ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2571/2017

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, a solicitat anularea Deciziei nr. 941261A din 13 ianuarie 2015 prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală formulată împotriva refuzului DGRFP București de a soluționa cererea nr. 62462 din 04 septembrie 2014 prin care se solicita plata dobânzilor fiscale în valoare de 23.491.121 RON, precum și emiterea actelor administrative care să ateste dreptul reclamantei la plata sumelor anterior menționate; anularea Deciziei nr. 941261 A din 16 februarie 2015 prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală împotriva răspunsului de soluționare a cererii de dobânzi, răspuns transmis de DGRFP București prin adresa nr. 948332 din 18 noiembrie 2014 prin care s-a respins cererea de dobânzi fiscale nr. 62462 din 04 septembrie 2014 cerere prin conținutul căreia s-a solicitat plata dobânzilor fiscale în valoare de 23.491.121 RON; recunoașterea dreptului A. la dobânzi în sumă de 23.491.121 RON aferente rambursării cu întârziere a TVA identificat în deconturile menționate în cuprinsul cererii; obligarea DGRFP București (sau AFP Sector 1 în măsura în care din dezbateri se va constata că aceasta autoritate fiscală este în culpă) să emită actele administrativ-fiscale ce atestă dreptul A. la plata sumei de 23.491.121 RON cu titlu de dobândă fiscală datorată pentru rambursarea cu întârziere a TVA identificat în deconturile menționate în cuprinsul prezentei; să efectueze plata dobânzilor fiscale în sumă de 23.491.121 RON în contul bancar al A. ce va fi indicat în acest scop.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1835 din 23 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația sector 1 a Finanțelor Publice București - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu aceasta, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și a anulat Deciziile nr. 941261A din 13 ianuarie 2015 și nr. 941261 A din 16 februarie 2015 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii să emită actele administrativ fiscale - proces-verbal privind calcul accesorii și notă de restituire - prin care să recunoască reclamantei dreptul la dobânzi în cuantum total de 23.491.121 RON și să achite suma menționată în favoarea reclamantei. Totodată, a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 1835 din 23 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat, în esență, că data notei de compensare nu este și data stingerii obligațiilor de plată datorate de către societate, data cu care s-au stins obligațiile de plată fiind data decontului de TVA, menționată și în actele administrativ fiscale. Autoritatea recurentă a arătat că soluționarea deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare pentru perioada septembrie 2011 - aprilie 2014 s-a efectuat cu respectarea prevederilor OMFP nr. 263/2010, deconturile de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare aferente lunilor aprilie 2013, martie și aprilie 2014 fiind soluționate cu control ulterior în timp ce celelalte deconturi depuse au fost soluționate cu control anticipat, fiind încadrate la grad de risc fiscal mare. În opinia recurentei, instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 care reglementează prelungirea termenului de soluționare cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate, perioadă în care nu pot fi stabilite dobânzi în sarcina organului fiscal. În cauză, pentru stabilirea situației fiscale a reclamantei au fost necesare verificări asupra unui volum foarte mare de documente, efectuarea unei cercetări la fața locului și informații suplimentare de la alte instituții, împrejurări care au justificat suspendarea verificărilor, conform prevederilor Cap. II lit. c) pct. 6.2 din OMFP nr. 263/2010, în perioada 11 martie 2013 - 20 iunie 2013 în vederea efectuării unei cercetări la fața locului de către organele fiscale competente (Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Tulcea), precum și în perioada 22 august 2013 - 18 septembrie 2013, conform prevederilor art. 104 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 și art. 2 lit. k) din OPANAF nr. 467/2013 în vederea solicitării de informații de la terți. A arătat, de asemenea, că restituirea sumelor aprobate prin raportul de inspecție fiscală s-a efectuat în ordinea vechimii deconturilor, respectiv în urma planificării realizate la nivel național conform circularei ANAF nr. 804882/2009, sumele aprobate fiind restituite în datele de 15 iulie 2014, respectiv 1 august 2014, în mod greșit fiind dispusă obligarea sa la plata dobânzilor solicitate de către reclamantă.

Apărarea intimatei A. SRL Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând coordonatele esențiale ale cauzei. În esență, a arătat că, deși normele invocate de recurentă conferă posibilitatea de a continua inspecția fiscală ulterior termenului de 45 de zile, acestea nu suprimă dreptul contribuabililor de a beneficia de dobânzi fiscale pentru perioada de întârziere, drept recunoscut chiar prin norme juridice cu forță superioară - art. 124 C. proc. fisc. De asemenea, a subliniat faptul că, invocarea dispozițiilor unor acte de organizare internă (circulara ANAF 804882/2009) sau a volumului de muncă nu pot produce efecte cu privire la interesele și drepturile legitime ale contribuabililor și nu pot fi contrare jurisprudenței europene care statuează dreptul contribuabilului de a încasa dobânzi fiscale pentru perioada care depășește termenul legal de 45 de zile. Referitor la situația decontului TVA nr. 32161734 din 20 mai 2013 care, în opinia recurentei ar fi fost compensat și nu s-ar impune calcularea de dobânzi, a arătat că instanța de fond a motivat soluția prin raportare la dispozițiile art. 122 și 116 alin. (4) C. proc. fisc. , stabilind în mod corect că creanțele reciproce au devenit lichide și exigibile la data înregistrării notei de compensare, moment până la care intimata este îndreptățită să încaseze dobânzi.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în ședința completului de filtru, fiind comunicat părților prin încheierea de ședință din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 9 martie 2017, completul de filtru, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și a fixat termen pentru soluționarea pe fond, în condiții de contradictorialitate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal refuzul nejustificat al rezolvării cererii sale de acordare a dobânzilor pentru soluționarea cu întârziere a deconturilor de TVA cu opțiune de rambursare aferente perioadei septembrie 2011 - aprilie 2014. Așa cum rezultă din conținutul deciziilor contestate, în perioada septembrie 2011 - aprilie 2014, societatea reclamantă a depus la registratura organului fiscal competent un număr de 12 deconturi de TVA cu opțiune de rambursare a soldului sumei negative a TVA, în cuantum total de 157.621.961 RON. Deconturile cu sume negative de TVA aferente lunii aprilie 2013 (decont nr. 32161734 din 20 mai 2013), lunii martie 2014 (decont nr. 49330708 din 15 aprilie 2014) și lunii aprilie 2014 (decont nr. 52033026 din 23 mai 2014) au fost încadrate, conform prevederilor OMFP nr. 263/2010, la risc fiscal mic, fiind soluționate cu control ulterior, plata sumelor admise prin deciziile de rambursare nr. 32466 și 32464 din 24 iunie 2014 și nr. 25604 din 3 iulie 2013 realizându-se conform prevederilor circularei ANAF nr. 804882/2009 la 29 iulie 2013, respectiv 4 august 2014. Referitor la decontul nr. 32161737 din 20 mai 2013 se impune precizarea că TVA aprobată spre rambursare pentru luna aprilie 2013 în sumă de 6.872.098 RON a fost compensată parțial cu obligații de plată datorate de către societate în sumă de 262.335 RON, diferența de 6.609.763 RON fiind restituită societății reclamante la data de 29 iulie 2013. Deconturile cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor septembrie 2011 (decont nr. 457237391 din 25 octombrie 2011), decembrie 2011 (decont nr. 6381611 din 19 ianuarie 2012), martie 2012 (decont nr. 10735305 din 23 aprilie 2012), iunie 2012 (decont nr. 15678996 din 23 iulie 2012), septembrie 2012 (decont nr. 20151642 din 22 octombrie 2012), iunie 2013 (decont nr. 36462148 din 25 iulie 2013), septembrie 2013 (decont nr. 39972746 din 22 octombrie 2013), decembrie 2013 (decont nr. 44383796 din 22 ianuarie 2014) și februarie 2014 (decont nr. 4806031 din 21 martie 2014) au fost încadrate de autoritatea fiscală la gradul de risc mare și au fost soluționate prin control anticipat, perioada inspecției fiscale fiind situată între 12 februarie 2013 - 19 septembrie 2013 (perioadă în care au fost dispuse două suspendări), respectiv 23 aprilie 2014 - 28 mai 2014. Inspecția fiscală privind deconturile negative de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie, iunie și septembrie 2012 s-a încheiat cu emiterea raportului de inspecție fiscală nr. F S1 121 din 20 septembrie 2013 prin care s-a aprobat în parte restituirea sumelor solicitate, plata realizându-se la 10 octombrie 2013. PENTru soluționarea deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor iunie, septembrie, decembrie 2013 și februarie 2014, inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 23 aprilie 2014 - 28 mai 2014 iar restituirea sumelor aprobate prin raportul de inspecție fiscală nr. F-S1 150 din 28 mai 2014 s-a efectuat în ordinea vechimii deconturilor, plata realizându-se pentru deconturile aferente lunilor iunie și septembrie 2013 la data de 15 iulie 2014, iar pentru lunile decembrie 2013, februarie 2014 la data de 1 august 2014. La data de 4 septembrie 2014, intimata-reclamantă a înregistrat la organul fiscal o cerere având ca obiect plata dobânzilor fiscale. Împotriva refuzului de soluționare a cererii, intimata-reclamantă a formulat contestația administrativă respinsă prin Decizia nr. 941261A din 13 ianuarie 2015. În ciuda răspunsului negativ, intimata-reclamantă a formulat o nouă contestație administrativ fiscală înregistrată sub nr. 91311 din 16 decembrie 2014 care a fost respinsă prin Decizia nr. 941261A din 16 ianuarie 2015, refuzul acordării dobânzilor solicitate fiind motivat de autoritatea emitentă prin considerente legate de complexitatea procedurii de soluționare a deconturilor de TVA, care a necesitat un volum mare de lucrări și informații. În acest context factual, prima instanță a admis cererea, considerând că reclamantei i se cuvin dobânzi pentru întârzierea în soluționarea cererilor de rambursare a TVA, în condițiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, numărul de zile de întârziere în soluționarea celor 12 deconturi de TVA cu opțiune de rambursare a soldului sumei negative a TVA situându-se între 665 de zile întârziere și 23 de zile întârziere. Concluzia instanței de fond în sensul aprecierii ca întemeiate a pretențiilor deduse din rambursarea cu întârziere a TVA în raport de prevederile art. 70 și art. 124 C. proc. fisc. , în condițiile în care prin actele administrativ-fiscale contestate s-a exprimat un refuz, apreciat ca nejustificat, de emitere a unui act administrativ pentru plata dobânzilor conform art. 124 C. proc. fisc. este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă o abordare corectă a cauzei, pe baza situației de fapt fiscală reținută, care nu a fost contestată de părți. Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la existența dreptului contribuabilului la dobânzi pentru soluționarea cu întârziere a cererilor de rambursare TVA, instanța de control judiciar constată că acest drept este reglementat expres în C. proc. fisc. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor." Prin urmare, acordarea dobânzii fiscale reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat creditorului, asigurând punerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligația debitorului ar fi fost executată întocmai. Fiind reglementat expres în C. proc. fisc. , dreptul la dobânzi nu poate fi înlăturat ca efect al inexistenței unei reglementări corespunzătoare în metodologia de soluționare a decontului cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, cum în mod greșit susține recurenta-pârâtă. Necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune și din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin mai multe hotărâri preliminare dar, mai ales, în cea pronunțată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-143/12 (Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva SC Rafinăria Steaua Română SA) a subliniat că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță (§ 25), respectiv faptul că atunci când rambursarea în favoarea persoanei impozabile a excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere(§ 23). Referitor la perioada pentru care se datorează dobânzi, Înalta Curte reține că potrivit art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. "Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare". Este adevărat că prin dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, termenul de 45 de zile de soluționare a cererilor contribuabililor, se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate, în situațiile în care pentru soluționarea cererii sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, însă se impune ca aceste prevederi să fie interpretate și aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenței în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, din dreptul Uniunii Europene în materie, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se degajă principiului potrivit căruia, deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condițiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiții nu pot aduce atingere principiului neutralității fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe. Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 12 mai 2011 în cauza C-107/10, Enel Maritsa Iztok 3 AD, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că în lumina principiului neutralității fiscale, art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere. În motivarea hotărârii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, printre altele, că, potrivit jurisprudenței Curții, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA-ul este, în principiu, contrar art. 183 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Molenheide și alții, pct. 63 și 64). Fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privință, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale (par. 51 - 53). Mai recent, în hotărârea preliminară pronunțată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 (Steaua Română) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut ample referiri la Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3 și a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță, atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere. În acest context, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, judecătorul fondului a concluzionat că organului fiscal îi incumbă obligația de a proceda la soluționarea decontului negativ de TVA cu opțiune de rambursare în cel mult 45 de zile de la data înregistrării cererii. Susținerile recurentei în sensul lipsei culpei în întârzierea de soluționare ca efect al suspendării determinate de necesitatea realizării unor verificări suplimentare, durata inspecției fiscale încadrându-se în termenul prevăzut de art. 104 C. proc. fisc. nu pot fi primite întrucât, față de reglementarea expresă a pct. 5 din Secțiunea C a Cap. 2 din Anexa 1 la Ordin ANAF nr. 263/2010, în maximum 35 de zile calendaristice de la data depunerii decontului de TVA, compartimentul cu atribuții de inspecție fiscală transmite compartimentului de specialitate dosarul solicitării, împreună cu raportul de inspecție fiscală, astfel că, din coroborarea acestui text cu cel de la art. 70 din O.G. nr. 92/2003, rezultă că în cazul unei astfel de inspecții fiscale durata de 45 de zile nu este prelungită cu intervalul de 3 luni prevăzut de 104 alin. (1) din același act normativ. Mai mult, în ceea ce privește soluționarea deconturilor cu sume negative de TVA aferente lunilor aprilie 2013, martie 2014 și aprilie 2014, încadrate chiar de către autoritatea fiscală în categoria risc fiscal mic, rambursarea soldului negativ al TVA se realiza cu control ulterior, așa încât apărarea recurentei în sensul că soluționarea decontului necesita determinarea stării de fapt fiscale prin analiza completă a situației fiscale a contribuabilului nu poate fi reținută. Referitor la situația decontului TVA aferent lunii aprilie 2013 (decont nr. 31261734 din 20 mai 2013), în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, potrivit art. 122 C. proc. fisc. "În cazul creanțelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile și penalitățile de întârziere sau majorările de întârziere, după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 116 alin. (4)", iar conform art. 116 alin. (4) "Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile." În speță, TVA aprobată la rambursare pentru luna aprilie 2013 a fost compensată parțial cu obligații de plată datorate de societate, fără a se putea susține existența concomitentă a celor două creanțe deopotrivă certe, lichide și exigibile la momentul înregistrării decontului, stingerea obligației realizându-se la momentul înregistrării notei de compensare, astfel că până la momentul înregistrării notei de compensare, societatea reclamantă era îndreptățită să încaseze dobânzi. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 124 alin. (1) și art. 70 C. proc. fisc. , în forma în vigoare în perioada supusă, analizei, potrivit cărora pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobânzi din ziua următoare expirării termenului de rezolvare a cererilor (45 de zile de la data înregistrării cererii).

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimata SC A. SRL se constată că este îndreptățită la recuperarea acestora, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului autorității fiscale. Ținând seama însă de durata, complexitatea și miza litigiului, Înalta Curte apreciază că, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. Această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat convenit de părțile contractului de asistență juridică, ci reflectă evaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată care trebuie să țină seama de proporția rezonabilă între suma de bani solicitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de către acesta în raport de circumstanțele cauzei, criterii expres prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.