ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 207/A din 12 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de inculpata A. și de partea civilă ANAF - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț împotriva Sentinței penale nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Au fost obligate apelantele la plata a câte 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în fapt, următoarele:

Prin Sentința penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de notar public, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de notar public.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prevăzută de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse cu închisoarea aplicate inculpatei A. în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (3 luni), rezultând o pedeapsă de 2 ani și 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de notar public, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (1), (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de notar public.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii rezultante de 2 ani și 9 luni închisoare, aplicată inculpatei A., sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Neamț, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligată inculpata să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata a fost obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității U.A.T. Municipiul Piatra-Neamț, jud. Bacău ori la D.G.A.S.P.C. Neamț, pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-au desființat înscrisurile falsificate, și anume declarațiile fiscale D 100, depuse de inculpată la A.J.F.P. Neamț (aferente perioadei iulie - septembrie 2013 și decembrie 2013 - decembrie 2014), aflate în vol. II dosar urmărire penală.

În baza art. 19 și art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă A.N.A.F. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț și a fost obligată inculpata A. să plătească părții civile suma de 117.865 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale până la data plății efective a debitului, calculate conform C. proc. fisc. , cu titlu de daune materiale.

S-au respins celelalte pretenții formulate de partea civilă, ca nefondate.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatei A., până la concurența sumei de 117.865 RON.

În esență, în fapt, s-a reținut că inculpata A., în calitate de notar public și reprezentant al B.N.P. A., cu sediul în com. Drăgănești, jud. Neamț, a încasat, în perioada 01.01.2013 -31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu, suma de 117.865 RON, pe care și-a însușit-o în interes propriu și, pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de delapidare, a inserat în D 100 (aferente perioadei iulie - septembrie 2013, decembrie 2013 - decembrie 2014) date nereale, nedeclarând sumele încasate (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Instanța a reținut, în baza probelor administrate, că potrivit dispozițiilor procedural fiscale, reținerea la sursă reprezintă obligația legală ce îi revine plătitorului unui venit către o persoană fizică sau juridică de a nu acorda venitul respectiv fără a calcula și reține obligațiile fiscale aferente. Obligațiile fiscale se datorează de beneficiarul venitului, dar obligația legală pentru a le calcula și reține revine plătitorului, respectiv celui care achită venitul. În această accepțiune, suma reținută la sursă la momentul achitării venitului este strict scriptică (spre exemplu, C. fisc. încadra în această categorie impozitul pe veniturile din salarii și, până la data de 01.01.2018, și contribuțiile individuale de asigurări sociale, de asigurări de sănătate și asigurări pentru șomaj, sume care erau evidențiate scriptic la momentul plății salariului către angajat, dar deveneau lichide doar la momentul vărsării lor la bugetul de stat, în termenul prevăzut de legiuitor).

Diferit de acestea, art. 111 din C. fisc. prevede și o altă categorie de venituri, respectiv veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, în alin. (1) menționându-se că, la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin actele juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit care se calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra venitului impozabil.

Potrivit alin. (6) al textului de lege, sarcina calculării și încasării acestui impozit revine notarului public, înainte de autentificarea actului. Impozitul calculat și încasat se plătește până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat. În condițiile expres determinate de legiuitor, notarul public devine, astfel, gestionar/detentor al sumelor fizic încasate, acestea fiind lichide și certe din chiar momentul calculării lor. Mai precis, la momentul încheierii actului notarial vizând transferul dreptului de proprietate, notarul public încasează și suma reprezentând impozitul pe aceste venituri, pe care o gestionează până la momentul în care este obligat să o verse la bugetul de stat.

Totodată, legiuitorul fiscal a prevăzut o modalitate strictă de evidențiere a impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, introducând două tipuri de evidență, respectiv declarațiile D 100 și D 208.

D 208 este o declarație informativă prin care se comunică organului fiscal numele vânzătorilor și cumpărătorilor din tranzacțiile imobiliare, valoarea bunului care face obiectul tranzacției, precum și valoarea impozitului perceput asupra tranzacției și taxele notariale aferente.

D 100 este o declarație fiscală prin care se declară obligația de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate.

În situația în care cele două declarații sunt întocmite corect și pe baza datelor reale înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, suma reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, declarată prin D 208, trebuie să coincidă cu suma declarată ca obligație de plată la bugetul de stat prin intermediul D 100. Doar sumele declarate la organul fiscal prin D 100 constituie obligație de plată și sunt preluate în fișa sintetică totală a contribuabilului, document în care se înregistrează ulterior și plățile efectuate în contul acestui impozit, dar și majorările și penalitățile calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligației declarate.

Din probele administrate în cauză a rezultat faptul că inculpata A. a încasat sumele reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, începând cu luna ianuarie 2013, dar nu le-a mai virat ulterior bugetului de stat, folosindu-le în interes personal, ultimul act material consumându-se în luna decembrie 2014.

S-a arătat că probatoriul administrat a relevat, în afara oricărei îndoieli rezonabile, că inculpata A. a săvârșit infracțiunile de fals în declarații în formă continuată și delapidare în formă continuată.

În perioada 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2014, inculpata A., notar public, a creat un sistem financiar ilicit, evidențiind în mod necorespunzător sumele reținute cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare, în scopul însușirii în interesul său a acestor sume. Pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de delapidare, notarul public a depus la Agenția Județeană a Finanțelor Publice Neamț declarațiile D 100 în care a inserat date nereale, nedeclarând sumele încasate în mod real (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Astfel, probele au relevat că, în ceea ce privește calculul, declararea și plata impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare, între sumele calculate și declarate la organul fiscal și cele înscrise în documentele primare care au stat la baza încheierii tranzacțiilor imobiliare dintre părți există diferențe semnificative. Aceste diferențe au fost constatate și calculate (inițial, de inspectorii antifraudă detașați la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și, ulterior, de expertul judiciar contabil desemnat de procuror împreună cu expertul parte ales de inculpată) pe baza verificării întregii documentații notariale ridicate de la B.N.P. A., întocmită în perioada de referință și care viza această materie, a centralizării datelor din declarațiile informative privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal D 208 și a declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul de stat D 100, depuse de către B.N.P. A. la organul fiscal.

Pentru a putea reține corecta încadrare juridică a faptelor săvârșite de inculpată, s-a reținut că, în situația în care cele două declarații sunt întocmite corect și pe baza datelor reale, neplata impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare poate fi încadrată în noțiunea stopajului la sursă, sumele fiind declarate în mod corect, dar neachitate până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care au fost reținute. În prezenta speță, însă, s-a constatat că inculpata A. a creat un sistem financiar ilicit, nedeclarând în D 100 sumele încasate în mod real, în scopul însușirii în interesul său a acestor sume, situație în care faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații în formă continuată și delapidare în formă continuată.

Expertiza efectuată în cauză, ce a avut la bază documentele avute în verificare la momentul constatării, de către specialiștii antifraudă, a stabilit că inculpata și-a însușit suma de 140.950 RON. Ulterior, cei doi experți judiciari contabili au concluzionat că inculpata nu a declarat sume în cuantum total de 117.865 RON, pe care ulterior și le-a însușit în scop personal, conform probelor relevate de actele de urmărire penală.

Instanța a reținut că faptele inculpatei A., care, în calitate de notar public și reprezentant al B.N.P. A., a încasat, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu suma de 117.865 RON, pe care și-a însușit-o în interes propriu și, pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de delapidare, a inserat în D100 date nereale, nedeclarând sumele încasate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații în formă continuată și delapidare în formă continuată, prev. de art. 326 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței penale anterior menționate au declarat apel inculpata A. și A.N.A.F - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

În susținerea motivelor de apel, inculpata A. a arătat că nu se poate reține că neplata la termen a acestor obligații fiscale ar echivala cu neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuții de serviciu sau că nu se poate reține întrunirea condițiilor ce țin de latura subiectivă a infracțiunii și existenta vinovăției prevăzute de lege pentru acest tip de infracțiune.

Astfel, în cazul infracțiunilor de serviciu, relațiile sociale vizate sunt cele care privesc drepturile și interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice de funcționarii publici care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinesc un act sau îl îndeplinesc în mod defectuos sau își însușesc, folosesc în interes propriu sau în interesul altuia, bani, valori sau alte bunuri, pe care le gestionează sau administrează, acte ce se referă strict la activitatea lor profesională și nu la unele obligații fiscale impuse de C. fisc. .

Pentru neîndeplinirea obligațiilor fiscale se percep dobânzi și penalități de întârziere prevăzute de C. fisc. , iar neplata acestor impozite la termen atrăgea răspunderea penală doar în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, declarat neconstituțional. S-a apreciat că nu poate fi realizată o delimitare între răspunderea penală și cea fiscală, în funcție de natura impozitului pe care apelanta inculpată este obligată a-l remite statului.

A arătat apelanta inculpată că, în speță, nu este realizat elementul material al infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., având în vedere raporturile acesteia cu statul din punct de vedere al obligațiilor sale de natură fiscală, neputând fi vorba despre o agravare a situației apelantei, în sensul atragerii răspunderii sale penale.

A mai susținut că prima instanță a reținut în mod eronat că ar fi îndeplinită condiția de incriminare ce ține de latura subiectivă a infracțiunii, inculpata acționând cu intenție directă. S-a susținut că, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, fapta nu este săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, astfel cum impune art. 15 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen., a menționat că simplele erori în completarea declarațiilor obligatorii pentru activitatea desfășurată nu sunt de natură a atrage incidența răspunderii penale, lipsind forma de vinovăție a intenției (directe sau indirecte) în declararea necorespunzătoare a datelor în înscrisurile depuse la autoritatea financiară a statului. Instanța de fond nu a avut în vedere declarațiile rectificative întocmite și depuse de către inculpată, care denotă erorile în declarațiile realizate în perioada supusă analizei, precum și eforturile realizate în vederea achitării sumelor stabilite.

În completarea motivelor de apel, inculpata A., prin apărător ales, a precizat că transferarea infracțiunii de delapidare din Titlul IV "Infracțiuni contra avutului public" - art. 223 vechiul C. pen., în Titlul III "Infracțiuni contra patrimoniului" - art. 215 vechiul C. pen. și, ulterior, în Capitolul "Infracțiuni de serviciu" - art. 295 Noul C. pen., a dat naștere la controverse și confuzii, cert fiind însă că banii, valorile sau alte bunuri care constituie obiectul material al infracțiunii de delapidare trebuie să se afle în gestionarea sau administrarea unui funcționar public (sau altui angajat, în cazul variantei atenuate).

S-a arătat că gestionar este persoana care primește, păstrează și eliberează bunuri corporale, potrivit atribuțiilor sale de serviciu, iar gestionarea implică activități de primire, păstrare și eliberare (predare) a bunurilor aflate în administrarea, folosința sau deținerea unității la care lucrează gestionarul. Administrarea presupune activitatea persoanelor fizice cu sarcini de conducere în cadrul unităților publice sau private, care au atribuții de a da dispoziții cu privire la circulația bunurilor.

Elementul material al infracțiunii se poate realiza în trei modalități normative alternative: însușirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri aflate în gestionarea sau administrarea autorului. Însușirea ar fi presupus o acțiune ilicită de scoatere din posesia sau detenția unității la care lucrează autorul (biroul notarial) a unor sume de bani, valori sau alte bunuri gestionate sau administrate de acesta. Teoretic, este posibil, numai că, în speță, impozitul din transferul proprietăților din patrimonial propriu, mai exact spus sumele de bani încasate de notar ca impozit din veniturile realizate prin astfel de tranzacții, nu reprezintă și nu sunt evidențiate ca valori gestionate sau administrate de acesta.

În situația infracțiunii de delapidare, "însușirea" bunului, care transformă o deținere legală într-una ilegală (în favoarea făptuitorului), se realizează în cadrul unui raport juridic de muncă, pe când "însușirea" în situația infracțiunii de abuz de încredere (o altă încadrare juridică ce poate fi luată în discuție) se comite în cadrul unui raport juridic de drept civil (bunul fiind deținut inițial legal de către făptuitor, însă cu titlu precar, în baza unui contract civil de depozit, închiriere, etc.).

