, din interpretarea art. 11.1. al convenției încheiate de părți, se constată că nu poate fi interpretat ca un angajament de plată în privința prejudiciului cauzat reclamantului prin exproprierea în fapt, pentru perioada 1989 -2004, deoarece s-a stipulat expres că „despăgubirile vor fi stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, fiind exclus, astfel, un temei juridic al antrenării unei răspunderi contractuale pentru aceste pretenții. De altfel, clauza menționată nu poate fi interpretată ca stipulând o condiție sau un termen suspensiv (condiție de a cărei îndeplinire să depindă nașterea raportului juridic, respectiv nu s-a stipulat că, de realizarea procedurilor de expropriere, ar depinde dreptul reclamantului la despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt/termen până la a cărui împlinire să fie amânată exercitarea dreptului, respectiv până la data procedurilor de expropriere să fie amânată exercitarea dreptului reclamantului la despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt). Referitor la această clauză contractuală, cu conținut lipsit de certitudine din punct de vedere al obiectului obligației, Curtea a interpretat-o în favoarea debitorului, potrivit art. 983 Cod civil, apreciind că mențiunea „în condițiile legii”, fără alte specificații, se referă, inclusiv, la dispozițiile legale în materia prescripției dreptului material la acțiune. În consecință, a apreciat că soluția primei instanțe este corectă în privința prescripției, în acord cu dispozițiile art. 7 ale Decretului nr. 167/1958, întrucât dreptul la acțiune al reclamantul s-a născut chiar la momentul încălcării dreptului său de proprietate (respectiv în 1989). Exproprierea în fapt, fiind continuă prin natura sa, pentru pretențiile de despăgubire până în anul 2004, reclamantul putea formula acțiunea cel mai târziu în anul 2007. Singura cauză de amânare a cursului prescripției este cea reglementată de dispozițiile art. 8 din Decret, care stipulează, în favoarea persoanei vătămate printr-o fapt ilicită, că momentul de la care începe să curgă termenul prescripției este acela când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în situația în care se învederează că aceste aspecte au fost cunoscute ulterior (ceea ce nu este cazul în speță).

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu dispozițiile art. 977 - 983 din vechiul Cod Civil, precum și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, aplicabile în speță, pentru următoarele considerente: Curtea a reținut că exproprierea de fapt se circumscrie dispozițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 Cod civil), situație în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În mod corect, ambele instanțe au considerat că, ulterior, prin încheierea contractului de locațiune nr. 116/2004, răspunderea delictuală a fost transformată într-o răspundere contractuală, având în vedere recunoașterea expresă a dreptului la încasarea despăgubirilor datorate prin lipsa de folosință pentru perioada 1989 - 2004 și angajamentul de plată a acestora, exprimat de B. S.A. A mai stabilit Curtea că inclusiv legislația în materia exproprierii (art. 4 din Legea nr. 33/1994) permite ca cei interesați să poată conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută de prezenta lege. În continuare, instanța de apel a respins susținerea reclamantului, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. 3 din Decretul nr.167/1958, conform cărora obligația de plată a despăgubirilor, asumată de B. S.A. prin contract, este un angajament sub condiție sau termen suspensiv. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 983 Cod civil, considerând clauza cuprinsă în art. 11.1. lipsită de certitudine cu privire la obiectul obligației, motiv pentru care a interpretat-o în favoarea debitorului. Conform art. 969 Cod civil, „contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Atunci când clauzele unui contract sunt neclare este necesară interpretarea acestora cu respectarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 977 - 983 din vechiul Cod civil, aplicabile în speță. Dispozițiile legale prevăd reguli de interpretare care cuprind principii generale, ce trebuie avute în vedere la interpretarea oricărui contract și trebuie aplicate doar atunci când termenii contractului nu sunt preciși, contractul neputând fi lipsit de forța sa obligatorie sub pretextul interpretării sale. Scopul principal al interpretării este de a descoperi voința reală a părților contractante la momentul încheierii contractului. Instanța de apel a făcut, direct, aplicarea unei reguli subsidiare de interpretare, respectiv a dispozițiilor art. 983 Cod civil, regulă ce prevede că, în caz de îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, fără a face aplicarea celorlalte texte legale referitoare la interpretarea convențiilor, situație în care s-ar fi ajuns la un raționament juridic diferit, în concordanță cu dispozițiile legale în materie și voința părților exprimată prin contract. Prima regulă de interpretare a contractelor este înscrisă în art. 977 Cod civil și prevede că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prioritatea acordată voinței reale a părților nu înseamnă că se nesocotește importanța voinței declarate a acestora. Dacă se pretinde că, între voința reală și cea declarată, sunt nepotriviri, voința reală