ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 568/2021

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus în temeiul art. 2502 C. proc. pen. menținerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând apelanților - intimați - inculpați A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N. luate prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției și Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut cu privire la inculpații C., B. și A. următoarele:

Potrivit art. 2502 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1), (2), (4), (5) C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în Capitolul III, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

În prezenta cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, iar prin calea de atac a apelului exercitată de procuror sunt criticate soluțiile de achitare adoptate de prima instanță, solicitându-se condamnarea inculpaților pentru toate infracțiunile deduse judecății.

În acest context, Curtea, având în vedere infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B.,C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., precum și motivele pentru care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor inculpaților, a apreciat, prin raportare la dispozițiile legale sus-menționate și scopul măsurii, că la acest moment procesual se impune menținerea măsurii asigurătorii, nemodificându-se temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.

Împotriva acestei încheieri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpații C. și B. au formulat contestații.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție a arătat că în mod greșit instanța, în baza art. 2502 C. proc. pen. a menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 și nu în modalitatea în care acestea au fost dispuse prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în ceea ce îi privește pe apelanții inculpați A. și C.

A precizat că în raport de dispozițiile art. 2502, art. 408 alin. (1), art. 416, art. 417 C. proc. pen., în mod eronat instanța de control judiciar a menținut doar în parte măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale, așa cum a procedat și prima instanță, validând raționamentul acesteia și făcând abstracție de caracterul nedefinitiv și neexecutoriu al dispozițiilor sentinței penale pronunțate în cauză referitoare la măsurile asigurătorii.

În acest context, a solicitat menținerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale apelanților inculpați A. și C., în vederea confiscării speciale, precum și a reparării pagubei produse prin infracțiune în modalitatea în care acestea au fost dispuse în cursul urmăririi penale.

Un alt motiv al contestației vizează nemotivarea încheierii penale atacate cu privire la menținerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva necesității și a proporționalității acestora.

În raport de acest motiv de contestație, a solicitat admiterea contestației, trimiterea spre rejudecare a cauzei, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește necesitatea respectării dublului grad de jurisdicție în privința măsurilor asigurătorii.

Inculpații C. și B. au formulat cu ocazia dezbaterilor, motivele contestației.

Sub un prim aspect, au criticat încheierea penală atacată din perspectiva nemotivării referitor la menținerea măsurilor asigurătorii.

Sub un al doilea aspect, a arătat că încheierea penală atacată este injustă, din punct de vedere al proporționalității măsurilor asigurătorii, menținerea măsurii asigurătorii, transformându-se într-o măsură abuzivă.

Având în vedere aceste considerente, a solicitat să se constate că sunt îndeplinite cerințele legale pentru a se dispune admiterea contestațiilor formulate de către inculpați. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 4251 pct. 7 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat soluționarea contestațiilor inculpaților, în sensul admiterii acestora.

Examinând contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpații C. și B., prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate excepția tardivității formulării căii de atac a contestației formulate de inculpații C. și B., Înalta Curte reține:

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Termenul de contestație de 48 de ore se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe ore, în conformitate cu care "la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește."

Totodată, Înalta Curte constată că prin actualul C. proc. pen. au fost aduse modificări referitoare la momentul de la care termenul începe să curgă. Astfel, în vechea lege procesual penală termenul începea să curgă diferit pentru procuror și pentru părți, după cum aceștia au participat sau nu la dezbateri sau la pronunțare, respectiv acesta începea să curgă, după caz, de la pronunțare sau de la comunicarea unei copii de pe dispozitiv.

În cazul căii de atac a apelului, C. proc. pen. în vigoare a reglementat o soluție unitară, în sensul că termenul începe să curgă de la comunicarea unei copii a minutei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 407 alin. (1) C. proc. pen., "o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac."

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că legiuitorul a renunțat la prezumția că procurorul sau partea care a participat la dezbateri are cunoștință de hotărârea ce se va pronunța, stabilind că termenul curge de la comunicarea unei copii a minutei, indiferent dacă au participat la dezbateri sau/și la pronunțarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este "comunicarea copiei minutei", fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. Curtea observă însă că atât legea procesual penală anterioară, cât și cea în vigoare stabilesc obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe.

Curtea constată că atât în materie penală, cât și în materie civilă, "comunicarea" reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acesteia fiind acela ca părțile să ia act de hotărâre/conținutul hotărârii, "după caz" (astfel cum se reține în Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunțată în Cauza Raisa M. Shipping - S.R.L. împotriva României, paragraful 30) și să poată formula calea de atac, respectiv criticile împotriva hotărârii primei instanțe.

Or, comunicarea copiei minutei, în materie penală, "servește la luarea la cunoștință a deciziei instanței" și reprezintă o formalitate/o condiție pentru declanșarea curgerii termenului de declarare a apelului. (Decizia nr. 96 din data de 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 396/15.05.2020).

În consecință, sub imperiul dispozițiilor C. proc. pen. actual, momentul de la care termenul de exercitare a unei căi de atac începe să curgă diferă în raport exclusiv cu criteriul prezenței sau absenței părții la momentul pronunțării hotărârii atacate.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore înăuntrul căruia inculpații puteau formula contestație, curge de la data comunicării dispozitivului încheierii atacate, având în vedere că, deși inculpatul B. a fost prezent la dezbateri, iar inculpatul C., a luat termen în cunoștință prin apărătorul său ales, aceștia nu au fost prezenți la pronunțarea încheierii. Inculpații au primit copia minutei încheierii la data de 27 aprilie 2021 și au formulat în termen de 48 de ore, respectiv la data de 29 aprilie 2021, contestație în temeiul art. 2501 alin. (1) C. proc. pen.

Preliminar analizării motivelor de contestație formulate în cauză, instanța apreciază ca se impune a fi făcute scurte considerațiuni ce derivă din instituirea unei măsuri asigurătorii.

Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

Potrivit art. 2502 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Cu privire la natura juridică a măsurilor asigurătorii acestea au fost calificate în doctrină ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Acestea au caracter provizoriu și aplicarea acestora se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

Analizând, în aceste limite, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și B. prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca acestea sunt fondate, doar din perspectiva neclarității dispozițiilor referitoare la conținutul măsurilor asigurătorii menținute în cauză prin încheierea atacată.

În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a menținut, în parte, măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului B. până la concurența sumei de 77.361,14 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părții civile, precum și până la concurența sumei de 10.000 RON în vederea confiscării speciale; și s-a menținut în parte măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului C. până la concurența sumei de 26.853,85 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părții civile, precum și până la concurența sumei de 2.000 RON în vederea confiscării speciale.

Prin încheierea penală atacată s-au menținut măsurile asigurătorii astfel cum au fost dispuse prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, și menținute, în parte, prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurilor asigurătorii astfel cum au fost modificate prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, motivat de următoarele considerente:

Cu titlu general, Înalta Curte, constată că prin raportare la dispozițiile art. 2502 C. proc. pen., verificarea periodică efectuată de instanța de apel poartă asupra tuturor măsurilor asigurătorii.

Această dispoziție a făcut obiectul verificării și de către Curtea de Apel București în cadrul controlului de legalitate asupra măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție, dar și prin sentința penală anterior amintită.

În acest context faptic, Înalta Curte constată că ridicarea, în parte, a măsurilor asigurătorii prin hotărârea instanței de fond a fost generată de soluția de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există; de achitare a inculpatului B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există și de achitarea inculpatului C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și sancționată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cerința proporționalității măsurii asigurătorii cu scopul urmărit care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora și premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate.

Or, câtă vreme printr-o hotărâre de primă instanță s-a apreciat că faptele imputate nu există sau că acestea nu sunt prevăzute de legea penală, menținerea măsurilor asigurătorii instituite în vedere confiscării sau reparării prejudiciului aferent acestor presupuse fapte nu mai este proporțională cu scopul avut în vedere la momentul luării acestora.

În plus, Înalta Curte observă că măsurile asigurătorii ridicate prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, au fost instituite în anul 2015 prin Ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, astfel încât având în vedere și soluția de achitare pronunțată de instanța de fond, o eventuală menținere a acestora după trecerea unui interval de 6 ani, ar determina un caracter excesiv pentru persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atat la luarea măsurii sechestrului, cat si în perioada în care acesta este menținut trebuie respectată exigenta de proportionalitate a măsurii asigurătorii cu scopul urmărit pentru ca măsura procesuală restrictivă de proprietate să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate. În acest sens, relevantă este cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărarea din 2008), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut necesitatea aplicării testului de proportionalitate si încălcarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Convenția Europeană față de durata excesivă a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziției juridice și materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În ceea ce privește celelalte critici invocate de inculpați prin contestațiile formulate, din perspectiva proporționalității măsurilor asiguratorii astfel cum au fost menținute prin încheierea atacată, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Măsurile asigurătorii menținute în cauză sunt proporționale și necesare în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu cauzat și de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse.

Prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, instanta supremă a reținut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proportionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atat din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană cat și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)".

În raport de considerentele expuse, valoarea estimată a bunurilor imobile asupra cărora s-a dispus sechestrul penal, valoarea prezumată a prejudiciului reținut în sarcina fiecărui inculpat, constituie elemente în raport de care Înalta Curte apreciază justețea menținerii în continuare a sechestrului astfel cum a statuat Curtea de Apel București, coroborat și cu durata procedurii și comportamentul procesual al inculpaților și implicit netemeinicia motivelor invocate în contestațiile formulate.

În ceea ce privește critica Parchetului și a contestatorilor referitoare la nemotivarea încheierii atacate, Înalta Curte apreciază că este nefondată, având în vedere că legalitatea măsurilor asigurătorii în cauzele de natura celei de față nu este condiționată de prezentarea explicită a împrejurărilor ce ar fundamenta menținerea unei astfel de măsuri, fiind suficient, din perspectiva exigențelor de "motivare a măsurilor", să se indice, cu suficientă precizie și claritate faptele de comiterea cărora este acuzat inculpatul, încadrarea juridică a acestora și valoarea probabilă a sumelor echivalente, inter alia, a valorii bunurilor ce ar putea fi supuse măsurii asiguratorii.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, ori în cauză aceste ultime exigențe au fost respectate de către Curtea de Apel București, care după ce a făcut trimitere la dispozițiile legale ce reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv art. 249, art. 2501 C. proc. pen., art. 20 din Legea nr. 78/2000, a expus succint argumentele care au determinat menținerea măsurilor asigurătorii. În cuprinsul încheierii contestate, instanța de apel a arătat la fila x paragrafele 2 și 3 că "având în vedere infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B., C., precum și motivele pentru care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor inculpaților, apreciază, prin raportare la dispozițiile legale sus-menționate și scopul măsurii, că la acest moment procesual se impune menținerea măsurii asigurătorii, nemodificându-se temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri."

Pentru aceste considerente, în raport de considerentele expuse, cu majoritate:

Va admite contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Va desființa, în parte, încheierea penală atacată și rejudecând, în fond:

Va menține măsura sechestrului asigurător astfel cum a fost menținută prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate în cauză, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorul intimat inculpat C. și pentru contestatorul inculpat B., în sumă de câte 79 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Desființează, în parte, încheierea penală atacată și rejudecând, în fond:

Menține măsura sechestrului asigurător astfel cum a fost menținută prin Sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate în cauză, rămân în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorul intimat inculpat C. și pentru contestatorul inculpat B., în sumă de câte 79 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 iunie 2021.

Cu opinie separată în sensul doar a respingerii, ca tardive, a contestațiilor formulate de inculpații C. și B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Potrivit art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare."

În cauză, se constată că inculpații C. și B. au formulat contestație la data de 29 aprilie 2021, deși la termenul din data de 05 aprilie 2021, când au avut loc dezbaterile, inculpatul B. a fost prezent și asistat de apărător ales, iar inculpatul C., care nu a fost niciodată prezent în instanță, a luat termen în cunoștință prin apărătorul său ales, încă din data de 29.06.2020.

Împrejurarea că în cauză pronunțarea a fost amânată succesiv de la data de 05 aprilie 2021, la data de 14 aprilie 2021, ulterior la data de 19.04.2021, și în final la data de 21 aprilie 2021, nu este de natură a aprecia că termenul de 48 de ore curge de la comunicarea dispozitivului încheierii atacate.

Verificând natura termenului de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac, se constată că acesta este un termen substanțial care se calculează pe ore (ora la care începe și cea la care se sfârșește termenul intrând în durata acestuia), iar în această materie nu operează prorogarea, expirarea sa atrăgând sancțiunea decăderii. Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, situație incidentă și în cauză, față de considerentele anterior expuse. Mai mult, C. proc. pen. nu prevede instituția suspendării ori a întreruperii termenelor substanțiale.

