ÎCCJ, decizie (scj.ro #178535)

Cerere de sesizare a Curții Constituționale. Condiții. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții generale

Index alfabetic:

Drept procesual penal

-

cerere de sesizare a Curții Constituționale

Nu este admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate care vizează dispoziții dintr-un decret prezidențial, întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide numai asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.

Legea nr.47/1992,

art. 29

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 71 din 29 ianuarie 2021

Prin decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A., de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. și art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că, referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. și art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi sesizată instanța de contencios constituțional.

S-a opinat că, deși ambele au fost invocate într-un litigiu pendinte, de către o parte, totuși, art. 290 alin. (2) C. proc. pen. nu are legătură cu prezenta cauză, nefiind incident în situația inculpatului care nu a formulat un denunț, ci o plângere penală, modalitate de sesizare reglementată de art. 289 C. proc. pen., iar în ceea ce privește Decretul Președintelui României, s-a reținut că acesta nu se încadrează în categoriile de acte normative care pot fi atacate cu o excepție de neconstituționalitate, nefiind un act normativ primar, respectiv o lege sau o ordonanță, ci doar un act prezidențial, cu efecte provizorii.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, a formulat recurs inculpatul A.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul a invocat, în esență, nelegalitatea hotărârii recurate, în raport de faptul că instanța s-a pronunțat asupra cererilor sale prin decizie și nu prin încheiere, iar dispozițiile art. 29 alin. (4) si (5) din Legea nr. 47/1992 prevăd că asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale a României instanța trebuie să se pronunțe printr-o încheiere.

În continuare, în susținerea excepției de neconstituționalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen., a arătat că, deși sesizarea formulată la organul de urmărire penală a fost intitulată „plângere penală” și, respectiv „completarea plângerii penale”, aceasta conține și denunțuri formulate împotriva președinților Judecătoriei Brașov și Tribunalului Brașov privind repunerea pe rol, în loc de anulare ca netimbrate în termen, a unor cereri civile, respectiv primirea unor recursuri peste termenul legal și fără a fi timbrate, formulate de avocata B. pentru persoanele pe care le reprezena, altele decât recurentul.

Astfel, a precizat că denunțul este formulat în temeiul dispozițiilor art. 290 C. proc. pen., drept pentru care cererea se referă la un text de lege ce are legătură cu cauza și a cărui neconstituționalitate nu a mai fost soluționată de Curtea Constituțională.

În ce privește cererea privind neconstitutionalitatea art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020, recurentul a opinat că acest text de lege este incident în cauză, deoarece în temeiul acestuia s-a produs suspendarea judecății, iar asupra neconstituționalității lui nu s-a pronunțat Curtea Constituțională până în prezent.

Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen. și art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020, cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar

,

analizând critica de nelegalitate invocată de către recurent referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor

alin. (1)

,

(2)

sau

(3)

, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale

,

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că, în cauză, cererea privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitae invocată a fost înaintată de recurent la termenul de judecată din 27 octombrie 2020, termen la care instanța de apel, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul în dezbateri.

Având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, respectiv apel împotriva sentinței penale nr. 2389 din 17.12.2019 a Judecătoriei Brașov, rezultă că decizia prin care a fost soluționată cauza reprezintă hotărârea specifică căii de atac declarate, iar soluționarea de către instanța de apel a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin aceeași hotărâre a fost determinată de comportamentul procesual al recurentului care a înțeles să învestească instanța de apel cu cererea de sesizare la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile.

În altă ordine de idei, analizând critica recurentului și din perspectiva dispozițiilor art. 280 - 282 C. proc. pen., care impun un regim al nulităților ce restrânge sfera cazurilor de nulitate absolută, se constată că nu se identifică în cauză incidența niciunei situații circumscrise nulității absolute.

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că recurentului i-a fost analizată cererea invocată din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar soluționarea cererii de sesizare prin decizie și nu prin încheiere nu are relevanță, câtă vreme în cauză au fost aplicate dispozițiile legale în materie.

Prin urmare, se reține că simpla enunțare a unor pretinse nelegalități nu poate atrage nulitatea relativă ori excluderea unui act, în măsura în care nu este indicat în mod concret în ce a constat vătămarea suferită de recurent și motivul pentru care această vătămare nu a putut fi înlăturată în alt mod.

În raport de aceste considerații, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile recurentului A. referitoare la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 29 alin. (5)  din Legea nr. 47/1992.

Analizând în continuare susținerile recurentului A. referitoare la cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și decizia nr. 3991 din 9.11.2010 a Î.C.C.J. - Secția penală).

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, se realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Totodată, în ceea ce privește condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei, este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății.

Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar, pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituțional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

Examinând excepția invocată de recurentul A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte constată că această condiție nu este îndeplinită.

Astfel, în doctrină s-a reținut că „această cerință presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituțională, pentru soluționarea excepției: existența unei relații între situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs și, respectiv, remedierea situației juridice a părții prin soluționarea excepției de neconstituționalitate.” (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pg. 105 „Condiția interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituțională în vederea examinării constituționalității unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanțelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituțional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiția prealabilă a interesului născut și actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluționarea aspectului neconstituțional al textelor conduce la respectarea dreptului părții în conformitate cu dispozițiile Constituției României.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, Înalta Curte, constată, în acord cu prima instanță, că recurentul A., deși a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen., care fac referire la denunț, ca formă de sesizare a organelor de urmărire penală, în realitate, excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei de față, dat fiind că recurentul a înțeles să formuleze plângere penală, ca instrument de sesizare a organelor de urmărire penală, drept pentru care, dispozițiile legale criticate nu au legătură cu situația juridică a recurentului.

Simpla nemulțumire a recurentului cu privire la dispozițiile legale care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal, ori la diferite acte normative, nu pot fi supuse controlului de constituționalitate, câtă vreme aceste chestiuni nu sunt de natură să producă un efect concret asupra situației sale juridice.

Se reține astfel că cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Analizând în continuare cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, Înalta Curte reține că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Se remarcă astfel că prevederile legale în materie nu permit invocarea unei excepții de neconstituționalitate în privința unui decret prezidențial, așa cum a invocat recurentul A., astfel că excepția de neconstituționalitate invocată de acesta cu privire la art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a sesiza instanța de contencios constituțional, câtă vreme actul normativ contestat nu face parte dintre cele pentru care legea prevede această posibilitate.

În consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală.