ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 04.09.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, a solicitat în contradictoriu cu C., D. si E., constatarea nulitatii absolute a actului de dare in plata autentificat de BNP F. între C., D. si S.C. A. S.R.L. .

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 august 2010, între numitul C. și E., prin mandatar G., a fost încheiat un Contract de împrumut cu garanție imobiliare, autentificat de Notarul Public F. sub nr. x/27.08.2010.

Prin intermediul acestui contract, numitul C., a primit pentru sine în nume propriu, cu titlu de împrumut, suma de 100.000 euro, la cursul de schimb de 4,2 RON/euro, asumându-și obligația de a restitui această sumă până la data de 28 februarie 2011, cu posibilitatea de prelungire a acestui termen cu încă 6 luni.

SC A. S.R.L. nu a fost parte la contractul de împrumut încheiat între C. și E.. Pentru garantarea împrumutului acordat, împrumutatul C. a constituit în favoarea împrumutătorului ipotecă de rang I asupra cotei de 1/3 parte de sub B.2 din imobilul înscris în C.F. x Giroc (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. x Chișoda), nr. cadastral/nr. topografic x, constând în teren intravilan în suprafață de 23.200 mp., proprietate personală, dobândit prin cumpărare sub nr. x/27.02.2007, fiind totodată intabulată interdicția de înstrăinare, grevare, închiriere și demolare. Prin urmarea nu s-a garantat cu imobilul înscris în CF. x - CI - U5 Timișoara imobil aflat în proprietatea S.C. A. S.R.L..

Ulterior, între numiții E., prin mandatar H., și C. a fost încheiat un Act Adițional la Contractul de împrumut, autentificat Notarul Public F., în sensul că s-a procedat la prelungirea termenului scadent de rambursare a împrumutului cu încă 10 luni, respectiv până la data de 31 decembrie 2011.

S-a susținut că încheierea actului de dare în plată este lovită de nulitate absolută. Ulterior încheierii contractului de împrumut și a actului adițional la acesta, C., în nume propriu și ca uzurpator a calității de reprezentant al S.C. A. S.R.L., și D., în numele și pentru H., mandatar al numitei E., au încheiat Actul de dare în plată, prin intermediul căruia a fost transmis dreptul de proprietate al imobilului înscris în CF. x-CI-U5 Timișoara. Pentru a stinge o datorie proprie, C. a cedat dreptul de proprietate al S.C. A. S.R.L., cu toate că garantase împrumutul cu un alt bun proprietate personală.

De asemenea, s-a mai arătat că S.C. A. S.R.L. nu și-a exprimat consimțământul în mod valabil. Conform prevederilor art. 209 din Noul C. civ., persoanele juridice își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prin organele sale de administrare.

De la data constituirii sale și până în prezent, calitatea de administrator statutar al S.C. A. S.R.L., era exercitată de numitul I., singura persoană îndreptățită să dispună pentru societate. Actul de dare în plată este semnat pentru A. de către C. ca uzurpator a calității de reprezentant. Conform prevederilor art. 213 din Noul C. civ., membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acționeze în interesul acesteia, cu prudența si diligenta cerute unui bun proprietar.

SC A. S.R.L. nu și-a dat consimțământul valabil la încheierea actului de dare în plată, actul fiind semnat de către altă persoană decât administratorul statutar al acesteia.

Raportat la faptul că Dl. C. este asociat unic al S.C. A. S.R.L., se arată faptul că operațiunea păguboasă a fost posibilă prin abuzul acestuia de poziția sa pe care o deține, acesta dispunând de bunurile din patrimoniul societății, pentru stingerea unei datorii personale, fiind îndeplinite condițiile pentru anulare prevăzute de art. 214 și 215 din Noul C. civ.

Cu privire la obiectul actului de dare in plată se arată că acesta nu este unul valabil. Obiectul actului de dare în plată nu există, actul juridic vizând transmiterea dreptului de proprietate a unui bun ce aparținea unui terț. Se transmite proprietatea bunului unui terț fără consimțământul acestuia.

În acest sens, art. 1230 din Noul C. civ. dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului.

Potrivit dispozițiilor art. 1238 din Noul C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, sancțiunea operantă fiind nulitatea absolută.

Actul de dare în plată al cărui nulitate absolută o invocă, este lipsit de cauză, lipsa cauzei datorându-se lipsei contra prestației.

În baza actului de dare în plată, a fost scos din patrimoniul A. un bun imobil fără ca societatea să fi fost parte în contractul inițial de împrumut, adică fără să fi primit în schimb o contraprestație.

În aceste condiții, a arătat reclamanta, actul de dare în plată este lipsit de cauză în ceea ce privește A. și este bazat pe o cauză ilicită în ceea ce îi privește pe ceilalți semnatari ai documentului.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1225 alin. (1), (12)25 alin. (2), (12)30, 1238, 214 din C. civ., fiind vorba despre o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Prin sentința civilă nr. 245/18.02.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012 s-a respins acțiunea formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L. în faliment, cu sediul în Timișoara, prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, împotriva pârâților C., D., E. ca inadmisibila.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut că potrivit art. 248 alin. (1) si 2 din C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura precum si asupra acelora de fond care fac inutila in tot sau in parte administrarea de probe, ori după caz cercetarea in fond a cauzei, determinând totodată si ordinea de soluționare in funcție de efectele pe care acestea le produc.

Prin întimpinare, pârâtul C. și pârâta E. au invocat, excepția inadmisibilității formulării actiunii.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, judecătorul sindic a constatat că atribuțiile judecătorului sindic sunt strict reglementate de legea insolventei in art. 11 si sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar si la procesele si cererile de natura judiciara aferente procedurii insolentei.

Procesele și cererile de natura judiciara aferente procedurii insolventei sunt strict prevăzute de legea insolventei, astfel: cererea de deschidere a procedurii de insolventa, contestația debitorului împotriva cererii de deschidere a procedurii de insolvență, desemnarea motivata a practicianului in insolventa, confirmarea ori înlocuirea practicianului in insolventa, judecarea cererilor de ridicare a dreptului de administrare a debitorului, judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea actelor frauduloase ori a transferurilor patrimoniale, judecarea contestațiilor împotriva masurilor practicianului in insolventa, admiterea și confirmarea planului de reorganizare, cererea de intrare in faliment, acțiunile in anularea hotărârii creditorilor, cererea de închidere a procedurii de insolvență.

În speța pendinte, debitoarea prin lichidator judiciar solicita constatarea nulității absolute a actului de dare in plata încheiat intre pârâții C., D., E. si debitoare S.C. A. .

Prin contractul de împrumut cu garanție imobiliara încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 euro, scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plații acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipoteca de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de subB2 din imobilul înscris in CF x Giroc constând in teren intravilan in suprafața de 23.200 mp, bun propriu dobândita prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanție imobiliara a fost modificat prin actul aditional nr. 276/27.08.2010 prin care s-a modificat scadența împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadență, a fost întocmit actul de dare în plata prin care pârâtul C. în nume propriu și pentru debitoarea S.C. A. S.R.L. a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timișoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

Considerând că, actul de dare în plata este lovit de nulitate absolută, lichidatorul judiciar a formulat prezenta acțiune, și deși i s-a pus în vedere să precizeze temeiul de drept al acțiunii, reclamanta nu a indicat vreun temei din Legea nr. 85/2006, ci a invocat dreptul comun, respectiv C. civ.

Judecătorul sindic era competent să soluționeze acțiunea de anulare a actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda intereselor creditorilor întemeiata pe art. 79 si 80 din L.85/2006, însă în acel caz lichidatorul judiciar ar fi fost ținut de termenul de prescripție special instituit de legea speciala.

Pe de alta parte, în procedura de insolvență, care este o procedura speciala, trebuie urmate acțiunile strict prevăzute de lege.

Așa fiind, întrucât administratorul judiciar și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun si nu pe legea insolventei, judecătorul sindic a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 245/18.02.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012 a formulat recurs B. Filiala Alba în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat casarea sentinței civile atacate având în vedere că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în fondul cauzei; trimiterea spre rejudecare a cauzei pe fond, în subsidiar, reținerea cauzei spre judecată; modificarea în tot a sentinței civile atacate cu consecința admiterii cererii de constatare a nulității absolute a Actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timișoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) situat în Timișoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x, 2618/III, astfel cum aceasta a fost formulată.

În motivare a arătat că în cauză devin incidente următoarele prevederi legale: art. 12 alin. (1), art. 77 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3)și (4) din C. proc. civ.

A învederat instanței de recurs că analiza judecătorului sindic a vizat strict competența acestuia în soluționarea cererii de constatarea nulității absolute a Actului de dare în plată și nu admisibilitatea acestei cereri.

Astfel, deși Curtea de Apel Timișoara, prin încheierea finală (de dezînvestire) pronunțată la data de 24 noiembrie 2015 în dosarul nr. x/2012, a soluționat conflictul de competență, stabilind că judecătorul sindic din cadrul secției a II a Civilă a Tribunalului Timiș, primul învestit cu judecarea acestei cauze, este competent funcțional cu privire la soluționarea acesteia, în cuprinsul sentinței nr. 245/2016 se regăsesc DOAR argumente ce vizează competenta funcțională a judecătorului sindic, per a contrario, nu era competent să judece cererea ce viza constatarea nulității actului de dare în plată.

Recurentul a mai arătat că principiul disponibilității este cea mai importantă manifestare a voinței părților implicate într-un litigiu conform căruia instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în același timp, doar asupra a ceea ce s-a cerut.

Având în vedere că recurenta și-a materializat intenția de a supune judecății o acțiune în anulare întemeiată pe dreptul comun, iar judecătorul sindic a extins judecata la ceea ce nu s-a cerut, administratorul judiciar a apreciat că a fost încălcat principiul disponibilității părților.

Referitor la autoritatea de lucru judecat cu privire la soluționarea excepției inadmisibilitătii, recurentă a învederat că judecătorul sindic a soluționat excepția inadmisibilitătii Cererii de constatare a nulității absolute a acrului de dare în plată anterior pronunțării sentinței nr. 245/2016, la momentul la care pârâtul C. a supus atenției instanței faptul că această acțiune ar fi inadmisibilă, având în vedere neîncadrarea în termenul prevăzut de legiuitor prin dispozițiile art. 80 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Astfel, a fost admis faptul că în mod corect acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile art. 79 - 81 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Prin urmare, judecătorul sindic s-a pronunțat de două ori asupra excepției inadmisibilitătii, soluțiile fiind contradictorii.

În ceea ce privește principiul "Specialia generalibus derogant", recurentul arată că atât prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, cât și la termenul din data de 04 februarie 2016, pârâții au înțeles să învedereze judecătorului sindic faptul că cererea ce face obiectul prezentei cauze nu ar fi admisibilă întrucât lichidatorul judiciar a omis să își întemeieze pretențiile pe norma specială, respectiv Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Cu privire la intenția de a frauda interesele creditorilor, recurentul a arătat că, în vederea îndeplinirii obligațiilor impuse de legea insolvenței, la data de 20 mai 2013, a procedat la întocmirea Raportului privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență a debitoarei S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 213 din 21 septembrie 2016 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L. Timișoara, în faliment, respectiv B. Filiala Alba împotriva sentinței civile nr. 245/18.02.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2012, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În pronunțarea acestei soluții instanța de recurs a reținut următoarele:

Judecătorul sindic s-a desesizat de acțiunea formulată de către reclamantă socotind că aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, însă în considerentele sentinței, în mod eronat s-au reiterat argumente de fapt și de drept ce nu sunt în legătură cu soluția adoptată.

Astfel, deși se presupune că s-a examinat excepția inadmisibilității (deși a fost sesizat cu două excepții distincte prin întâmpinările părților de la dosar), instanța de fond se referă la cu totul alte aspecte, respectiv la atribuțiile judecătorului sindic, sfera litigiilor procedurii de insolvență așa cum sunt reglementate de legea specială, competența judecătorului sindic de a soluționa o acțiune de anulare de acte frauduloase care nu au nici o legătură cu o astfel de excepție.

Fără a ține seama de specificul acestei instituții a inadmisibilității, și ceea ce aceasta presupune a se cerceta de către instanță, aspectele la care s-a referit judecătorul sindic au presupus o analiză a competenței materiale și funcționale a judecătorului sindic în cadrul procedurii insolvenței.

Nu se poate face o confuzie între competența unei instanțe și admisibilitatea cererii de chemare în judecată, după cum nu se poate respinge o acțiune ca inadmisibilă dacă eventual se constată eventual o încălcare a competenței.

Temeiul de drept al acțiunii reclamantei aparține exclusiv acesteia, acționând principiul disponibilității părții, iar lichidatorul judiciar poate exercita acțiunile expres reglementate de elgea specială și care au legătură directă cu procedura insolvenței, însă poate exercita și acțiuni pe dreptul comun în reprezentarea debitoarei; art. 20 din Legea nr. 85/2006 se referă la "principalele atribuții" ale administratorului judiciar, fără ca enumerarea lor să fie limitativă, iar la alin. (1) lit. l) se prevede, spre exemplu, că acesta poate formula și susține acțiuni în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului.

Judecătorul sindic trebuia să stabilească prioritatea de soluționare a excepțiilor, să încadreze corect în drept demersul judiciar al reclamantei și în raport de motivele invocate în sprijinul excepțiilor să le soluționeze, în concret, fără a se referi la alte tipuri de acțiuni din Legea nr. 85/2006, cu care de altfel nu a fost sesizat, limitându-se la a identifica și cerceta susținerile părților în legătură cu starea de fapt, prin prisma principiului disponibilității și cu determinarea corectă a soluției ce poate fi adoptată de către instanță pentru fiecare excepție în parte.