trebuie dovedită și primează. Pentru aceasta se poate folosi nu doar actul scris, care constată contractul, ci și alte acte scrise, și se pot analiza toate împrejurările cauzei. Dacă instanța de apel ar fi aplicat textul de lege înscris în art. 977 Cod civil pentru interpretarea contractului, ar fi observat că voința comună a părților a fost nu doar de a încheia un contract de închiriere, ci de a crea un cadru de colaborare între părți, în dublă calitate, de proprietar/persoana ce urmează a fi expropriată și chiriaș/expropriator, până la efectuarea exproprierii, reglementând, prin voința proprie, inclusiv aspecte ce țin de despăgubirile ce urmează a fi acordate conform Legii nr. 33/1994. În acest sens, în preambulul contractului este precizat: „Având în vedere situația de fapt și necesitatea executării lucrărilor pentru construcția metroului Magistralei 4 de metrou - Racordul 2, Tronson 1 Mai - Laromet până la stabilirea și plata tuturor despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994 și în conformitate cu H.G. nr. 1003/25.06.2004, publicată în M.O. partea I, nr. 623/09.07.2004, părțile au convenit încheierea prezentului contract în următoarele condiții”. În aplicarea art. 977 Cod civil, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze raporturile dintre părți în ansamblul lor, de la circumstanțele care au condus la încheierea contractului, situația de fapt și negocierile avute, așa cum reies din probatoriul administrat, conduita părților la încheierea contractului și ulterior acestui moment. Următoarea regulă de interpretare este prevăzută în art. 978 Cod civil: „când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. Aplicată clauzei cuprinse în art. 11.1. din contractul nr. 116/2004, această regulă de interpretare ar conduce la concluzia că intenția părților a fost de a recunoaște prejudiciul pentru lipsa de folosință, cu intenția acoperirii/acordării contravalorii acestuia. Este evident că, dacă părțile au stabilit introducerea unei clauze cu privire la recunoașterea prejudiciului și modalitatea de stabilire a valorii acestuia la un moment ulterior, au făcut-o cu intenția de a produce efecte juridice tocmai în acest sens, al acordării despăgubirilor la un moment ulterior. Art. 979 Cod civil prevede că „termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește cel mai bine cu natura contractului”, iar art. 982 Cod civil prevede că „toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg”. Făcând aplicarea acestor dispoziții legale referitoare la interpretarea contractului apare evident faptul că intenția părților a fost de a hotărî că despăgubirile pentru lipsa de folosință vor fi stabilite în condițiile Legii nr. 33/1994. Coroborând preambulul contractului, unde este menționat expres „până la stabilirea și plata tuturor despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994” cu dispozițiile art. 11.1 (ultimul alineat) „aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, nu se poate ajunge decât la concluzia că părțile au stabilit, pe cale convențională, ca lipsa de folosință să fie acordată în procedura exproprierii, ca prejudiciu acordat proprietarului. De altfel, sintagma „aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului)” este ad literam preluată din formularea art. 26 din Legea nr. 33/1994, text legal avut în vedere de părți la formularea clauzei contractuale. Instanța de apel, cu încălcarea și aplicarea greșită a textelor legale ce reglementează interpretarea contractelor, analizează doar o parte, scoasă din context, a articolului 11.1. din contractul nr. 116/2004 – „aceste despăgubiri (...) urmând să fie stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, pe care, în baza art. 983 Cod civil, o interpretează în favoarea debitorului, considerând că „în condițiile legii”, fără alte specificații, se referă, inclusiv, la dispozițiile legale în materia prescripției dreptului material la acțiune. Evident că, fără aplicarea normei legale care prevede faptul că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, se poate ajunge și la o astfel de concluzie, însă, dacă se ține seama de contract în ansamblul său (așa cum prevede art. 982 Cod civil), se poate observa că părțile au menționat, în chiar preambulul contractului, care este cadrul legal stabilit convențional pentru plata despăgubirilor - Legea nr. 33/1994. De altfel, și interpretarea fragmentată a clauzei contractuale este eronată, părțile utilizând termenul de „stabilire” a despăgubirilor în baza legii, și nu de „plată” a despăgubirilor în baza legii. Or, dispozițiile legale referitoare la prescripție nu conțin reguli privind stabilirea valorii unui prejudiciu, ci doar momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiune privind solicitarea acestuia. Legea nr. 33/1994, în schimb, cuprinde reguli cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor datorate ca urmare a exproprierii, despăgubiri formate din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului (art. 26) - așa cum prevede și dispoziția contractuală. Instanța de apel a încălcat și aplicat, greșit, normele de drept material referitoare la interpretarea contractelor, aplicând o singură regulă de interpretare - art. 983 Cod civil, regulă de interpretarea subsidiară, a cărei aplicare trebuie făcută doar în situația în care, după aplicarea celorlalte reguli de interpretare, conținutul clauzei contractuale rămâne incert. Dacă interpretarea contractului nr. 116/2004 ar fi fost făcută de către instanța de apel cu respectarea normelor legale în materie, ar fi fost evident că voința părților a fost ca despăgubirile pentru lipsa de folosință să fie stabilite în condițiile Legii nr. 33/1994, ceea ce face aplicabile, în speță, dispozițiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958. Momentul de la care începe să curgă noul termen de prescripție este anul 2012, an în care a fost emisă decizia de stabilire a despăgubirilor. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă. Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză: Intimatul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin S.C. B. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, întrucât obiectul dosarului este reprezentat de o expropriere pentru care legea nu deschide această cale de atac, raportat la dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, art. 634 alin. 1 pct. 4 și art. 457 alin. 1 Cod procedură civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și înlăturarea apărărilor de fond.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: În primul rând, contrar celor arătate de reclamant în cererea de recurs, trebuie menționat că instanța de apel nu a reținut, urmare a încheierii, între părți, a contractului de închiriere nr. 116/30 noiembrie 2004, că, pentru pretențiile constând în contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1989 - 2004, răspunderea delictuală s-ar fi transformat într-una contractuală. Dimpotrivă, Curtea a exclus intervertirea răspunderii delictuale într-una contractuală, stabilind că dreptul la acțiune pentru exproprierea de fapt se circumscrie răspunderii civile delictuale de drept comun, respectiv răspunderii pentru prejudiciul de folosință cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate. Mai departe, în finalul raționamentului expus, a menționat că singura cauză de amânare a cursului prescripției este cea reglementată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, text de lege incident, potrivit alin. 1, în materia răspunderii delictuale, reținând, totodată, că, în speță, nu s-a susținut cunoașterea ulterioară (față de data pretinsei fapte ilicite) a pagubei și a celui răspunzător de producerea ei. Instanța de apel a considerat că, clauza circumscrisă art. 11.1. din contract nu poate valora nici angajament de plată al despăgubirilor pentru lipsa de folosință corespunzătoare perioadei sus-menționate și nici nu poate fi interpretată ca stipulând o condiție sau un termen suspensiv în ce privește dreptul reclamantului la despăgubirile pretinse. Sub acest aspect, judecata Curții s-a limitat la aplicarea unei singure reguli de interpretare a actului juridic civil, cea prevăzută de art. 983 Cod civil, care reprezintă transpunerea principiului in dubio pro reo (îndoiala profită celui ce se îndatorează) , concluzia instanței în materie de prescripție nefiind însă susținută de un raționament complet și coerent în ce privește problemele deduse judecății. Din această perspectivă, astfel cum, în mod corect, a arătat și recurentul, există un complex întreg de reguli în materia interpretării actului juridic civil, la care instanța de apel nu s-a raportat, rezumându-se la o abordare unilaterală a valorii juridice a clauzei în discuție, cu consecința stabilirii eronate a chestiunilor pe care trebuia să le lămurească în vederea analizării criticilor legate de prescripția dreptului la acțiune. În primul rând, raportat la cele menționate de reclamant în apel, Curtea trebuia să verifice susținerile acestuia, și anume în ce măsură, prin contractul de închiriere nr. 116/30 noiembrie, pârâtul și-a asumat obligația de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul aferent perioadei 1989 - 2004, ca urmare a ocupării terenului aflat în proprietatea recurentului, în procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. În caz afirmativ, trebuia să stabilească ce semnificație juridică are un astfel de angajament din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în condițiile în care partea a arătat că obligația astfel asumată este afectată de o condiție suspensivă, aceea a parcurgerii procedurii exproprierii de drept. În calea de atac au fost evocate elemente și circumstanțe în raport de care reclamantul a afirmat că acordul părților, potrivit contractului, a fost în sensul reparării prejudiciului generat de exproprierea de fapt în procedura Legii nr. 33/1994, fiind necesar ca instanța să stabilească voința semnatarilor actului juridic, potrivit unui complex de reguli de interpretare. Principala regulă este cuprinsă în art. 977 Cod civil și consacră prioritatea voinței reale a părților contractante în raport cu cea declarată, evident, regula de interpretare fiind operantă în cazul în care există discrepanță între voința reală și cea declarată. Acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, dispozițiile art. 982 Cod civil completând art. 977, în sensul că „toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”. Prin urmare, clauzele contractului reprezintă un întreg și trebuie interpretate coordonat, neputând fi desprinse din contextul actului juridic privit în ansamblul său, numai în acest mod fiind posibilă decelarea voinței reale a părților. Curtea, în raționamentul său, nu face aplicarea, în niciun fel, a acestor reguli, nefiind preocupată de determinarea voinței reale a părților și nici de o examinare de ansamblu a contractului în care este cuprinsă clauza de la art. 11.1. Mai departe, în cazul clauzelor îndoielnice, există alte reguli de interpretare prioritare celei înscrise în art. 983 Cod civil, reținute de instanță în favoarea debitorului. Astfel, potrivit art. 978 Cod civil, „când o clauză este primitoare de două înțelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul”, regula fiind o consacrare a principiului din materia validității contractului - „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” . Este de presupus că, prin inserarea unei anumite clauze, părțile au intenționat să-i confere efecte juridice, așa încât interpretarea ei trebuie realizată în scopul valorificării, iar nu al înlăturării clauzei. O altă regulă de interpretare a clauzelor confuze este cuprinsă în art. 979 Cod civil, care prevede că „termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul care se potrivește mai mult cu natura contractului”. Nici aceste reguli de interpretare nu au fost avute în vedere de Curte în argumentarea expusă. Nu în ultimul rând, regula de interpretare cuprinsă în art. 983 Cod civil are un caracter secundar față de cele anterioare, fiind plasată, în cadrul Secțiunii III (Despre interpretarea convențiilor) din Capitolul III (Despre efectul convențiilor) al Titlului III (Despre contracte sau convenții), după regulile de stabilire a voinței reale a părților contractante și cele de interpretare a clauzelor îndoielnice. Aceasta înseamnă că instanța de apel ar fi trebuit să utilizeze, prealabil, regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, interpretarea sistematică și cea conform consensului intern și numai dacă acest mecanism nu a dat rezultate, în sensul că, în continuare, clauza a rămas neclară, să aplice regula prevăzută la art. 983 Cod civil. Curtea nu a procedat însă conform celor arătate, considerentele deciziei recurate nerelevând un asemenea mecanism de judecată. Doar prin aplicarea unitară a regulilor de interpretare enunțate mai sus se poate ajunge la o concluzie corectă în ceea ce privește semnificația juridică a clauzei de la art. 11.1. din contract, în sensul dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voință al părților pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului în procedura exproprierii de drept, reglementată de Legea nr. 33/1994 și, în caz afirmativ, ce consecințe juridice ar implica o astfel de înțelegere pentru litigiul de față, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Se impune a se preciza că, și în cazul în care se va aprecia, în continuare, că regimul juridic în materie de prescripție este cel guvernat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, urmare a cauzei care generează răspunderea pârâtului, și anume exproprierea de fapt, stabilirea corectă a înțelegerii părților într-un sens sau altul este relevantă și sub acest aspect. Astfel, dispozițiile art. 8 alin. 1 din actul normativ indicat prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea. Or, în funcție de ceea ce se va decide în rejudecare, în urma aplicării întregului ansamblu al regulilor de interpretare, o eventuală convenție în sensul afirmat de recurent, al acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înțelegeri în cadrul acestei proceduri, ar putea avea implicații asupra stabilirii momentului de la care reclamantul a cunoscut paguba. În alți termeni, dacă se va dovedi că un asemenea acord de voință a existat, ceea ce revine instanței de apel să verifice, reclamantul ar fi avut expectația îndreptățită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012. Într-o asemenea ipoteză, urmează a se aprecia, referitor la regimul prescripției extinctive, și asupra incidenței dispozițiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „ expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, (...)” . De asemenea, în soluționarea cauzei, instanța de apel s-a raportat și la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, fără însă a expune un raționament în legătură cu incidența acestui text de lege în speța de față. În rejudecare, Curtea urmează să aprecieze dacă dispoziția legală enunțată este relevantă din perspectiva problemelor deduse judecății și să expună argumentele pentru care norma juridică enunțată trebuie avută în vedere la stabilirea acordului de voință al părților (dacă acesta s-a realizat) și, mai departe, a regimului juridic aplicabil în materie de prescripție. Sub acest aspect, se va analiza și dacă dispoziția legală menționată permite un acord de voință asupra despăgubirilor în absența unei convenții asupra transferului dreptului de proprietate asupra terenului și, în caz afirmativ, dacă permite un asemenea acord pentru despăgubiri anterioare încheierii convenției. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 – 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat, în parte, hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, în ce privește capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință a terenului; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei, în legătură cu stabilirea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, în cuantum de 154.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății efective.