Susținerea contestatorilor în sensul că au declarat calea de atac în termen întrucât termenul curge de la comunicare nu poate fi primită, întrucât nu se poate aprecia în acest mod atât timp cât dispozițiile procedurale determină în mod clar că termenul începe să curgă de la pronunțare sau de la comunicare, în funcție de prezența inculpatului.

Rațiunile pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligația comunicării dispozitivului hotărârii în toate situațiile sunt evidente: părțile prezente la judecată sunt în măsură să cunoască data pronunțării și, prin urmare, să depună o minimă diligență pentru a lua cunoștință de hotărârea instanței, și se află în aceeași situație juridică cu părțile prezente la pronunțare care iau cunoștință de hotărâre chiar în momentul pronunțării sale.

Așa fiind, lipsa comunicării dispozitivului hotărârii, precum și faptul că, în aceste cazuri, termenul de declarare a contestației curge de la data pronunțării hotărârii nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părților, acestea având posibilitatea să cunoască soluția instanței și să acționeze în consecință, exercitându-și fără nicio îngrădire drepturile procesuale prevăzute de lege.

Soluția opiniei majoritare în sensul în care pentru a putea curge termenul de exercitare a contestației de la pronunțare reclama prezența expresă a părților în sala de judecată precum și faptul că noul C. proc. pen. nu mai face această distincție este în opinia separată a Înaltei Curți nefondată, întrucât deși noul cod nu mai inserează în conținutul său distinct termenii de dezbatere și pronunțare pentru situația în care partea a fost prezentă la dezbateri, nu face însă nicio precizare distinctă față de vechea reglementare cu privire la data de la care curge termenul de formulare a căii de atac.

Dincolo de concluziile reprezentantului parchetului care, de asemenea, nu a fost prezent în mod efectiv la pronunțare, Înalta Curte, în opinie minoritară constată că acesta a exercitat calea de atac prevăzută de lege în termen de 48 ore de la pronunțare, conformându-se rigorilor prevăzute de dispozițiile art. 2501 alin. (1) C. proc. pen.

În sprijinul acestei opinii este și Decizia Curții Constituționale nr. 636 din 24 noiembrie 2005 prin care se constată că "paragraful 17 pentru aceleași motive aplicarea dispozițiilor art. 363 alin. (1) și (3) din C. proc. pen. în situația amânării de pronunțare nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, respectiv dreptului la apărare. Astfel, chiar dacă instanța dispune amânarea pronunțării, partea prezentă la dezbateri poate afla data pronunțării hotărârii și deci soluția instanței, având, prin urmare posibilitatea să exercite împotriva acesteia căile de atac în condițiile legii", decizie care a fost preluată și menținută și în ceea ce privește noul C. proc. pen., statuând prin Decizia nr. 294 din 09 iunie 2020 pronunțată de Curtea Constituțională exact același raționament juridic în explicitarea diferenței dintre noțiunea de dezbatere și cea de pronunțare, respectiv că "egalitate nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite regimul juridic aplicabil nu poate fi decât diferit. Situația diferită a părților prezente la dezbateri sau la pronunțare și care, în cunoștință de cauză, pot să promoveze căile de atac împotriva hotărârii pronunțate justifică un tratament juridic diferit, respectiv stabilirea ca moment de la care începe să curgă termenul pentru declararea acestor căi de atac a momentului pronunțării hotărârii.

De altfel, potrivit art. 129 din Constituție, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești se face "în condițiile legii". Eventuala lipsă de diligență a părții care, deși a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțarea hotărârii judecătorești, nu promovează căile de atac împotriva acesteia în termenul prevăzut de lege nu poate constitui un temei suficient pentru a nu da eficiență dispozițiilor imperative ale art. 2501 alin. (1) C. proc. pen."

În raport de considerentele de fapt și drept expuse, Înalta Curte, în opinie minoritară apreciază că termenul de contestație formulat în cauză curge de la data pronunțării și nu de la comunicarea dispozitivului, astfel că se impune respingerea, ca tardivă, a contestațiilor formulate de contestatorii inculpați.

GGC - NN