S-a arătat că, în toate situațiile însă, în cazul infracțiunii de delapidare, bunurile aparțin unității în care autorul își desfășoară activitatea de gestionar sau administrator al acelor bunuri. În speță, impozitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu este datorat din veniturile realizate de persoanele fizice care transferă proprietatea din patrimoniul personal și se distribuie în cotă de 50% la bugetul consolidat și în cotă de 50% se face venit la bugetul unităților administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării (art. 77 alin. (6) și (7) din C. fisc. ). Prin urmare, banii rezultați din încasarea de către notar a impozitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu nu s-au aflat niciun moment în gestiunea sau administrarea notarului respectiv, în sensul logicii penale și al incriminării de la art. 295 C. pen. - delapidarea.

S-a arătat că, inițial, procurorul a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, respectiv infracțiunea de reținere și omisiunea vărsării, cu intenție, a sumelor reprezentând impozit sau contribuție cu reținere la sursă. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015 s-a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 incriminează reținerea și omisiunea vărsării, cu intenție, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, iar dispozițiile de lege la care se raportează în speța de față sunt cuprinse în art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , care prevăd obligația notarului public de a vira impozitul pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut (impozit care se calculează și se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii).

Din examinarea prevederilor legale în materie fiscală menționate mai sus, coroborate cu cele ale Legii nr. 241/2005, Curtea a observat că acestea nu precizează, în mod concret, care sunt veniturile impozabile cu reținere la sursă, limitându-se la a menționa în cuprinsul acestora, sporadic, spre exemplu, "reținerea la sursă a impozitului reprezentând plăți anticipate pentru unele venituri din activități independente".

Curtea a constatat că legiuitorul și-a respectat numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia.

În acest sens, s-a apreciat că nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă și accesibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

S-a menționat că, în cazul tuturor celor trei infracțiuni enumerate, delapidare, abuz de încredere, stopaj la sursă, forma de vinovăție impusă de lege este intenția. Pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală, nu este suficient să fi fost material săvârșită de o persoană, ci mai trebuie să poată fi atribuită acesteia, adică să fie a sa, să fi fost voită. Inculpata A. nu se află nici din punct de vedere obiectiv, dar nici subiectiv sub imperiul legii penale.

Impozit nu reprezintă venit impozabil al cabinetelor notariale, denumite doar ca simplu prestator obligat prin lege la încasarea și virarea către buget, prin administrațiile financiare, a impozitului pe veniturile realizate de persoanele fizice din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal și nicidecum gestionar/administrator al sumelor de bani provenite din acest impozit. Un argument în plus derivă din natura diferită, înregistrarea/evidențierea diferită și destinația diferită a sumelor de bani încasate de birourile notariale ca venituri proprii provenite, în principal, din onorarii și taxe notariale, pe de o parte și impozitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu, pe de altă parte.

Simpla citire a bonurilor fiscale emise de B.N.P. A. sub denumirea de "Raport zilnic" demonstrează faptul că sumele de bani sunt evidențiate distinct: mențiunea "brut A" se referă la încasarea onorariului (eventual alte categorii de venituri pentru care biroul datorează TVA pe venit), iar mențiunea "fără TVA" consemnează încasarea impozitului din transferul proprietăților imobiliare pentru care biroul nu plătește respectiva taxă (Anexa 1).

La fel de importante și semnificative sunt consemnările din "Jurnalul de vânzări" (Anexa 2), în care, de asemenea, importul din transferul proprietăților imobiliare este menționat distinct, din "Declarația 100 privind obligațiile de plată la bugetul de stat" (Anexa 3), în care, lunar, este evidențiat doar impozitul din transferul proprietăților imobiliare, după cum "Declarația anuală 200 privind veniturile realizate din România" (Anexa 4) se referă doar la veniturile realizate din onorariu.

