ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 389 din 04 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., formulată de inculpatul A., prin apărător ales.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a), art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. și art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii din data de 22 iulie 2017.

În baza art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sapei metalice cu coadă de lemn, folosită la săvârșirea faptei, ridicată cu ocazia cercetării la fața locului din data de 21 iulie 2017.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., art. 1371 alin. (1) C. civ. și art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 4.245,44 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă B., și la dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului, respectiv 03 august 2017, până la plata efectivă a prejudiciului.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1357 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 45.000 RON, reprezentând daune morale. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea părții civile B. de obligare a inculpatului la plata daunelor materiale.

S-a luat act că Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie București și U.P.U. SMURD nu s-au constituit părți civile în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut că fapta inculpatului A. care, la data de 21 iulie 2017, în jurul orei 15:00, în timp ce se afla în satul Căciulați din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, a lovit-o pe persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului, aceasta fiind transportată la Spitalul de Urgență Floreasca unde i s-a stabilit diagnosticul "traumatism cranio-cerebral mediu, fractură deschisă biparietală, plegie crurală stângă, traumatism toraco-abdominal, plagă contuză tibială dreaptă", și suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viața, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că elementul material al laturii obiective a tentativei la infracțiunea de omor s-a realizat prin acțiunea inculpatului A. care, la data de menționată, în timp ce se afla în satul Căciulați din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, a lovit persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului. Urmarea imediată nu s-a produs întrucât persoana vătămată C. a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență București, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă, în condițiile în care acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. În acest sens, instanța a avut în vedere obiectul vulnerant folosit, apt să producă moartea, respectiv o sapă, pentru lovitură fiind utilizată partea metalică a acesteia, zona corpului vizată (zona capului) și intensitatea loviturii, ce a produs victimei leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale. S-a arătat că, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a lovit persoana vătămată cu partea metalică a unei sape, în zona capului, cauzându-i acesteia un traumatism cranio-cerebral mediu și fractură deschisă biparietală.

Prima instanță a apreciat ca nefiind întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A., prin apărător, sens în care a arătat că, pentru a se reține tentativa la infracțiunea de omor, nu prezintă relevanță faptul că leziunile traumatice suferite nu au pus în primejdie viața victimei, atâta timp cât doar datorită întâmplării sau a îngrijirilor medicale ce i-au fost acordate nu s-a produs rezultatul letal. S-a subliniat că ceea ce se analizează la stabilirea încadrării juridice este natura obiectului vulnerant folosit în agresiune, care, în cauză, a fost un obiect apt să producă moartea, fiind un corp tăietor-despicător, respectiv o sapă, zona corpului vizată - zona capului - și intensitatea loviturii, care a fost suficient de puternică pentru a cauza un traumatism cranio-cerebral mediu și o fractură deschisă biparietală, persoana vătămată suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale. În aceste condiții, s-a considerat că nu se poate susține că inculpatul nu a prevăzut posibilitatea producerii decesului victimei, rezultat pe care, deși nu l-a urmărit, cel puțin l-a acceptat. De altfel, chiar dacă inculpatul a susținut că nu știa ce unealtă a ridicat și cu ce parte a acesteia a lovit, în mod evident, nu putea fi decât una dintre uneltele care erau folosite la lucrările ce se efectuau. Mai mult, s-a apreciat că este greu de admis că nu a știut cu ce parte a sapei a lovit, fiind dificilă manevrarea acesteia în alt mod pentru a lovi în maniera în care a făcut-o. Pentru aceste motive, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de inculpatul A., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., reținând, sub aspectul circumstanțelor personale, că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că a colaborat cu organele de urmărire penală în vederea stabilirii situației de fapt, precum și că a săvârșit fapta pe fondul unui conflict spontan, inițiat de către persoana vătămată și tatăl acestuia, iar după comiterea ei a manifestat o atitudine de regret, acordând victimei îngrijiri până la sosirea ambulanței. Având în vedere aceste împrejurări legate de faptă, care diminuează gravitatea acesteia, precum și periculozitatea autorului, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

În condițiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare, în ceea ce privește latura subiectivă, și nu a dorit parcurgerea procedurii recunoașterii învinuirii, solicitând administrarea unor probe, instanța a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită constă în infracțiunea săvârșită, prejudiciul suferit este de natură materială și există o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită si prejudiciul produs, vinovăția îmbrăcând forma intenției indirecte.

Analizând cele două cereri de constituire de parte civilă formulate în cursul judecății de Spitalul Clinic de Urgență București (înaintate prin adresele nr. x din 02 mai 2018 și nr. 4731 din 10 mai 2018), instanța a reținut că nu este întemeiată cea prin care se solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 29.464,24 RON, întrucât privește o altă persoană având același nume cu partea civilă, respectiv B., dar care are un cod numeric personal diferit.

Pe de altă parte, instanța a reținut că cererea de constituire parte civilă cu suma de 7.075,74 RON (adresa din 02 mai 2018) are în vedere contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate B. în perioada 21 iulie 2017 - 03 august 2017. Totodată, în condițiile în care s-a reținut existența provocării din partea persoanei vătămate, instanța de fond a apreciat că inculpatul A. a avut o culpă în producerea prejudiciului în proporție de 60%, aspect ce a fost avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor, în conformitate cu dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A. și părțile civile B. și Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie București.

Prin apelul formulat, inculpatul A. a criticat sentința penală atacată, în principal, sub aspectul omisiunii reținerii dispozițiilor art. 19 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 26 C. pen. și al greșitei sale condamnări, opinând că se impunea achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar, în subsidiar, în privința soluționării eronate a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. în cea prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Partea civilă B. a criticat sentința sub aspectul greșitei soluționări a laturii civile.

Prin decizia penală nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta partea civilă Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie împotriva sentinței penale nr. 389 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpatul A. și partea civilă B. împotriva aceleiași sentințe penale, care a fost desființată, în parte, și, în rejudecare, s-a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind înlăturată circumstanța atenuantă a comiterii faptei în stare de provocare, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. b), art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de daune materiale către partea civilă B..

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate în măsura în care nu sunt contrare deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat aferente apelurilor exercitate de inculpatul A. și de partea civilă B. au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta parte civilă Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie la plata sumei de 150 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe parcursul procesului penal, inclusiv în apel, Curtea a reținut că acesta, dar, în principal, înregistrarea video, confirmă situația de fapt pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare pronunțată de prima instanță, însă nu este incidentă circumstanța atenuantă a provocării, ci aceea a depășirii limitelor legitimei apărări.

Astfel, sub aspectul situației de fapt, Curtea a reținut că, în data de 21 iulie 2017, în jurul orei 15:00, în timp ce se afla în satul Căciulați din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, inculpatul A. a lovit-o pe persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului, în urma agresiunii aceasta fiind transportată la Spitalul de Urgență Floreasca unde i s-a stabilit diagnosticul "traumatism cranio-cerebral mediu, fractură deschisă biparietală, plegie crurală stângă, traumatism toraco-abdominal, plagă contuză tibială dreaptă", și suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viața.

În ceea ce privește succesiunea evenimentelor, Curtea a reținut că, la data menționată, inculpatul A. împreună cu martorii D., E., F. și G. efectuau lucrări de construcții în curtea imobilului situat în comuna Moara Vlăsiei, sat Căciulați, strada x nr. 14, județul Ilfov, primii trei aflându-se în partea din față a imobilului, iar ultimii doi lucrând la gardul împrejmuitor în partea din spate a casei. La un moment dat, în jurul orei 15:00, în fața imobilului a oprit o autobasculantă, condusă de martorul C., pasager fiind persoana vătămată B.. Între aceștia, pe de o parte, și inculpatul A. și martorii D. și E., pe de altă parte, s-a iscat un conflict, inițial verbal, continuat apoi cu violențe fizice. Astfel, după ce a oprit autobasculanta, martorul C. a strigat către persoanele aflate în curtea imobilului, fiind incomodat de două autoturisme parcate pe stradă, acesta având o scurtă discuție cu martorul D., după care a început să profereze injurii. Atât martorul C., cât și persoana vătămată B. au coborât din autobasculantă, iar cel din urmă l-a lovit cu pumnul în zona gâtului pe martorul D., în timp ce primul l-a bruscat pe inculpatul A.. Ulterior, persoana vătămată l-a lovit cu pumnul pe inculpatul A.. Inculpatul s-a îndepărtat, retrăgându-se către poarta de acces, a ridicat o sapă și l-a lovit pe B. cu partea metalică în zona capului. Apoi, martorul C. a ridicat o lopată, însă nu a mai lovit nicio persoană, deoarece a constatat că fiul său era căzut în urma loviturii primite. Inculpatul a aruncat sapa în curte, apoi a cerut proprietarul imobilului un prosop. Colegii săi și proprietarul au adus prosop și apă, iar martorul D. a apelat numărul de urgență 112. Ulterior, la fața locului a sosit un echipaj al ambulanței, precum și organele de poliție. Persoana vătămată a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență București Floreasca, stabilindu-se următorul diagnostic: traumatism cranio-cerebral nivelul unu, plagă contuză occipitala, traumatism gambă dreaptă cu plagă, contuzie regiune anterioară gamba dreaptă.

Referitor la încadrarea juridică, Curtea a constatat că fapta s-a produs prin folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (o sapă, lovitura fiind aplicată cu partea metalică), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona capului), ce a fost de mare intensitate și care a avut consecințe grave (victima a avut nevoie de 80 de zile de îngrijiri medicale), modalitate de săvârșire care, împreună cu împrejurările în care a fost comisă fapta, exclude apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare, rezultatul mai grav produs (punerea în primejdie a vieții victimei) nefiind urmărit și prevăzut.

Curtea a reținut că apărările inculpatului cu privire la împrejurările în care fapta a fost comisă sunt contrazise de înregistrarea video, din care rezultă că, în momentul în care a aplicat lovitura, nu mai exista un atac din partea victimei și că nu s-a uitat înspre aceasta, ci a luat sapa de jos (el fiind aplecat) și a lovit în direcția persoanei vătămate. Raportat la lungimea pe care o are coada unei sape, la distanța foarte mică între inculpat și victimă (circa jumătate de metru), la faptul că lovitura a fost aplicată de sus în jos, cu partea metalică a sapei, și nu a fost orientată spre corp, s-a considerat că este evident că inculpatul a acceptat că există posibilitatea ca victima să fie lovită în cap.

Totodată, s-a arătat că lovitura a provocat leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale unei persoane sănătoase în plină vârstă, aspect ce dovedește că aceasta a fost foarte puternică.

Curtea a mai reținut că inculpatul nu era căzut la pământ, din înregistrarea video observându-se că atacul pornit de persoana vătămată și de tatăl său nu era apt să provoace o primejdie pentru viața unei persoane (persoana vătămată și tatăl ei nu aveau niciun obiect pentru atac, fiind vorba doar de aplicarea unor lovituri cu pumnul).

Ca urmare, s-a apreciat că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut că inculpatul a acționat cu intenție indirectă, specific acestei forme de vinovăție fiind faptul că a acceptat că ar putea lovi victima într-o zonă vitală, neprezentând relevanță sub acest aspect concluziile expertizei medico-legale în sensul că leziunile nu i-au pus victimei viața în primejdie, de vreme ce această sintagmă are pentru expert un alt înțeles decât cel juridic. Astfel, s-a arătat că aprecierea medico-legală în legătură cu punerea în primejdie a vieții nu poate constitui prin ea însăși un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor, ci cel mult un element de fapt ce urmează a fi coroborat în mod obligatoriu și cu alte circumstanțe reale și personale, respectiv intenție, regiune corporală vizată, numărul loviturilor, instrumentul utilizat.

Instanța de apel a reținut în privința inculpatului dispozițiile art. 19 C. pen., potrivit cărora este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare, arătând că este dincolo de orice îndoială că inculpatul a comis fapta în condițiile unui atac material, direct, imediat și injust din partea persoanei vătămate. Curtea nu a achiesat, însă, la aprecierea primei instanțe în sensul că atacul victimei nu a fost imediat întrucât între aceasta și inculpat se interpusese martorul D.. Astfel, caracterul imediat al atacului se analizează raportat la percepția subiectivă a inculpatului și nu este suficient ca pericolul creat de atac să se fi epuizat, ci și este necesar ca, în condițiile concrete, acuzatul să conștientizeze sau să poată conștientiza acest lucru. Având în vedere că între momentul în care martorul D. s-a interpus între victimă și inculpat și cel al loviturii a trecut un interval de timp foarte scurt (de ordinul secundelor) și că inculpatul nu era îndreptat cu fața spre victimă când a lovit-o, acesta practic lovind cu sapa în direcția victimei într-un moment în care era aplecat, s-a considerat că este evident că inculpatul nu a putut conștientiza că atacul își pierduse caracterul imediat.

Curtea a constatat, însă, că atacul inculpatului este disproporționat, motiv pentru care a înlăturat susținerile acestuia în sensul că a acționat pentru a apăra viața sa și a unchiului său, de vreme ce victima și tatăl său nu aveau asupra lor niciun obiect care putea fi folosit pentru atac și care putea genera o agresiune aptă a pune în pericol viața vreunei persoane. În plus, s-a avut în vedere că alături de inculpat se mai aflau încă două persoane, așa încât tabăra agresorilor era în minoritate, precum și faptul că inculpatul și victima au aproximativ aceeași vârstă, neexistând diferențe mari în ceea ce privește constituția fizică. De asemenea, s-a ținut seama de faptul că, în momentul în care inculpatul a lovit victima cu sapa, acesta primise două lovituri de pumn din partea persoanei vătămate și a tatălui său, în timp ce el îi dăduse un pumn celui din urmă.

În condițiile unui astfel de atac (exclusiv cu pumnii, din partea unei persoane aproximativ de aceeași vârstă), s-a considerat că aplicarea unei lovituri cu sapa în cap este în mod evident disproporționată.

Deopotrivă, s-a apreciat că împrejurările în care s-a produs atacul dovedesc și faptul că nu se poate vorbi de o stare de tulburare și temere în care să fi acționat inculpatul, starea în care s-a aflat acesta fiind consecința încărcăturii nervoase ca urmare a stării conflictuale ce a debutat prin injurii din partea persoanei vătămate și a tatălui acesteia, fiind potențată într-o măsură determinantă de comportamentul agresiv al celor doi la adresa martorului D. și a sa.

Având în vedere că, în cauză, caracterul imediat al atacului nu încetase, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută în favoarea inculpatului provocarea, ci circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări, sens în care a procedat la reformarea sentinței penale apelate.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei, Curtea a arătat că aceasta nu mai poate face obiectul analizei în apel, întrucât prima instanță a aplicat o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de lege (limita minimă pentru infracțiunea de omor a fost redusă cu jumătate și, apoi, cu o treime, ca urmare a aplicării tratamentului sancționator al tentativei și al circumstanțelor atenuante), respectiv 3 ani și 4 luni închisoare, iar partea civilă a formulat apel exclusiv cu privire la latura civilă (necontestând cuantumul pedepsei aplicate).

Referitor la latura civilă, s-a arătat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în producerea incidentului, partea civilă a avut o contribuție de 60%, iar inculpatul de 40%, din înregistrarea video observându-se clar circumstanțele concrete în care s-a săvârșit fapta, în sensul că partea civilă a coborât din basculanta condusă de tatăl său și s-a îndreptat direct spre martorul D. pentru a-l lovi, fără a încerca să rezolve pe cale amiabilă conflictul. S-a considerat, astfel, că fără o justă stabilire a cuantumului daunelor morale raportat și la conduita părții civile, aceasta nu va înțelege că a avut o contribuție extrem de importantă în producerea incidentului din data de 21 iulie 2017 și nu își va putea corija pe viitor pornirile nervoase.

La aprecierea cuantumului despăgubirilor morale, având în vedere criteriul echității, care presupune existenta unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii, criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv și la importanța valorilor lezate, Curtea a reținut că este de netăgăduit că prin fapta ilicită a inculpatului s-a cauzat atât un prejudiciu material, cât și unul moral părții civile, care constă în traumele morale suferite de aceasta, în atingerea adusă drepturilor sale de a se bucura de o viață normală, fără privațiuni.

Ca urmare, raportându-se la toate împrejurările cauzei, a arătat că stabilirea sumei de 45.000 RON cu titlu de daune (luând în considerare proporția culpelor mai sus-prezentată) apare a fi echitabilă.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că hotărârea primei instanțe este criticabilă din perspectiva omisiunii acordării oricărei sume cu titlu de daune materiale, neconstituind un argument de neînlăturat faptul că partea civilă nu a depus nicio probă în acest sens.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța de apel a reținut că, în speță, s-a dovedit în afara oricărui dubiu că victima a suferit leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fiind evident că perioada de recuperare s-a extins și ulterior. De asemenea, a arătat că este un fapt notoriu, în condițiile oferite de sistemul medical din România, efectuarea anumitor cheltuieli cu unele medicamente de către pacient, care trebuie să le achiziționeze singur. În același timp, s-a constatat că partea civilă a urmat un tratament la Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie, fiind evident că au existat o serie de cheltuieli și pentru transportul acesteia la respectiva unitate medicală. Totodată, s-a arătat că este de notorietate că alimentația unei persoane aflate în convalescență presupune anumite costuri mai ridicate decât cea pentru o persoană sănătoasă.

Concluzionând, Curtea a apreciat că suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale (stabilite potrivit proporției menționate mai sus), este aptă să contribuie la justa dezdăunare a părții civile.

În ceea ce privește apelul exercitat de Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie, Curtea a constatat că, deși i s-a adus la cunoștință că are posibilitatea de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești (aspect ce rezultă din dosarul primei instanțe), aceasta nu a oferit niciun răspuns. În aceste condiții, persoana vătămată a fost decăzută din dreptul de a exercita acțiunea civilă în cauză, având posibilitatea doar de a solicita repararea prejudiciului la instanța civilă.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal (la data de 12 octombrie 2019), a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales H. (care a atașat împuternicirile avocațiale nr. x și nr. y din 2019, dosar), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și învederând că urmează ca motivele de fapt și de drept să fie expuse într-un memoriu separat.

Ulterior, la data de 11 februarie 2020, inculpatul A., prin același apărător ales, a depus la dosar o nouă cerere de recurs în casație, invocând același motiv de casare (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.), prin prisma căruia a arătat că sentința este nelegală sub aspectul greșitei aplicări a pedepsei pentru tentativă la infracțiunea de omor, deși, în realitate, sancțiunea trebuia să fie stabilită pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, astfel că pedeapsa a fost cuantificată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă fără putință de tăgadă faptul că, fiind un conflict spontan, inculpatul nu a urmărit și nu a acceptat producerea rezultatului constând în suprimarea vieții victimei, lipsind intenția directă sau indirectă la comiterea infracțiunii prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen.. Totodată, s-a susținut că, față de concluziile raportului de expertiză medico-legală, încadrarea juridică dată faptei este contrară situației de fapt și de drept, întrucât nu a fost pusă în pericol viața victimei, iar inculpatul nu a vizat în mod direct o zonă vitală, nu a dorit și nu a intenționat să lovească, ci doar s-a apărat, așa încât, lipsind intenția de a ucide, fapta acestuia nu poate fi încadrată decât în infracțiunea de loviri sau alte violențe.

Hotărârea a mai fost criticată sub aspectul omisiunii reținerii dispozițiilor art. 26 C. pen. coroborate cu art. 19 C. pen., ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2018 și repartizată aleatoriu Completului C4-filtru, fixându-se termen de judecată pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație la data de 09 aprilie 2020.

Prin rezoluția președintelui completului de judecată din 26 martie 2020, în aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, și a prevederilor ordinelor nr. 91 din 12 martie 2020 și nr. 92 din 16 martie 2020 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost suspendată judecata în cauza nr. 472/93/2018 pe durata stării de urgență.

Ca urmare a încetării stării de urgență prelungită prin Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, având în vedere dispozițiile art. 64 alin. (6) din cuprinsul Anexei 1 la acesta, prin rezoluția președintelui completului de judecată din data de 18 mai 2020, s-a stabilit termen de judecată în cauză la 04 iunie 2020, pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., fără citarea părților și fără participarea procurorului.

Prin încheierea din 04 iunie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. în ceea ce privește criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, cauza fiind trimisă, în vederea judecării căii extraordinare de atac, Completului nr. 4.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Dată fiind natura recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin intermediul acesteia nu se poate obține schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A. cu argumentarea că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, din moment ce, în sarcina sa, s-a reținut săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor, deși, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a urmărit și nu a acceptat suprimarea vieții victimei, lipsind, astfel, intenția cerută de lege, situație în care fapta comisă nu putea constitui decât infracțiunea de loviri sau alte violențe, ce atrăgea stabilirea unei pedepse mai reduse.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a acesteia. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond și/sau cea de apel.

Așadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reținerii unei alte situații factuale care să atragă o altă încadrare juridică (cea prevăzută art. 193 alin. (2) C. pen.) și, în consecință, o sancțiune mai redusă, așa cum a solicitat, de fapt, recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanțele inferioare cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și, implicit, la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de omor, în forma tentativei, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate nici celelalte critici circumscrise de recurent aceluiași caz de casare, vizând omisiunea reținerii dispozițiilor art. 26 C. pen. coroborate cu cele ale art. 19 C. pen., ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât prin invocarea acestora se tinde la adoptarea unei soluții de achitare, care, însă, este incompatibilă cu motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., prin intermediul căruia se poate realiza doar modificarea pedepsei aplicate în limitele prevăzute de lege și nicidecum schimbarea soluției de condamnare, prin constatarea incidenței uneia dintre cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Prin urmare, atâta timp cât recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei stabilite, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.). De altfel, pedeapsa ce i-a fost aplicată, de 3 ani și 4 luni închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de codificarea penală specială și de reglementarea generală pentru tentativa la infracțiunea de omor (cuprinse între 3 ani și 4 luni și 6 ani și 8 luni închisoare, ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 32 C. pen. și, respectiv, art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.), fiind stabilită în conformitate cu prescripțiile legale incidente în cauză.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Deopotrivă, având în vedere soluția ce se va dispune în cauză, precum și împrejurarea că înscrisurile depuse la dosar la termenul din 30 iulie 2020 fac dovada temeiniciei solicitării formulate de intimata parte civilă B., în baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata către aceasta a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata parte civilă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.