Prin sentința comercială nr. 556/11.05.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2012, ÎN REJUDECARE, a fost respinsă acțiunea având ca obiect acțiune în anulare, formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. Filiala Alba, în contradictoriu cu pârâții C., D., E..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că debitoarea prin lichidator judiciar a solicitat constatarea nulității absolute a actului de dare în plata încheiat între pârâții C., D., E. și debitoarea S.C. A., reținând că prin contractul de împrumut cu garanție imobiliară încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 euro, împrumutul fiind scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plății acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipotecă de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de sub B2 din imobilul înscris în CF x Giroc constând în teren intravilan în suprafață de 23.200 mp, bun propriu dobândit prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanție imobiliară a fost modificat prin actul adițional nr. x/27.08.2010 prin care s-a modificat scadența împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadență, a fost întocmit actul de dare în plată prin care pârâtul C., în nume propriu și pentru debitoarea S.C. A. S.R.L. a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timișoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

Considerând că actul de dare în plată este lovit de nulitate absolută, lichidatorul judiciar a formulat prezenta acțiune și deși i s-a pus în vedere să precizeze temeiul de drept al acțiunii, reclamanta nu a indicat vreun temei din Legea 85/2006, ci a invocat dreptul comun, respectiv C. civ.

În analizarea condițiilor de valabilitate a actului de dare în plata, judecătorul-sindic a avut în vedere dreptul comun, respectiv C. civ.

Astfel, potrivit art. 1247 din C. civ., "este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", iar în conformitate cu art. 1179 C. civ. "condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul parților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală, iar în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile".

Reclamanta invocă faptul că pârâtul C. a dat în plata un bun al debitoarei care nu era parte în contractul de împrumut pentru o datorie personală a sa, astfel încât ar fi fost viciat consimțământul debitoarei și capacitatea acesteia de a contracta.

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, judecătorul-sindic a constatat că persoanele juridice sunt legal reprezentate de organele statutare stabilite prin statut și actul constitutiv.

Potrivit certificatului constatator, pârâtul C. avea calitatea de asociat unic al debitoarei, iar I. avea calitatea de administrator al debitoarei.

În calitate de asociat unic al debitoarei, pârâtul C. a emis Hotărârea nr. 1 din 15.06.2010 prin care debitoarea a garantat creditul contractat cu numita E. cu imobilul proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L.

În data de 15.07.2010 asociatul unic C. a dispus darea în plata către creditoarea E. a imobilului proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L.

Actul de dare în plata a fost încheiat în baza acestor decizii ale asociatului unic, decizii perfect valabile și a căror nulitate nu a solicitat-o nimeni. Fiind act de dispoziție a bunurilor debitoarei, în mod corect actul de garantare, respectiv actul de dare în plata au emanat de la asociatul unic și nu de la administratorul debitoarei.

Astfel, conform Legii 31/1990, societatea cu răspundere limitată este legal reprezentată de către asociatul unic, care a preluat toate atribuțiile adunării generale a asociaților.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale, actul de dispoziție nici nu putea să fie încheiat de către administratorul societății, care nu are puterea de a încheia acte de dispoziție, ci doar de administrare a societății.

În aceste condiții, judecătorul-sindic a constatat că debitoarea prin asociatul unic și-a exprimat valabil consimțământul cu privire la actul de dare în plată.

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, judecătorul-sindic a constatat și a reținut că debitoarea prin asociatul unic a avut capacitatea de a contacta, această capacitate de dispoziție nefiind restrânsă în niciun mod prevăzut de lege.

În ceea ce privește obiectul, acesta este reprezentat de imobilul care a fost dat în plată, deci este determinat și licit.

Referitor la cauza contractului, legea instituie prezumția de cauză morală și licită, iar din probele administrate nu s-a făcut dovada ca darea în plată a bunului imobil ar avea o cauză imorală ori ilicită în condițiile în care forma a fost înființată și finanțată de către asociatul unic.

În aceste condiții, judecătorul-sindic a constatat că la momentul încheierii actului de dare în plată, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1178 și urm. din C. civ., precum și condițiile prevăzute de art. 191 și urm. din Legea 31/1990 republicată, respingând acțiunea.

Prin sentința civilă nr. 772/29.06.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2012 a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinței comerciale nr. 556/2017 a Tribunalului Timiș, secția a II a civilă în dosar nr. x/2012 formulată de pârâta intimată E. și s-a dispus completarea dispozitivului sentinței comerciale nr. 556/2017 a Tribunalului Timiș, secția a II a civilă în dosar nr. x/2012, în sensul că a fost obligată debitoarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată către intimata E. în sumă de 14.855,55 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 556/2017 a declarat recurs B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a formulat, în principal, casarea sentinței, iar în subsidiar modificarea sentinței recurate cu consecința admiterii cererii de constatare a nulității absolute a actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timișoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) situat în Timișoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x, 2618/111, astfel cum aceasta a fost formulată.

Prin decizia nr. 244/R din 13 decembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis recursul formulat de recurenta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, reținând în esență mai multe aspecte.

În primul rând, instanța de recurs a constatat că prin prezentul demers judiciar, recurenta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D., E. a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat de B.N.P. F. sub nr. x/27.08.2010.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1225 alin. (1), (12)25 alin. (2), (12)30, 1238, 214 din C. civ., fiind vorba despre o acțiune întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea 85/2006.