Inculpata a mai susținut că acțiunile care i se impută nu au nicio legătură cu prevederile art. 12 din Legea nr. 36/1995 privind actele și procedurile notariale, îndeplinite de notarul public. Ar putea fi invocat art. 12 lit. ș) din același act normativ - "orice altă operațiune prevăzută de lege", dar și în acest caz ar putea fi antrenată doar răspunderea disciplinară, conform art. 74 lit. o) din lege - "nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea și, după caz, virarea impozitelor (...)".

Apelanta A.N.A.F - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a solicitat desființarea sentinței primei instanțe și obligarea inculpatei la plata integrală a despăgubirilor civile, în cuantum de 466.287 RON, prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de apel, a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.

În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, Înalta Curte a reținut că inculpata are calitatea de funcționar public, în sensul cerut de art. 175 alin. (2) C. pen., respectiv art. 295 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește calitatea de gestionar, Înalta Curte a reținut că notarul are această calitate, calitatea de gestionar de drept derivând nemijlocit din principalele atribuții de serviciu ale funcționarului, fiind dobândită în cadrul raportului juridic de muncă și conferă titularului său drepturi și obligații pe care le exercită în contextul contactului nemijlocit și material cu bunurile.

S-a reținut, de asemenea că, deși obligația de plată a impozitului pe venit din transferul proprietăților imobiliare incumbă contribuabilului, obligația legală de colectare și transferare, impusă notarului public prin dispozițiile C. fisc. , îl transformă pe acesta din urmă într-un gestionar de drept al sumelor de bani încasate.

Instanța de apel a constatat că obligația statuată de Legea nr. 541/2003 de a calcula, încasa și vira acel impozit derivă în mod direct din lege și conferă acestuia calitatea de gestionar de drept al sumelor de bani primite de la contribuabil ca impozit pe venitul din transferul proprietăților imobiliare. Faptul că obligația legală generează atribuții conexe sau doar tangente cu activitatea notarială propriu-zisă apare ca fiind nerelevant în raport cu această calitate.

S-a reținut, de asemenea, că evoluția politicii fiscale, respectiv excluderea impozitului pe transferul proprietății, nu repune aprioric în matca de legalitate conduita inculpatei și nu exclude executarea obligației legale născute anterior, operațiunea neefectuată de inculpată rămânând supusă obligației de transfer a impozitului plătit de contribuabil și datorat bugetului de stat pentru tranzacțiile încheiate până la modificarea legislativă.

În ceea ce privește infracțiunea de fals în declarații, instanța de apel a constatat că inculpata A. a depus la Agenția Județeană a Finanțelor Publice Neamț declarațiile D100, în care a inserat date nereale, menționând că a încasat sume mai mici sau chiar că nu a încasat deloc sume de bani.

Înalta Curte a reținut că dispozițiile fiscale prevăd o modalitate de evidențiere a impozitului pe venitul din transferul proprietăților imobiliare, evidență realizată prin completarea declarațiilor D 100 și D 208.

D 208 este o declarație informativă prin care se comunică organului fiscal numele vânzătorilor și cumpărătorilor din tranzacțiile imobiliare, valoarea bunului care face obiectul tranzacției, precum și valoarea impozitului perceput asupra tranzacției și taxele notariale aferente.

D 100 este o declarație fiscală prin care se declară obligația de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate. În situația în care cele două declarații sunt întocmite corect și pe baza datelor reale înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, suma reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal declarată prin D 208 trebuie să coincidă cu suma declarată ca obligație de plată la bugetul de stat prin intermediul D 100. Doar sumele declarate la organul fiscal prin D 100 constituie obligație de plată și sunt preluate în fișa sintetică totală a contribuabilului, document în care se înregistrează ulterior și plățile efectuate în contul acestui impozit, dar și majorările și penalitățile calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligației declarate.

Înalta Curte a constatat că probatoriul administrat relevă faptul că inculpata nu a declarat în declarația D 100 sumele reale încasate în scopul de a însuși banii în interes propriu.

