ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1333 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului.

În temeiul art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere 3 ani, pe a cărui durată inculpatul A. a fost obligat, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Iași, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență, iar, în baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

Totodată, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 zile în cadrul Consiliului Local Pașcani, la una dintre instituțiile pe care le gestionează din punct de vedere administrativ în zona de competență, respectiv la Casa de cultură Mihail Sadoveanu sau Clubul Sportiv municipal, potrivit programului stabilit cu acordul consilierului de probațiune și în condițiile art. 57 cu referire la art. 52 din Legea nr. 253/2013.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere ori de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege.

În temeiul art. 290 alin. (5) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 100 euro de la inculpatul A..

A fost menținut sechestrul asigurător instituit asupra sumei de 100 euro prin ordonanța procurorului din 20 decembrie 2018.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, la data de 05 decembrie 2018, fiind oprit pe DN 28 A, înainte de intrarea în municipiul Pașcani, în timp ce se deplasa cu autoturismul personal marca x, cu nr. de înmatriculare x, a oferit agentului de poliție B., din cadrul Poliției Municipiului Pașcani, Biroul Rutier, suma de 100 euro, pe care a amplasat-o între niște înscrisuri A4, împăturite, pe care le-a introdus împreună cu bancnota menționată pe geamul autospecialei de poliție, pentru ca acesta să nu-i aplice măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce și să nu-i rețină permisul de conducere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

S-a subliniat că inculpatul A. a oferit suma de bani menționată agentului de poliție, care are calitatea de funcționar public potrivit art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., pentru ca acesta să îndeplinească acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv pentru a nu-i aplica măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, deși constatase săvârșirea de către inculpat a contravenției prevăzute de art. 100 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 (nerespectarea regulilor privind depășirea, constând în aceea că, în data de 05 decembrie 2018, ora 18:10, în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x pe DN 28A, varianta Blăgești, a efectuat o manevră de depășire a autocamionului cu nr. de înmatriculare x, în zona indicatorului depășire interzisă, peste marcajul longitudinal continuu, pătrunzând pe sensul opus de mers) și pentru a-i restitui, în mod ilegal, permisul de conducere pe care i-l reținuse.

Sub aspect obiectiv, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de dare de mită în varianta promisiunii, care a fost precisă și s-a concretizat în două acțiuni reale, efective, care au pornit din inițiativa sa, fiind, însă, refuzată de agentul șef adjunct de poliție, care, de altfel, l-a și denunțat. S-a mai arătat că, pentru existența infracțiunii, nu prezintă relevanță juridică refuzul sau acceptarea promisiunii de către funcționarul ce urmează a îndeplini un act privitor la atribuțiile sale de serviciu, fiind suficientă doar efectuarea ei de către mituitor, moment la care fapta se și consumă.

Instanța de fond a reținut ca fiind pe deplin dovedită vinovăția inculpatului A. privind săvârșirea infracțiunii de dare de mită, corespunzătoare formei de participație a autoratului, și a apreciat că se impune tragerea acestuia la răspundere penală.

La individualizarea judiciară a pedepsei și a modului de executare, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare, regimul sancționator al infracțiunii, împrejurările concrete în care s-a desfășurat activitatea infracțională, precum și factorii care au favorizat săvârșirea ei, scopul urmărit prin săvârșirea infracțiunii (încercarea de a scăpa de măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, restituirea, în mod nelegal, a permisului de conducere, reținut), gradul ridicat de pericol social concret al infracțiunii comise, relevat de natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și cărora li s-a adus atingere prin fapta inculpatului, urmările produse, afectarea încrederii care trebuie să existe în activitatea unor funcționari (agenți de poliție). Totodată, a ținut seama și de circumstanțele personale ale inculpatului A., referitoare la conduita procesuală, atât la urmărirea penală, cât și de la judecată, lipsa de sinceritate a acestuia, lipsa antecedentelor penale, precum și de faptul că inculpatul realizează venituri din activități în domeniul construcțiilor în Portugalia, acesta având un copil minor în întreținere.

Având în vedere aceste împrejurări, instanța a considerat că se impune aplicarea unei pedepse în cuantum orientat spre minimul prevăzut de norma de incriminare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere în condițiile art. 91 și urm. C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei și arătând, în esență, că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal nu au un caracter cert și nu dovedesc fără urmă de îndoială că a săvârșit infracțiunea imputată cu forma de vinovăție prevăzută de lege. În subsidiar, a solicitat reținerea unei cauze justificative sau de neimputabilitate, arătând că a acționat în condițiile unei erori de fapt vincibile cu privire la tipicitatea faptei, neavând în concret reprezentarea că a remis agentului de poliție rutieră B. și o bancnotă de 100 euro în momentul înmânării asigurării auto. În al doilea subsidiar, a criticat hotărârea sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, arătând, printre altele, că în privința sa se putea reține circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 195 din 20 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1333 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019, care a fost desființată în parte și în rejudecare a fost redus de la 3 ani la 2 ani termenul de supraveghere stabilit în temeiul art. 92 alin. (1) C. pen.

A fost înlăturată din sentința penală apelată dispoziția prin care, în temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune Iași sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

S-a redus de la 120 zile la 60 zile perioada stabilită în baza art. 93 alin. (3) C. pen. pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare deciziei.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reținut că prima instanță a făcut o judicioasă analiză, evaluare și interpretare a probelor și a stabilit în mod corect situația de fapt și calificarea juridică a acesteia, fapta săvârșită, astfel cum a fost detaliată în cuprinsul sentinței, fiind comisă de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege și întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, incriminată de art. 290 C. pen.

Astfel, făcând trimitere la dispozițiile art. 103 C. proc. pen., Curtea a apreciat că prima instanță a făcut o analiză minuțioasă a tuturor probelor administrate în cauză, a declarațiilor martorilor și ale inculpatului, înlăturând argumentat apărările celui din urmă și ajungând la concluzia corectă că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute pentru care a fost trimis în judecată.

Însușindu-și argumentele expuse de prima instanță în cuprinsul hotărârii apelate, Curtea a reținut că, în cauză, s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 05 decembrie 2018, inculpatul se deplasa cu autoturismul personal marca x, cu numărul de înmatriculare x, fiind oprit pe DN28A întrucât ar fi încălcat norme privind circulația pe drumurile publice, săvârșind o contravenție pentru care legea prevede sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce. În acest context, a oferit agentului de poliție B., din cadrul Poliției Municipiului Pașcani, Biroul Rutier, suma de 100 euro, pe care a amplasat-o între niște înscrisuri A4, împăturite, pe care le-a introdus împreună cu bancnota menționată pe geamul autospecialei de poliție.

Curtea a apreciat că săvârșirea infracțiunii rezultă din coroborarea depozițiilor inculpatului, care sunt concordante în privința elementelor esențiale, cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv rapoartele întocmite de cei doi agenți, procesul-verbal de examinare criminalistică și planșa fotografică, copiile de pe înscrisurile în care era amplasată bancnota de 100 euro, copia de pe procesul-verbal de sancționare contravențională, copia de pe dovada înlocuitoare a permisului de conducere.

S-a reținut, totodată, că, fiind audiat inclusiv în calea de atac, inculpatul a confirmat în parte cele declarate de martori, respectiv că s-a dus la autospecială, deși nu i s-a solicitat acest lucru, că agentul i-a cerut să rămână la autoturismul său, că a insistat să înmâneze agentului documentele în care se afla suma de 100 euro, însă a susținut că s-a aflat în eroare crezând că înmânează doar asigurarea nu și vreo sumă de bani și a negat discuțiile prin care le propunea agenților de poliție "să se înțeleagă".

Date fiind circumstanțele săvârșirii faptei, Curtea a apreciat că suma de 100 euro, amplasată între niște înscrisuri A4, împăturite, care nu i-au fost solicitate inculpatului, care a insistat să le înmâneze polițiștilor după ce, în prealabil, îi rugase să îl ierte, nu putea fi dată decât în scopul săvârșirii de către agent a unui act contrar îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, respectiv al neaplicării măsurii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce și reținerii permisului de conducere.

Curtea a arătat că nu prezintă relevanță, din perspectiva unei eventuale lipse de credibilitate, faptul că cei doi martori sunt polițiști și colegi, atât timp cât declarațiile acestora se coroborează între ele și cu alte probe în privința elementelor esențiale, fiind dovedită vinovăția inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă. Sub același aspect, s-a subliniat că martorii oculari, ale căror declarații au fost apreciate ca relevante în cauză, au fost audiați de către prima instanță în mod separat, în condiții de contradictorialitate, astfel că nu se poate susține că s-au înțeles între ei asupra a ceea ce urmau să declare.

S-a concluzionat că, în cauză, s-a dovedit că inculpatul a introdus prin geam documentele în interiorul cărora se afla o bancnotă de 100 euro, fiind irelevant dacă agenții de poliție au atins și mutat respectivele documente și că, la un moment dat, a fost menționată suma de 50 euro, rezultând cu certitudine că acuzatul a oferit bani pentru a nu-i fi aplicată sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Astfel, s-a considerat că prima instanță a argumentat în concret și amplu aprecierile sale asupra pertinenței probelor administrate, înlăturând în mod justificat aspectele contradictorii, care, însă, nu sunt de natură să creeze nici cel mai mic dubiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat.

Curtea a apreciat neîntemeiate apărările inculpatului în sensul existenței erorii de fapt, determinată de panica generată de faptul că ar fi fost acuzat de fals pe nedrept, arătând că, și în eventualitatea unei asemenea situații, acesta nu ar fi avut nici un motiv să procedeze în maniera în care susține că a făcut-o, fiind de așteptat, în mod rezonabil, ca un conducător auto aflat în situația sa să își cunoască drepturile și obligațiile. Pe de altă parte, s-a arătat că este evident că polița de asigurare, prin ea însăși, nu ar putea dovedi că un permis de conducere nu este fals, astfel că invocarea erorii cu privire la documentul înmânat nu este în măsură să convingă instanța că inculpatul nu știa că între filele documentelor predate agentului se afla o sumă de bani. Mai mult decât atât, s-a arătat că probatoriul administrat a dovedit că, din modul în care documentele predate polițistului erau împăturite, se putea vedea cel puțin un colț al bancnotei, fiind așadar vizibilă.

În plus, comportamentul general al inculpatului - insistența cu care a mers la autospeciala poliției, deși avea obligația de a rămâne în autoturism, și de a înmâna ceva ce nu i s-a cerut - este de natură să dovedească realitatea celor declarate de agenții de poliție că acesta dorea să îi împiedice în exercitarea atribuțiilor legale prin oferirea de bani. În aceste condiții, s-a apreciat că susținerea că inculpatul a acționat cu ușoară neglijență, dorind doar să manifeste diligență în privința obligațiilor sale, este vădit nefondată.

Ca urmare, Curtea a apreciat că dovezile administrate dispun de forța probantă necesară răsturnării prezumției de nevinovăție, probele certe de vinovăție legitimând tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea faptei deduse judecății, astfel că soluția de condamnare a acestuia, adoptată de către instanța de fond, este temeinică și legală.

S-a mai arătat că încadrarea juridică nu a fost contestată și corespunde faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și sancționarea acestuia, aspectele legate de elementele constitutive ale infracțiunii și forma de vinovăție fiind analizate de prima instanță și însușite ca atare de instanța de control judiciar.

Curtea a reținut, astfel, că inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, întrucât a urmărit ca, în schimbul sumei de 100 euro, agentul să acționeze contrar atribuțiilor sale de serviciu, în sensul neaplicării măsurii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce și reținerii permisului de conducere.

S-a mai arătat că individualizarea judiciară sub aspectul cuantumului și a modalității de executare a pedepselor (principală, complementară și accesorie) aplicate inculpatului s-a făcut în mod temeinic de instanța de fond, care a reținut pe lângă criteriile generale de individualizare a pedepselor, gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea concretă a săvârșirii și împrejurările ce caracterizează persoana inculpatului, care se află la primul contact cu legea penală, vârsta acestuia la momentul săvârșirii, faptul că este o persoană bine integrată în societate după cum rezultă din înscrisurile în circumstanțiere depuse.

Contrar apărărilor formulate, Curtea a considerat că nu se impune reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei aplicate, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise, modul concret în care a fost săvârșită și faptul că inculpatul nu a depus eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. De asemenea, s-a arătat că împrejurările legate de persoana inculpatului nu pot conduce la reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., întrucât nu constituie împrejurări legate de fapta comisă.

Curtea a apreciat că pedeapsa principală stabilită prin sentința penală apelată a fost corect individualizată și corespunde criteriilor prevăzute de lege, iar aplicarea pedepselor complementare și accesorii este necesară și proporțională având în vedere comportamentul intenționat al inculpatului.

De asemenea, s-a arătat că doar aplicarea efectivă a pedepselor și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii sunt în măsură să ducă la reeducarea inculpatului, în vederea formării unei atitudini corecte față de normele de drept și regulile de conviețuire socială pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Curtea a apreciat, însă, inadecvată obligația stabilită în sarcina inculpatului prin sentința penală apelată în temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței, în contextul în care, din actele și lucrările dosarului, rezultă că acesta a prestat muncă în afara țării o perioadă lungă de timp. Ca urmare, Curtea a înlocuit această obligație cu cea de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune Iași sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen.

Din perspectiva duratei termenului de supraveghere, Curtea a considerat că, în raport cu situația concretă a inculpatului, o durată de 2 ani este suficientă pentru a asigura eficiența procesului de supraveghere și reeducare, în realizarea scopului pedepsei aplicate.

În ceea ce privește perioada stabilită pentru desfășurarea muncii neremunerate în folosul comunității, s-a apreciat că aceasta este una excesivă raportat la situația concretă a inculpatului, având în vedere și faptul că infracțiunea dedusă judecății nu este una împotriva patrimoniului.

S-a concluzionat că măsurile și obligațiile aferente perioadei de supraveghere, astfel cum au fost reindividualizate de instanța de control judiciar, sunt apte să instituie un control adecvat și un sprijin instituțional efectiv în vederea reeducării, resocializării inculpatului, pentru ca acesta să nu își reitereze comportamentul infracțional.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând, în principal, motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar, în subsidiar, pe cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Prin prisma celui dintâi caz de casare invocat, inculpatul a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății (declarațiile agenților de poliție și interceptările aflate la dosar) nu rezultă cu certitudine că a comis fapta cu forma de vinovăție necesară, respectiv cu intenție directă, așa încât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate subiectivă a infracțiunii de dare de mită pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, în mod voit, ar fi oferit o sumă de bani agenților de poliție pentru a îndeplini un act contrar atribuțiilor de serviciu, declarațiile acestora în sensul că le-ar fi repetat în mod constant "că ar dori să rezolve treaba fără a i se reține permisul de conducere" fiind subiective și necoroborându-se cu alte mijloace de probă. Or, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, situație care nu se regăsește în speță.

În subsidiar, a arătat că hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Iași nu respectă principiul proporționalității dintre pedeapsa stabilită și situația de fapt, scopul legii penale și dispozițiile art. 75 C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. În acest sens, a considerat că, întrucât s-a pus în totalitate la dispoziția organelor de urmărire penală, a colaborat cu organele judiciare și a recunoscut fapta de care este acuzat, cu mențiunea, însă, că nu a dorit să săvârșească infracțiunea de dare de mită, instanța trebuia să facă aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și să reducă cu o treime limitele speciale ale pedepsei, cu atât mai mult cu cât a reținut aceeași situație de fapt relatată de inculpat. Totodată, a apreciat că, având în vedere eroarea în care s-a aflat, în sensul că nu a dorit să ofere o sumă de bani în scopul neîndeplinirii de către agenții de poliție a unui act contrar îndatoririlor ce le reveneau, lipsa unui pericol social sporit concret și conduita exemplară anterioară săvârșirii faptei, instanța trebuia să rețină în favoarea sa dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

În susținerea aceleiași idei vizând caracterul inadecvat al pedepsei, a subliniat, pe de o parte, că împrejurările și modul de comitere a infracțiunii aduc o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, iar, pe de altă parte, că lipsa antecedentelor penale, conduita socială corespunzătoare și celelalte aspecte care îi circumstanțiază persoana (vârsta matură de 46 ani, faptul că are un copil în întreținere) constituie garanții că scopul prevenirii de noi infracțiuni poate fi atins și fără expunerea sa pentru un timp îndelungat la măsuri de supraveghere, simpla existență a dosarului penal fiind suficientă pentru a forma în comportamentul său o atitudine corectă față de muncă, de ordinea de drept și de regulile de conviețuire socială.

Prin încheierea din 10 septembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În sensul considerațiilor teoretice de mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condițiile în care din probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății (declarațiile agenților de poliție și interceptările aflate la dosar) nu rezultă cu certitudine că a comis fapta cu forma de vinovăție necesară, respectiv cu intenție directă, așa încât nu sunt întrunite cerințele de tipicitate subiectivă a infracțiunii de dare de mită pentru care a fost trimis în judecată și condamnat.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu a oferit, cu intenție directă, o sumă de bani agenților de poliție pentru a îndeplini un act contrar atribuțiilor de serviciu, fiind doar neatent cu privire la înscrisurile pe care le-a înmânat acestora. Or, prin asemenea susțineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar săvârșirea acesteia cu forma de vinovăție cerută de lege, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speță, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Aceeași este situația și în privința cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de inculpatul A. în cuprinsul motivelor scrise de recurs, acesta susținând că, raportat la circumstanțele sale personale (a colaborat cu organele judiciare și a recunoscut fapta de care este acuzat, anterior săvârșirii faptei a avut o conduită exemplară, neavând antecedente penale), la cele reale ale cauzei (s-a aflat în eroare cu privire la documentele înmânate agenților de poliție, suma de 100 euro nefiind oferită în scopul neîndeplinirii de către aceștia a unor acte contrare îndatoririlor ce le reveneau), dar și la lipsa unui pericol social sporit concret al faptei imputate, se impunea reținerea în favoarea sa a dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și, respectiv, art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu consecința reducerii limitelor speciale ale pedepsei.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", motivul de recurs fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a acesteia. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Așadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reținerii unei alte situații factuale ori a unor circumstanțe atenuante care să atragă o sancțiune mai redusă, așa cum a solicitat recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei. În plus, Înalta Curte subliniază că reținerea circumstanțelor atenuante reprezintă o parte a operațiunii de individualizare judiciară a sancțiunii penale, care este atributul exclusiv al instanțelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcție de criteriile menționate în art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate nici celelalte critici circumscrise de recurent aceluiași caz de casare, vizând nevalorificarea poziției sale de recunoaștere a faptelor imputate în sensul reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de dare de mită ce i-a fost reținută în sarcină. Astfel, pentru a fi incident motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., era necesar ca instanțele de fond și apel să fi reținut în privința inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar cuantumul pedepsei efectiv aplicate să fie în alte limite decât cele prevăzute de lege, ipoteză ce nu se regăsește, însă, în speță, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu a solicitat aplicarea procedurii simplificate în cazul recunoașterii învinuirii.

Prin urmare, atâta timp cât instanța de apel nu a reținut, în privința recurentului, incidența vreunei circumstanțe atenuante ori a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.). De altfel, pedeapsa aplicată în cauză recurentului, de 2 ani închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de legiuitor pentru infracțiunea de dare de mită, incriminată de art. 290 alin. (1) C. pen., pentru care acesta a fost condamnat, acestea fiind cuprinse între 2 ani și 7 ani închisoare.

Față de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Deopotrivă, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 160 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2020.