Aceste temeiuri de drept exced competenței judecătorului-sindic, întrucât nu privesc controlul judecătoresc al activității practicianului, iar acțiunea formulată îmbracă forma unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic, întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, dacă o acțiune pentru anularea actelor frauduloase ale societății debitoare aflate în insolvență, sau o acțiune în atragerea răspunderii persoanelor responsabile pentru intrarea în insolvență a acesteia sunt de competența judecătorului-sindic, jurisprudența este constantă în sensul că acțiunile în care debitoarea are calitatea de reclamantă, având ca obiect: pretenții, revendicare, prestație tabulară, constatare nulitate acte, etc. sunt de competența instanțelor de drept comun.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că prezenta cauză nu este de competența materială a judecătorului-sindic, atribuțiile acestuia fiind limitate în raport de prevederile art. 11 din Legea insolvenței, ci a instanței de drept comun, secția a II-a civilă a Tribunalului Timiș.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să dea în competența judecătorului-sindic și astfel de cauze ar fi prevăzut expres acest lucru la disp. art. 11 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 336/PI din data de 7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2012, ÎN REJUDECARE, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de către debitoarea S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. Filiala Alba, în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., a fost obligată reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 6587,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, s-a luat act de faptul că pârâtul C. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, invocată de pârâta E., față de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., prima instanță a constatat că pârâta E., în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii, a arătat că lichidatorul judiciar nu își poate întemeia acțiunea privind constatarea nulității absolute a actelor pretins a fi frauduloase pe dispozițiile dreptului comun, ci pe dispozițiile speciale, prevăzute de art. 79 și următ. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Tribunalul a constatat că, prin decizia civilă nr. 244/R/13.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2012, s-a statuat cu putere de lucru judecat că temeiurile de drept invocate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, exced competenței judecătorului sindic, întrucât nu privesc controlul judecătoresc al practicianului, iar acțiunea formulată îmbracă forma unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic, întemeiată pe dreptul comun.

Prin urmare, aceste aspecte au fost statuate cu putere de lucru judecat de către instanța superioară de control, astfel încât, așa cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aceste aspecte sunt obligatorii pentru judecătorii fondului

În consecință, excepția inadmisibilității a fost apreciată ca nefondată, fiind respinsă ca atare.

Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de împrumut cu garanție imobiliară, încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 de euro, împrumutul fiind scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plății acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipotecă de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de sub B2 din imobilul înscris în CF x Giroc, constând în teren intravilan, în suprafață de 23.200 mp, bun propriu dobândit prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanție imobiliară a fost modificat prin actul adițional nr. x/27.08.2010, prin care s-a modificat scadența împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadență, a fost întocmit actul de dare în plată prin care pârâtul C., în nume propriu și pentru debitoarea S.C. A. S.R.L., a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timișoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

În drept, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1247 din C. civ., "este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", iar în conformitate cu art. 1179 C. civ., "condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală, iar în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile".

Reclamanta invocă faptul că pârâtul C. a dat în plată un bun al debitoarei care nu era parte în contractul de împrumut, pentru o datorie personală a sa, astfel încât ar fi fost viciat consimțământul debitoarei și capacitatea acesteia de a contracta.

Raportând dispozițiile legale evocate anterior în speță, Tribunalul a reținut caracterul nefondat al acțiunii, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, instanța de fond a constatat că persoanele juridice sunt legal reprezentate de organele statutare stabilite prin statut și prin actul constitutiv.

Potrivit certificatului constatator, pârâtul C. avea calitatea de asociat unic al debitoarei, iar I. avea calitatea de administrator al debitoarei.

În calitate de asociat unic al debitoarei, pârâtul C. a emis Hotărârea nr. 1 din 15.06.2010, prin care debitoarea a garantat creditul contractat cu numita E., cu imobilul proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L..

În data de 15.07.2010, asociatul unic C. a dispus darea în plată către creditoarea E. a imobilului proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L..

S-a constatat că sctul de dare în plată a fost încheiat în baza acestor decizii ale asociatului unic, decizii perfect valabile și a căror nulitate nu a solicitat-o nimeni.

Fiind act de dispoziție a bunurilor debitoarei, Tribunalul a apreciat că în mod corect actul de garantare, respectiv actul de dare în plată au emanat de la asociatul unic și nu de la administratorul debitoarei.

În opinia instanței de fond, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 191, art. 196

1

, art. 70 și art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, rezultă că actul de dispoziție, respectiv de garantare a împrumutului și de dare în plată a fost legal făcut, fiind un act de dispoziție asupra bunului debitoarei, încheiat de reprezentantul societății debitoare.

Apoi, prima instanță a constatat că societatea cu răspundere limitată este legal reprezentată de către asociatul unic care a preluat toate atribuțiile adunării generale a asociaților, actul de dispoziție neputând, așadar, să fie încheiat de către administratorul societății, care avea puterea de a încheia acte de administrare a societății.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că a fost valabil exprimat consimțământul S.C. A. S.R.L., prin asociatul unic.