Astfel, în raportul de expertiză contabilă judiciară, experții contabili au concluzionat că există diferențe între sumele înscrise în fiecare contract în parte și cele declarate în D 208 de către B.N.P. A. în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014 și există diferențe între sumele declarate în D 208 și sumele declarate în D 100 de către B.N.P. A. în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, în cuantum total de 117,865 RON . Instanța de control judiciar a reținut că inculpata a avut posibilitatea formulării de obiecțiuni, demers nevalorificat, sens în care s-a constatat achiesarea la concluziile raportului de expertiză și caracterul lămuritor, clar, complet al răspunsurilor în raport cu obiective stabilite.

Mai mult, în reținerea îndeplinirii condițiilor necesare antrenării răspunderii penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale, instanța de apel a avut în vedere faptul că, în cuprinsul declarației D 100, se menționează expressis verbis de către inculpată faptul că sub sancțiunile aplicate faptei de fals în acte publice, declar că datele din această declarație sunt corecte și complete. Astfel, inculpata avea reprezentarea faptului că, prin inserarea unor date nereale, se poate atrage răspunderea penală.

Chiar dacă legea permite rectificarea acestor declarații, Înalta Curte a constatat că inculpata a înțeles să depună declarațiile rectificative abia la data de 02.06.2016, ulterior începerii cercetărilor în cauză, în vederea înlăturării răspunderii penale.

Astfel, Înalta Curte a constatat că fapta inculpatei A., care, în calitate de notar public, a inserat date nereale în cuprinsul declarațiilor D 100, depuse la Agenția Județeană a Finanțelor Publice Neamț, înscrisuri producătoare de efecte juridice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri oficiale. Inculpata a inserat, cu știință (cu intenție) date nereale în cuprinsul declarațiilor D 100 depuse la A.N.A.F, concluzie susținută de modalitatea în care inculpata a acționat. Perseverența și durata infracțională au relevat reprezentarea clară a conduitei ilicite și urmărirea scopului propus (însușirea banilor în interes propriu).

Împotriva deciziei instanței de apel, inculpata A. a declarat recurs în casație, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea căii de atac exercitate și, în rejudecare, achitarea inculpatei pentru infracțiunile de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., respectiv fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., faptele nefiind prevăzute de legea penală.

Cu privire la infracțiunea de delapidare, apărarea a invocat existența următoarelor ipoteze:

Prima ipoteză are în vedere incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 363 din 07.05.2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, precum și Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare. S-a reținut că fapta a fost dezincriminată, în condițiile în care trăsătura tipicității nu este întrunită, indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei.

Analizând, astfel, norma de incriminare cuprinsă în art. 6 din Legea nr. 241/2005 și Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015, se observă că, în speță, a avut loc o dezincriminare totală a infracțiunii de stopaj la sursă, nefiind în prezența unei reconfigurări a laturii obiective a infracțiunii sau a dezincriminării doar a unei variante de incriminare.

Astfel fiind, conduita anterioară sancționabilă a fost exclusă în totalitate din sfera ilicitului penal.

A doua ipoteză invocată de apărare are în vedere faptul că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare. Aceasta deoarece infracțiunea de delapidare este o infracțiune de serviciu incompatibilă cu specificul faptei materiale imputate inculpatei, iar pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege din perspectiva subiectului activ special, notarul public nefiind un gestionar al sumelor de bani reținute cu titlu de impozit.

Se reține existența unei incompatibilități evidente între valoarea socială protejată prin norma de incriminare a infracțiunii de delapidare și rațiunea reglementării obligației prevăzute de C. fisc. referitoare la virarea sumelor încasate din impozitul din transferul proprietăților imobiliare.

În niciun caz, încălcarea obligației prevăzute de art. 771 din C. fisc. nu va fi susceptibilă să lezeze valoarea socială protejată de incriminarea delapidării. Există astfel două premise fundamental diferite, mai exact o eventuală răspundere fiscală ori disciplinară în cazul notarului. Pe de altă parte, până la momentul declarării ca neconstituțional a textului art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, încălcarea acestei obligații era reprimată penal, însă, după acest moment, răspunderea a rămas una strict de natură fiscală, neputând fi confundată cu una contravențională ori penală, fără a se încălca principiul conform căruia legea nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea inculpatului.

