ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 406/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la data de 26.08.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și S.C. D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 intitulat "Act de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", privind imobilul spațiu comercial situat în Bistrița, str. x, înscris în Cartea funciară nr. x Bistrița, nr. de Carte funciară vechi 5726/P/B, având nr. top xP/B pentru cauză ilicită; să dispună restabilirea situației anterioare de CF în sensul înscrierii în CF a dreptului de proprietate a pârâților de rang 1 și 2, B. și C.; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.09.2015 numitul E. a formulat în scris o cerere de intervenție accesorie întemeiată pe prevederile art. 61-63 din C. proc. civ. în contradictoriu cu pârâții B., C. și S.C. D., prin care a solicitat instanței admiterea acțiunii introductive de instanță și a cererii de intervenție accesorie astfel cum au fost formulate și constatarea nulității actului de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012 de către BNP F., autentificat cu încheierea de autentificare nr. 2956 din data de 11.08.2015 emisă de SPN "F." prin notar public F.; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 430/20.02.2017 a Judecătoriei Bistrița a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Bistrița, invocată de către pârâta D. și pe cale de consecință s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub același număr x/2015, iar prin sentința civilă nr. 523 din 17.10.2017 instanța a respins excepția lipsei de interes invocată de Societatea D., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul E. în contradictoriu cu pârâții B. și C., Societatea D. și H., în calitatea sa de administratorul judiciar, și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 emis de SPN "F." prin notar public F. și intitulat "Act de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", și privind imobilul situat în Bistrița, str. x, înscris în Cartea funciară nr. x Bistrița, nr. de Carte funciară vechi 5726/P/B, având nr. top xP/B, pentru cauză ilicită. S-a dispus restabilirea situației anterioare în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate a pârâților B. și C. și s-au respins ca nedovedite capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al pârâților I. asupra întregului imobil situat în localitatea Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăsud, imobil înscris în CF nr. xP/B a loc. Bistrița la A+1 topo xP/B, descris astfel: spațiu comercial situat în scara B, constând din: magazin lactate de 98,70 mp cu două depozite de 21,0 și 22,0 mp, hol secundar și vestiar cu grup sanitar; magazin carne de 51,85 mp cu un depozit de 38,05 mp, hol secundar de acces și vestiar cu grup sanitar, totul cu o arie desfășurată de 286,65 mp și o cotă de teren de 53/352 mp la care se adaugă părțile indivize comune a fost constituit prin actul de dare în plată încheiat la data de 16.02.2012 între acești pârâți, în calitate de asociați și administratori statutari ai D. pe de-o parte, și D. pe de altă parte. La aceeași dată a fost constituită și ipoteca asupra aceluiași imobil pentru garantarea împrumutului contractat de pârâți cu intervenientul intimat E., iar ca urmare a neachitării împrumutului, imobilul a făcut obiectul executării silite în dosarul nr. x/2014 al SCPEJ J. și a fost adjudecat de reclamantul intimat A. la data de 10.07.2015, la licitație publică, anterior încheierii la data de 11.08.2015 a convenției de anulare a actului de dare în plată a cărui nulitatea face obiectul prezentului dosar.

S-a mai reținut și că la data de 02.08.2016 administratorul judiciar al debitoarei S.C. D. a promovat în contradictoriu cu debitoarea și cu asociații I. o acțiune având ca obiect anularea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012, deși anterior la data de 11.08.2015 între aceleași părți fusese încheiată convenția de anulare a actului de dare în plată. Din derularea cronologică a evenimentelor s-a constatat că acțiunea în anulare a fost introdusă de administratorul judiciar după adjudecarea bunului imobil la licitație publică. Din cuprinsul dosarului nr. x/2015 rezultă că judecătorului sindic nu i-au fost aduse la cunoștință nici existența convenției de anulare din 11.08.2015, nici adjudecarea bunului la licitație publică în cadrul unei executări silite, astfel încât adjudecatarul nu a fost parte în acea acțiune. În acest condiții, s-a apreciat ca fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea prin care a fost anulat actul de dare în plată în procedura concursuală nefiindu-i opozabilă reclamantului intimat A..

A mai constatat intanța de apel că atât convenția de anulare a actului de dare în plată după vânzarea bunului la licitație publică cât și promovarea acțiunii în anularea aceluiași act fără cooptarea adjudecatarului au fost realizate de pârâți în conivență și au avut ca unic scop desființarea titlului de proprietate al pârâților I., cu consecința desființării titlului adjudecatarului prin aplicarea frauduloasă în acest caz a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

De asemenea, în condițiile în care hotărârea judecătorească pronunțată de judecătorul sindic nu este opozabilă intimatului reclamant, în privința acestuia nu se poate reține că actul a cărui anulare se solicită ar fi rămas fără obiect, sau că reclamantul intimat A. nu ar mai justifica vreun interes în promovarea acțiunii în constarea nulității actului juridic convențional prin care a fost anulat actul de dare în plată.

S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1236 alin. (2) și art. 1237 din C. civ., ceea ce atrage sancțiunea prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 1238 alin. (2) din același cod, respectiv nulitatea absolută a contractului. Față de contextul reținut, în care părțile cunoșteau fără urmă de îndoială derularea unei executări silite cu privire la imobil întrucât se realizase publicitatea în acest sens în condițiile legii, instanț de apel a concluzionat că la momentul încheierii convenției de anulare a actului de dare în plată toate părțile participante au avut reprezentarea scopului în care a fost încheiat contractul, cauza ilicită fiind comună.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat recurs pârâții B. și C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în principal, să se procedeze la judecarea fondului, fără citarea părților, și în urma judecării să se respingă acțiunea în anulare a actului de anulare a dării în plată, și în subsidiar, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare se arată că este nefondată reținerea instanței de apel în sensul că atât convenția de anulare a actului de dare în plată după vânzarea bunului la licitație publică, cât și promovarea unei acțiuni în anularea aceluiași act, fără cooptarea adjudecatarului, ar fi fost realizate în conivență și au avut ca unic scop desființarea titlului de proprietate al recurenților I., cu consecința desființării titlului adjudecatarului, prin aplicarea frauduloasă a principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Susțin recurenții că dimpotrivă, având în vedere situația litigioasă dintre părți, rezultă că atât E., cât și A., împreună cu executorul judecătoresc, au fost în conivență pentru punerea în stăpânire a bunurilor societății D., aceștia fiind informați de către recurentul B., mai înainte de adjudecarea la licitație a bunului imobil, cu privire la faptul că acesta este în proprietatea societății D.. Prin urmare, nu se pot reține elementele unei fapte de natură frauduloasă în sarcina recurenților.

Cât privește hotărârea judecătoreasca pronunțată pentru anularea actelor dintre debitoarea S.C. D. și B., se arată că a fost urmată procedura specială, astfel încât bunul respectiv să fie adus în patrimoniul societății debitoare, instanța de apel ignorând dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, în special ale alin. (4) al acestui articol, dispozițiile cu caracter special prevalând dispozițiilor de drept comun, aspect în funcție de care ar fi trebuit analizată situația juridică și conduita părților. Mai susțin recurenții și că, în mod implicit, au fost încălcate și dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are obligația de stărui în aflarea adevărului, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii.

O altă critică vizează faptul că s-a creat și un precedent periculos pentru ordinea de drept, rezultat din nerecunoașterea de către instanța de judecată a unei hotărâri judecătorești. Astfel, consideră recurenții că dacă un act a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă anterior soluționării unui litigiu care pune în discuție valabilitatea aceluiași act, actul nu mai poate fi anulat încă o dată prin cea de a doua hotărâre, întrucât s-ar înfrange principiul de drept al puterii de lucru judecat, iar remediu pentru prevenirea unei astfel de situații este oferit de legiuitor, prin evidențierea împrejurărilor care pun capăt procesului în cuprinsul art. 243 din C. proc. civ., cât și prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., dispoziții ignorate de instanța de apel.

Se mai invocă și faptul că în cauză nu se poate reține reau-credință și nici nu a fost administrată vreo probă în acest sens, iar modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată este excesivă și nici nu a fost analizată de instanța de apel justificarea acestora.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimatul E. a formulat întâmpinare, solicitând în principal anularea recursului, având în vedere că motivele invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefundat.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul A. se solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 19 aprilie 2019 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 noiembrie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimatul A., s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia, la 17 ianuarie 2020, cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce privește critica privind ignorarea dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 58/2014 de către instanța de apel, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste norme de procedură nu sunt incidente în cauză.

Astfel, dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, invocate de recurenți, reglementează un mecanism procedural specific vizând readucerea în averea debitorului a bunurilor înstrăinate de acesta în dauna creditorilor. Dispozițiile legale prevăd posibilitatea pentru administratorul judiciar/lichidator de a formula acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase, în funcție de diverse categorii de acte, respectiv operațiuni încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, și regimul juridic aplicabil în acest scop.

Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu a fost formulată de administratorul judiciar al intimatei pârâte D., astfel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile invocate de recurenți.

Pe de altă parte, împrejurarea că în urma judecății desfășurate într-o astfel de procedură specială, judecătorul sindic, prin sentința civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ar fi dispus anularea actului de transfer patrimonial numit "act de dare în plată", hotărâre de care instanța de apel nu ar fi ținut cont, nu este de natură să susțină o așa zisă încălcare a dispozițiilor legale speciale invocate de recurenți, câtă vreme acestea nu sunt incidente în cauză, așa cum s-a arătat deja, ci eventual o încălcare a dispozițiilor ce reglementează puterea de lucru judecat.

În privința pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. de către instanța de apel, se constată că aceasta a fost invocată ca o consecință a încălcării dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014, text de lege în legătură cu care s-a reținut deja că nu este incident în cauză, astfel că nu se pune nici problema încălcării art. 22 din această perspectivă.

Sub aspectul criticii vizând încălcarea puterii de lucru judecat de către instanța de apel, critici subsumate aceluiași motiv de casare, recurenții susțin încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme aceasta nu a ținut cont de soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2015.

Instanța de recurs constată însă că nici această critică nu este fondată. Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, însă nu mai puți adevărat este că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 435 alin. (1) din același cod, hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

Prin sentința civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2015, în care intimatul A. nu a fost parte, a fost analizată valabilitatea actului de dare în plată autentificat de BNP F. sub nr. x/16.02.2012 din perspectiva intereselor creditorilor debitoarei D., constatându-se fraudarea acestor interese prin scoaterea imobilului în cauză din patrimoniul debitoarei.

Prezenta acțiune are ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 și intitulat "Act de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", privind același imobil. Rezultă deci că în cauză, pe de-o parte, este analizată valabilitatea altui act decât cel ce a făcut obiectul cauzei în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, iar pe de altă se pune problema fraudării intereselor unor terți față de procedura insolvenței debitoarei D..

Totodată, Curtea mai subliniază și faptul că la baza constatării nulității actului de dare în plată prin sentința civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016 au stat alte motive decât cele invocate de recurenți prin înscrisul intitulat "Act de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", astfel că în mod corect s-a procedat la analiza distinctă a motivelor de nulitate invocate cu referire la acest din urmă act, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În ce privește criticile referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a existenței unei conivențe între recurenți și intimata D. prin administrator judiciar, respectiv greșita reținere a relei credințe în privința părților semnatare ale înscrisului intitulat "Act de declarare a nulității actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", și respectiv a părților din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea constată că practic se solicită reinterpretarea probatoriului administrat, cu consecința constatării netemeiniciei concluziilor instanței de apel, ceea ce este însă în contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară.

Tot critici de netemeinicie constituie și susținerile recurenților referitoare la faptul că ar fi excesive cheltuielile de judecată la care au fost obligați în apel, astfel că nici acestea nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenți, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanța va obliga recurenții să plătească intimatului-reclamant A. suma de 4.636,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, din care 4.000 RON onorariu de avocat și 636,88 RON reprezentând cheltuieli de deplasare, potrivit înscrisurilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 195/2018 din 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți C. și B. la plata sumei de 4636,88 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.