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, Tribunalul a constatat și a reținut că reclamanta, prin asociatul unic, a avut capacitatea de a contacta, această capacitate de dispoziție nefiind restrânsă în nici un mod prevăzut de lege.

În ceea ce privește obiectul, s-a reținut că acesta este reprezentat de imobilul care a fost dat în plată, deci este determinat și licit.

Referitor la cauza contractului, instanța de fond a reținut că legea instituie prezumția de cauză morală și licită, iar din probele administrate nu s-a făcut dovada că darea în plată a bunului imobil ar avea o cauză imorală ori ilicită, în condițiile în care firma a fost înființată și finanțată de către asociatul unic.

Concluzionând, tribunalul a reținut că, la momentul încheierii actului de dare în plată, au fost îndeplinite condițiile prev. de art. 1178 și urm. din C. civ., precum și condițiile prev. de art. 191 și urm. din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel încât acțiunea a fost privită ca nefondată și a fost respinsă ca atare.

În temeiul art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., prima instanță a obligat reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 6587,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, date de onorariu de avocat, luând act că pârâtul C. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, la data de 14 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. Filiala Alba.

Recursul, împreună cu dosarul cauzei, a fost a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, la data de 21.06.2018, sub nr. de dosar x/2012, fiind repartizat manual pe completul de recurs R1, cu termen de judecată la data de 4 septembrie 2018.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de constatare a nulității absolute a Actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timișoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), situat în Timișoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x,2618/III, astfel cum aceasta a fost formulată.

În considerarea dispozițiilor din cuprinsul sentinței civile recurate, recurenta reclamantă a apreciat că în cauză devin incidente următoarele prevederi legale:

Art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii."

Art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. - "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia."

Art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - "Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

Prin decizia civilă nr. 687 din 1 noiembrie 2018, Curtea de Ape Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2012; a schimbat în parte sentința civilă nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2012, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații pârâți C., D. și E., a constatat nulitatea absolută a actului de dare în plată încheiat în data de 21 iunie 2011, sub nr. x, autentificat de Biroul Notarului Public F., act încheiat între pârâții C., în nume propriu și ca reprezentant al debitoarei S.C. A. S.R.L., D., mandatar al numitului H. și E., a menținut dispozițiile hotărârii apelate, cu privire la respingerea, ca nefondată, a excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta E..

În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la primul motiv de apel invocat de apelant, și anume nulitatea hotărârii atacate, Curtea a constatat că acest motiv este nefondat, având în vedere că sentința civilă nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2012 este în mod corect motivată atât în fapt, cât și în drept.

În ceea ce privește dispozițiile de drept material aplicabile, Curtea a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Noului C. proc. civ.

Dispozițiile art. 24 din C. proc. civ. statuează în mod expres faptul că dispozițiile legii noi de procedură se aplică proceselor începute după intrarea în vigoare a acesteia.

Or, s-a reținut, prezentul proces a început prin introducerea cererii de chemare în judecată de către A. S.R.L., prin lichidator judiciar, la data de 04.09.2014.

Având în vedere că Noul C. proc. civ. a intrat în vigoare în luna februarie a anului 2013, s-a considerat că aplicabilitatea dispozițiilor noii legi de procedură civilă este corectă și legală.

În ședința publică din data de 22 octombrie 2018, Curtea a apreciat că în speță incidentă este calea de atac a apelului, recalificând, din recurs în apel, calea de atac declarată în cauză de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. Filiala Alba.

Referitor la celelalte critici aduse de apelantul reclamant, Curtea a reținut că actul juridic de dare în plată a bunului din patrimoniul debitoarei se întemeiază pe o cauză ilicită și imorală (falsă), condiții în care nu pot fi primite argumentele instanței de fond, în sensul că există o cauză licită a contractului, întrucât firma a fost înființată și finanțată de către asociatul unic.

La încheierea actului de dare în plată s-a urmărit scoaterea din patrimoniul societății debitoare a singurului bun cu valoare pecuniară importantă, fără ca în patrimoniul acesteia să intre o valoare a unei contraprestații, ceea ce denotă caracterul ilicit care predomină cauza actului de dare în plată.

Cauza actului de dare în plată este ilicită și falsă, având în vedere și aspectul că părțile au dispus asupra unui bun care se află în patrimoniul unui terț, respectiv societatea S.C. A. S.R.L., persoană juridică cu capacitate civilă deplină și care are aptitudinea de a fi parte în raporturi juridice contractuale în nume propriu, prin organele sale reprezentative care urmăresc interesele societății. De asemenea, cauza nu este licită, asociatul unic având în mod evident intenția de a frauda interesele creditorilor luând în considerare starea iminentă de insolvență a debitoarei.

Prima instanță a procedat în mod greșit la asimilarea actului de dare în plată unui act subsecvent hotărârilor asociatului unic, întrucât validitatea sau nulitatea absolută a acestor hotărâri nu era de natură a avea o repercusiune juridică asupra actului ce face obiectul prezentului dosar.

La momentul încheierii actului de dare în plată a cărui nulitate absolută se invocă, pârâtul C. a avut ca scop achitarea unei datorii personale prin intermediul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil aparținând unui terț, respectiv S.C. A. S.R.L., operațiune ce a condus implicit la fraudarea intereselor creditorilor societății debitoare.

Potrivit dispozițiilor art. 966 din C. civ. de la 1864, aplicabil în prezenta cauză, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. În baza actului de dare în plată, a fost scos din patrimoniul debitoarei un bun imobil fără ca aceasta să fi fost parte în contractul inițial de împrumut, adică fără să fi primit în schimb o contraprestație.

În ceea ce privește Hotărârea nr. 1/15.07.2010, s-au reținut următoarele:

Darea în plată a imobilului aflat în patrimoniul debitoarei s-a decis la data de 15.07.2010, anterior încheierii contractului de împrumut cu garanție mobiliară, respectiv anterior datei de 27.08.2010.

Întreaga operațiune efectuată de pârâtul C. și care a avut ca finalitate ieșirea în mod nelegal din patrimoniul debitoarei a singurului activ deținut de aceasta nu constituie o hotărâre de oportunitate a organelor de conducere ale persoanei juridice în realizarea obiectului său de activitate, ci reprezintă un ansamblu de acțiuni nelegale, sancționate de lege cu nulitatea absolută.

Chiar dacă pârâtul susține că operațiunea juridică a dării în plată a unui imobil cu valoare de aproximativ 70.000 de euro a stins un debit de aproximativ 162.000 de euro, debitul rezultând din creanța deținută de acesta împotriva societății debitoare, în realitate C. și-a satisfăcut propriile interese, ignorând în totalitate datoriile pe care societatea al cărei asociat unic era le deținea.

Singura posibilitate legală pe care asociatul o avea la îndemână pentru recuperarea presupuselor sume pe care i le datora societatea era înscrierea la masa credală a debitoarei, într-un cadru concursual.

La 13 martie 2019, 14 martie 2019, respectiv 15 martie 2019, pârâții D., C. și E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 687/A din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a învederat că excesul de putere intervine atunci când instanța nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

S-a învederat că rolul activ al judecătorului nu poate fi identificat, deoarece judecătorul de fond a nesocotit faptul că prin cererea de chemare în judecată nu este citată o parte a actului ce ar urma să fie declarat nul. În acest sens, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 22 sau 78 din C. proc. civ., judecătorul de fond ar fi trebuit să se folosească de dreptul lui de a avea un rol activ în cadrul procesului civil și să fi depus toate diligențele pentru opozabilitatea actelor și față de numitul H..

Prin urmare, în opinia recurentului, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură, având în vedere că judecătorul nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ., împrejurare care a adus o gravă vătămare numitului H., în calitatea acestuia de parte a contractului de împrumut, cât și a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanța de apel.

Un alt motiv de nulitate invocat de recurent îl constituie chemarea sa în judecată în calitate de pârât, cu toate că nu a participat la încheierea actului anulat în nume propriu, ci doar ca mandatar al titularilor de drepturi și obligații.

În consecință, s-a arătat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva recurentului D., fără a fi demonstrată în persoana sa o legitimare procesuală pasivă este sancționabilă cu anularea.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aprecierea greșită a instanței de apel, în sensul că actul a cărui anulare a fost dispusă prezintă o cauză ilicită și falsă.

În opinia recurentului, actul de dare în plată a cărui anulare a fost dispusă de către instanța de apel, apare ca o consecință juridică a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat sub nr. x din 17 august 2010 de B.N.P. F., prin care societatea A. S.R.L. a garantat restituirea împrumutului de către asociatul unic C., față de creditorul H., cu imobilul aflat la acea dată in proprietatea societății.

Totodată, s-a subliniat că reclamantul nu a înțeles să conteste contractul inițial de garanție imobiliară, motiv pentru care, la data încheierii actului de dare în plată, acest contract de garanție imobiliară era valabil și putea produce efecte.

Prin urmare, raportat la obligațiile asumate de către părți în contractul de garanție imobiliară, actul de dare în plată încheiat ulterior nu poate fi considerat decât o consecință legală a contractului inițial de garanție.

Având în vedere aceste aspecte, opinia recurentului este în sensul că, în speță, contractul de dare în plată anulat de către instanța de apel nu poate fi considerat ca având o cauză ilicită, deoarece s-a întocmit cu respectarea legii și a prevederilor cuprinse într-un act consensual, valabil încheiat și aflat în vigoare la acea dată.

În concluzie, s-a subliniat că actul are o cauză ilicită numai dacă scopul urmărit de părți contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de conviețuire socială.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că neaplicarea art. 78 C. proc. civ. de către prima instanță a dus la un abuz față de numitul H., în calitatea sa de creditor, parte a contractului de împrumut ce a stat la baza încheierii actului de dare în plată, pe care instanța de apel a înțeles să-1 sancționeze cu nulitatea, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a ridica excepții, de a propune probe sau de a formula apărări.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că prima instanță nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ., iar prin aceasta s-a adus o gravă vătămare numitului H., parte atât a contractului de împrumut, cât și a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanța de apel. În acest context, recurenta a susținut că în cauză a fost pronunțată o hotărâre judecătorească cu încălcarea normelor de procedură, ipoteză sancționabilă cu nulitatea absolută.

În opinia recurentului, un alt motiv de nulitate îl constituie și chemarea în judecată a lui D., prin atribuirea nelegală a calității procesuale de pârât, deși acesta nu a participat la încheierea actului anulat în nume propriu, ci doar ca mandatar al titularilor de drepturi și obligații.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aprecierea greșită de către instanța de apel a împrejurării că actul a cărui anulare s-a dispus are o cauză ilicită și falsă.

Recurentul a precizat că actul de dare în plată, a cărui anulare a fost dispusă de către instanța de apel, apare ca o consecință juridică a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/17.08.2010 de BNP F., prin care societatea A. S.R.L. a garantat restituirea împrumutului de către C., în calitate de asociat unic, față de creditorul H., cu imobilul aflat la acea dată în proprietatea societății.

S-a arătat că reclamantul nu a înțeles să conteste contractul inițial de garanție imobiliară, motiv pentru care, la data încheierii actului de dare în plată, acest contract de garanție imobiliară era valabil și putea produce efecte.

Având în vedere obligațiile asumate de către părți prin contractul de garanție imobiliară, actul de dare în plată încheiat ulterior, nu poate fi considerat decât o consecință legală a acestui contract inițial de garanție.

Raportat la aceste aspecte, s-a subliniat că, în cauză, contractul de dare în plată anulat de către instanța de apel, nu poate fi considerat ca având o cauză ilicită, deoarece s-a întocmit cu respectarea legii și a prevederilor cuprinse într-un act consensual, valabil încheiat și aflat în vigoare la acea dată.

Cauza licită și reală a acestui act de dare în plată rezidă în cuprinsul actului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/17.08.2010 de BNP F..

În consecință, s-a menționat că actul de dare în plată nu poate fi anulat pe motivul unei cauze false, așa cum a considerat fără temei instanța de apel, atâta vreme cât darea în plată a vizat stingerea unor obligații, de plata și de garantare, asumate anterior, printr-un act real, valabil încheiat și aflat în vigoare la momentul respectiv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că este greșit argumentul instanței de apel potrivit căruia actul de dare în plată ar avea o cauză falsă, pe motiv că C., ca asociat unic ar fi uzurpat calitatea de administrator.

În plus, s-a arătat că prin mandatarea legală a pârâtului C., ca asociat unic, pentru semnarea documentelor, s-a procedat la o limitare a puterilor administratorului I., în sensul că atât contractul de împrumut, cât și actul de dare în plată sunt semnate și opozabile S.C. A. S.R.L. de către persoana împuternicită prin hotărârea AGA, și anume de către C., în calitate de asociat unic, iar nu de către administratorul I..

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța trebuia să se asigure ca toate persoanele care ar avea un interes în cauză să poată fi parte în proces pentru ca în felul acesta să nu se aducă atingere unor drepturi, precum cel la apărare, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, s-a învederat că H. nu a avut cunoștință de faptul că un act al cărui parte a fost ar urma să fie declarat nul, acesta neavând astfel posibilitatea de a ridica excepții, de a propune probe sau de a-și formula apărări. Prin urmare, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere în opinia recurentei-reclamante.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a precizat că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părți sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Sub acest aspect, s-a învederat că, în speță, s-a adus o gravă vătămare lui H., parte atât a contractului de împrumut, cât și a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanța de apel, având în vedere că prima instanță nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit cauza juridică dedusă judecății.

Totodată, s-a învederat că în mod greșit instanța de apel a constatat că actul de dare în plată are o cauză falsă, raportat la faptul că asociatul unic ar fi uzurpat calitatea de administrator.

Recurenta apreciază că atât contractul de împrumut, autentificat sub nr. x/17.08.2010 de către biroul notarul public F., cât și actul de dare în plată, autentificat sub nr. x/21.06.2011, act autentificat de către biroul notarul public F. sunt două acte juridice perfect legale, care se bucură de o cauză licită și morală.

În opinia recurentei-pârâte, invocarea deciziei nr. 731/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către instanța de apel nu are relevanță în cauză, doarece instanța supremă a dezvoltat în cuprinsul acesteia extinderea limitelor mandatului administratorilor societăților comerciale, însă în această decizie nu se interpretează articolele din Legea nr. 31/1