De asemenea, se susține că notarul public, deși este funcționar în accepțiunea prevăzută de art. 175 alin. (2) C. pen., nu devine gestionar de drept al sumelor de bani încasate în numele statului.

Calitatea de gestionar este definită de art. 1 din Legea nr. 22/1969, iar atribuțiile ce revin notarului în temeiul C. fisc. nu sunt nici măcar conexe activității notariale, ci cel mult tangente cu aceasta, neavând prerogative de primire, păstrare sau eliberare de bunuri și neexistând o gestiune a acestora în temeiul Legii nr. 36/1995 - Legea notarilor publici și a activității notariale.

Nici legislația civilă și nici cea fiscală nu îi conferă vreun drept notarului asupra sumelor de bani pe care le încasează, astfel că acesta nu are nicio prerogativă de a efectua vreo operațiune cu respectivele sume de bani.

În al doilea rând, se reține că notarul public nu este un angajat al vreunei instituții, neexistând astfel de raporturi nici cu statul ori cu A.N.A.F, ca organ de specialitate al administrației publice centrale aflate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, pentru a putea, subsecvent, vorbi de o eventuală calitate de gestionar.

În ceea ce privește infracțiunea de fals în declarații, apărarea a arătat că se poate observa din conținutul celor două tipuri de declarații fiscale că, în lipsa întocmirii acestora, presupusa faptă de delapidare nu putea fi comisă, astfel că între cele două infracțiuni există o relație specifică infracțiunilor mijloc-scop și care se înglobează în omisiunea notarului public de a vira la bugetul statului sumele încasate din transferul proprietăților imobiliare. Cu alte cuvinte, urmarea concretizată în prejudicierea bugetului de stat, ca urmare a unei eventuale omisiuni intenționate a notarului de a vira aceste sume de bani, nu putea fi atinsă fără o eventuală falsificare a declarațiilor fiscale în discuție.

Ca atare, apărarea susține că fapta inculpatei A. de a insera în declarațiile fiscale date nereale cu privire la sumele de bani încasate nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în casație declarat de inculpata A., în limitele impuse de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., prin raportare la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constată că acesta este fondat, în parte, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurenta inculpată A. în susținerea căii de atac - se constată că acesta este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În examinarea recursului în casație de față, Înalta Curte de Casație și Justiție va avea în vedere starea de fapt reținută de instanța de apel, stabilită în mod definitiv, constând în aceea că inculpata A., în calitate de notar public și reprezentant al B.N.P. A., a încasat, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu, suma de 117.865 RON, pe care și-a însușit-o în interes propriu și, pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de delapidare, a inserat în D100 (aferente perioadei iulie - septembrie 2013, decembrie 2013 - decembrie 2014) date nereale, fără a declara sumele încasate.

Prin raportare la coordonatele factuale expuse anterior, Înalta Curte apreciază că problema de drept se impune a fi analizată, prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din cel puțin două perspective:

Cea dintâi are în vedere calitatea notarului public de gestionar de fapt sau de drept, în condițiile în care condamnarea inculpatei s-a dispus și s-a menținut în apel pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.

A doua are în vedere obligațiile notarului public, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 571/2003.

În fine, o altă abordare obligă la analiza faptei din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Potrivit dispozițiilor art. 295 C. pen., constituie infracțiunea de delapidare însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Din perspectiva obiectului juridic, acesta este constituit din relațiile de serviciu privind administrarea și gestionarea bunurilor aparținând persoanelor juridice de drept public și privat.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, "gestionar, în înțelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia".

Din analiza textului de lege enunțat rezultă că gestionarea de bunuri presupune efectuarea următoarelor activități:

- primirea unor bunuri, adică luarea în primire a bunurilor în cantitatea, calitatea și sortimentul specificate în actele însoțitoare;

- păstrarea unor bunuri, respectiv deținerea lor în depozit, asigurarea integrității acestora, în vederea efectuării, în condiții normale, a mișcării bunurilor gestionate și, corelativ, evidențierea, întocmirea de registre care să reflecte în mod exact cantitatea, felurile și calitatea bunurilor aflate în păstrare.

Momentul intrării unui bun în sfera bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor este acela în care bunul intră în gestiunea sau administrarea acestuia.

Din perspectiva subiectului activ al infracțiunii de delapidare, acesta este dublu circumstanțiat, putând fi numai persoana care, la data săvârșirii faptei, are calitatea de funcționar și de administrator sau gestionar.

Calitatea de funcționar public este definită de art. 175 C. pen., potrivit cu care: "(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

Înalta Curte reține însă că nu toți funcționarii publici, așa cum este definită această categorie conform dispozițiilor art. 175 C. pen., pot fi și gestionari sau administratori.

Astfel, persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora, cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, nu au calitatea de gestionar sau administrator.

Eventualele activități ilicite ale acestei categorii de funcționari publici pot fi circumscrise altor norme de incriminare, dacă sunt îndeplinite condițiile legii, dar nu pot constitui infracțiunea de delapidare.

Gestionarii sau administratorii pot fi doar funcționarii publici care exercită, singuri sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia, respectiv din categoria celor care exercită funcție publică de orice natură, în măsura în care aceasta este compatibilă cu calitatea de gestionar sau administrator.

În ceea ce privește noțiunea de "gestionar de fapt" - consacrată anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea C. pen. - în actuala reglementare, calitatea de "gestionar de fapt" nu conferă calitatea de subiect activ al infracțiunii de delapidare, întrucât art. 175 C. pen. prevede în mod expres faptul că funcționarul public trebuie să exercite "cu titlu permanent sau temporar" funcția publică.

În reglementarea anterioară (art. 147 C. pen. din 1968), era considerat funcționar public orice persoană care exercita permanent sau temporar, "cu orice titlu", indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 din același cod.

A interpreta altfel dispozițiile art. 175 C. pen. ar presupune o extindere a efectelor legii prin analogie, ceea ce nu este posibil.

Prin administrator, potrivit reglementării în vigoare, se înțelege funcționarul care are bunuri în administrare sau care are ca atribuții principale de serviciu efectuarea de acte de administrare cu privire la întregul patrimoniu al unei unități, în raport cu natura și scopul activității acesteia.

Noțiunea de "administrator" se deosebește de cea de "gestionar" deoarece nu presupune îndeplinirea unor activități de primire, păstrare și eliberare de bunuri, ci doar de conducere și de dispoziție cu privire la primirea, păstrarea, întrebuințarea sau eliberarea de bunuri.

Sintetizând, din coroborarea dispozițiilor art. 175 C. pen. și art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, prin raportare la norma de incriminare circumscrisă dispozițiilor art. 295 C. pen., Înalta Curte constată că notarul public nu îndeplinește nici condiția de administrator și nici pe cea de gestionar, astfel încât fapta reținută în sarcina inculpatei A. de instanța de apel nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte reține aceeași concluzie - fapta nu este prevăzută de legea penală - și din perspectiva atribuțiilor de serviciu ale notarului public, astfel cum acestea rezultă din Legea nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici și a activității notariale, dispozițiile relevante în prezenta cauză fiind următoarele:

Art. 1 - Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Legea definește, astfel, cu claritate, obiectul și scopul activității notariale, prevăzând, totodată, explicit și limitativ, și mijloacele prin care se realizează această activitate, respectiv, "prin acte notariale și consultații juridice notariale, în condițiile prezentei legi" (art. 2).

Sfera actelor notariale de competența notarului, ce dau conținut serviciului public pe care îl desfășoară, este, de asemenea, expres prevăzută în cuprinsul art. 8 (parte a Capitolului II - "Competența notarilor publici"), potrivit căruia:

"Notarul public îndeplinește următoarele acte notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conținut juridic, la solicitarea părților;

b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum și a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;

g) primirea în depozit a înscrisurilor și a documentelor prezentate de părți;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin și al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea și legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;

l) orice alte operațiuni prevăzute de lege".

Urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 77 din 1 iunie 2012, începând cu data de 1 ianuarie 2013, se rețin ca pertinente și următoarele dispoziții ale Legii nr. 36/1995:

- art. 71 alin. (1): Notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcționează. Pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, notarul public se poate deplasa și în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își desfășoară activitatea.

- art. 8: