ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2133/2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Timișoara, secția I civilă, la 24 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții CEC Bank S.A. Sucursala Timișoara și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea în solidar a pârâților să restituie sumele depuse pe libretele de CEC de economii cu dobândă și câștiguri, respectiv suma de 9069 RON provenită din depunerea de 5000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 301503 din 5 februarie 1990, tip vechi, cu dobânda aferentă, calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 4.069 RON; suma de 101.250 RON provenită din depunerea de 100.000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 1000797 din 30 septembrie 1996, tip nou, cu dobânda legală calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 1.250 RON; suma de 101.250 RON provenită din depunerea de 100.000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 1000798, tip nou, cu dobânda legală calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 1.250 RON. Totodată, a solicitat obligarea în solidar a pârâților să indexeze sumele cu nivelul indicilor prețurilor de consum, să calculeze în continuare dobânzile legale începând cu anul 1997 până la data de 31 decembrie 2004 și în continuare până la data plății efective cu actualizarea indicelui de inflație. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 173, art. 1079, art. 1088, art. 1096, art. 1104, art. 1591, art. 1604, art. 1616, vechiul C. civ., Decretul nr. 167/1958, C.E.D.O. cauza Blidaru împotriva României, art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., art. 14 C.E.D.O., art. 16 alin. (1) din Constituția României, Legea nr. 66/1996, O.U.G. nr. 156/2007, Decretul nr. 371/1958, Statutul CEC din 1958, Legea bancară nr. 58/1998. Prin sentința civilă nr. 10556 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, raportat la cuantumul total al sumelor solicitate, respectiv 211.569 RON, reținându-se că acțiunea reclamantei nu cuprinde trei capete principale de cerere care să atragă incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., ci un singur capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1079/PI din 27 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., având ca obiect pretenții. Totodată, s-a respins cererea privind restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 6809 RON. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a invocat două temeiuri de drept pentru acțiunea sa, primul se referă la aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 156 din 2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, iar cel de-al doilea la art. 1616 și 1604 vechiul C. civ. A considerat prima instanță că O.U.G. nr. 156 din 2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme nu se aplică speței, având în vedere data la care au fost efectuate depunerile. Apoi, tribunalul a reținut că prin depunerile efectuate, reclamanta a încheiat un contract de depozit voluntar de bunuri fungibile, care în baza art. 1604 alin. (2) vechiul C. civ. se restituie în acele monede în care s-a făcut, indiferent de sporirea sau scăderea valorii lor. Depozitul a fost efectuat în RON vechi, monedă care în prezent nu se mai află în circulație, astfel că nu se mai poate restitui în același tip de bunuri fungibile. În situația în care se urmărește aplicarea denominării, tribunalul a reținut reglementarea prevăzută în art. 1 din Legea nr. 348 din 2004 privind denominarea monedei naționale și, în plus, a considerat că depozitul efectuat de către reclamantă este unul de tip bancar, fiind supus comisioanelor cuprinse în Regulamentul CEC BANK de la epoca constituirii. Prima instanță a reținut că reclamanta a renunțat la efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea contabilitate prin intermediul căreia urma să se calculeze valoarea prezentă a leului vechi prin aplicarea principiului denominării, precum și valoarea comisioanelor aplicabile la acea epocă conform libretelor de economii. Cererea de restituire a taxei de timbru achitate, a fost respinsă, tribunalul reținând că reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată și o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1604 și 1616 vechiul C. civ., iar nu numai dispozițiile legii speciale, astfel că acțiunea sa este supusă taxei de timbru, conform art. 3 din O.U.G. nr. 80 din 2013 privind taxele judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 493/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că raționamentul apelantei în sensul că în condițiile în care instanța a reținut că valoarea obiectului pricinii este de 211.569 RON în vederea stabilirii instanței competente material să soluționeze cauza și a taxei judiciare de timbru datorate, nu ar mai putea ajunge decât la concluzia că suma pretinsă este și datorată contravine principiilor procedurale potrivit cu care reclamantul este dator să își dovedească pretențiile. Instanța de apel a arătat că susținerile apelantei cu privire la pretinsa încălcare de către prima instanță a dispozițiilor privind acțiunea derivată din contractul de depozit, nu sunt fondate. Astfel, instanța de apel a motivat că tribunalul a recunoscut reclamantei dreptul de a obține restituirea sumelor pe care aceasta le-a depus la CEC în anul 1992, la acel moment 5.000 și respectiv câte 100.000 RON, dar a arătat, în mod just, că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale. Or, potrivit cu art. 1 din această lege, la data de 1 iulie 2005, moneda națională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 RON vechi, aflați în circulație la această dată, vor fi preschimbați pentru 1 leu nou. Aplicarea acestor dispoziții legale sunt incidente speței, astfel încât, așa cum a concluzionat și prima instanță, raționamentul reclamantei în sensul că ar trebui să fie obligată pârâta la a-i restitui suma de 205.000 RON în aplicarea prevederilor art. 1602, 1604 C. civ., nu poate fi primit, întrucât aceasta ar însemna tocmai că ar fi sustrasă unor norme legale imperative care au vizat integral raporturile economice în România, a reținut instanța de apel. Instanța de apel a arătat că tribunalul nu a statuat asupra faptului că reclamanta nu ar fi îndreptățită la restituirea sumelor și la plata de eventuale daune interese, ci a arătat că nu a fost dovedit cuantumul acestora. Așadar, faptul că pârâtele i-ar datora reclamantei sumele de 9069 de RON, 101.250 RON, 101.250 de RON și cu titlu de dobândă ca reprezentând daune interese nu a fost probat de către aceasta sub aspectul întinderii, ceea ce impune concluzia că hotărârea de primă instanță este temeinică și legală din această perspectivă. Instanța de apel a reținut că apelanta critică hotărârea tribunalului și prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, susținându-se că ar fi discriminatoriu să nu beneficieze de tratament similar cu cel recunoscut prin acest act normativ. A arătat instanța de apel că nu se poate reține discriminarea în sensul invocat de către apelantă, în contextul în care ceea ce a determinat soluția primei instanțe, criticată în apel, nu se referă la faptul că reclamanta ar fi fost lipsită de orice cale de a-și recupera sumele depuse sau chiar a obține despăgubiri, ci doar că aceasta, prin modalitatea de formulare a pretențiilor, nu a făcut posibilă stabilirea naturii sumelor solicitate și a întinderii sumelor solicitate, cu titlu de capital depus și daune interese. În ceea ce privește criticile legate de stabilirea taxei judiciare de timbru instanța de prim control judiciar a reținut că aceste aspecte nu pot face obiectul apelului, față de dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La 7 august 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 493/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, cu consecința anulării sentinței primei instanțe, iar în rejudecare să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, ignorând dispozițiile art. 1591 vechiul C. civ. privind depozitul, art. 1604 vechiul C. civ. privind contractul de depozit, art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul CEDO, Legea nr. 66/1996, Statutul CEC din 1958. Recurenta-reclamantă a mai susținut că legea denominării nu se aplică instituțiilor de credit și unităților Trezorerie Statului, respectiv persoanelor fizice care dețin sume de bani la acestea, așa cum rezultă din Ordinul nr. 1840/10 decembrie 2004 pentru aprobarea Precizărilor referitoare la unele măsuri care trebuiau luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale. Denominarea se aplică sau s-a aplicat numai persoanelor juridice, potrivit legii contabilității, depunerile persoanelor fizice la CEC fiind garantate de stat și exceptate expres de lege. S-a învederat că Statul Român, la privatizarea CEC-ului a garantat depunerile persoanelor fizice la CEC, iar aceste sume de bani se regăsesc la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, putând să fie restituite oricând către deponenți. Recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a dovedit cuantumul daunelor-interese moratorii solicitate, având în vedere că, în speță, cuantumul acestora este reprezentat de sumele recunoscute de către CEC Bank la data de 30 iunie 2005, în tabelul depus. Totodată, s-a subliniat că pentru depozitele constituite, reclamanta nu a primit nicio despăgubire, aspect față de care, s-a susținut că acțiunea este întemeiată cu privire la restituirea sumelor calculate de către pârâtă până la data de 30 iunie 2005. În subsidiar, recurenta a arătat că suma solicitată, respectiv suma depozitată și dobânda, ar reprezenta daune-interese moratorii potrivit art. 1084 și art. 1088 vechiul C. civ. pentru folosirea exclusivă a sumelor ce trebuia restituite în perioada 1990 - iunie 2005 și mai departe până în prezent, depozitul fiind în vigoare, iar soldul neafectat. În cauză, s-a învederat că este incident dreptul de proprietate privată asupra bunurilor fungibile, față de care privarea de proprietate necesită o despăgubire justă, ce nu a fost acordată, orice privare de proprietate fiind nelegală și prejudiciabilă. În plus, întinderea despăgubirii datorate este importantă și din perspectiva respectării principiului reparării integrale a prejudiciului în sensul art. 1073 vechiul C. civ.. S-a susținut că acordarea sumelor de bani echivalează cu respectarea principiului reparării prejudiciului în natură, prin restabilirea situației anterioare și restituirea depunerilor efectuate. În acest sens, s-a precizat că restituirea se face prin plata unei despăgubiri stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească, prejudiciul reparându-se integral. Recurenta a susținut că, în mod greșit și nelegal, instanța de apel reține că acțiunea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, în condițiile în care cererea nu a fost promovată în baza acestui act normativ, care vizează alte depozite. Recurenta a arătat că, în cuprinsul acțiunii, a înțeles să prezinte o comparație între cele două tipuri de depozite, rezultând din aceasta că există, fără îndoială, o discriminare între cele două categorii de depozite.

La 1 octombrie 2019, intimata-pârâtă CEC Bank S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținându-se în esență că instanța de apel a apreciat în mod legal cu privire la cauza dedusa judecății, prezentând pe larg în considerentele hotărârii atacate motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea acțiunii apelantei-reclamante A. ca neîntemeiată, iar soluția pronunțata este temeinica și legală, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente. La 28 noiembrie 2019 a formulat întâmpinare și intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Timișoara, susținându-se că reclamanta a solicitat casarea hotărârii din apel pentru motive de netemeinicie, fără să invoce și să dezvolte care sunt motivele de nelegalitate pe care este întemeiată cererea de recurs. Intimata-pârâtă a invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând că din analiza dispozițiilor art. 224 alin. (1) din C. civ. rezultă că obligația statului, dacă există, este una subsidiară, și aceasta intervine numai pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice. Or, instituția bancară CEC Bank S.A. nu este o instituție publică în sensul legii, astfel că obligația statului nu există. De asemenea, s-a menționat că atragerea în litigiu a Statului Român este realizată în temeiul prevederilor art. 2 din Decretul nr. 371/1958 privind organizarea și funcționarea Casei de Economii și Consemnațiuni a Republicii Populare Române, potrivit căruia sumele depuse la CEC sunt garantate de stat. În acest sens, s-a învederat că acest act normativ este abrogat, iar potrivit art. 6 din C. civ. legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. S-a mai arătat că obligația de garanție este una subsidiară, ceea ce presupune că pentru a interveni este necesar a se dovedi faptul că principalul obligat nu poate să își îndeplinească obligațiile, ceea ce, în speță, nu a fost dovedit. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. La data de 10 martie 2020, recurenta-reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului, iar, în subsidiar, în situația în care se va considera necesară recalificarea din oficiu, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să constate ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de către intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.R.F.P. Timișoara. Totodată, a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, prin rezoluția din data de 25 mai 2020 fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru astăzi, 3 noiembrie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Cu titlu prealabil, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor DGRFP Timișoara, prin întâmpinare, Înalta Curte reține că această chestiune a intrat în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., având în vedere că tribunalul a respins această excepție, iar intimatul nu a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte urmează a analiza criticile invocate prin cererea de recurs prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând că nu se impune recalificarea, în subsidiar, cu privire la acest temei de drept în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa cum a menționat recurenta în notele scrise depuse la dosar la 10 martie 2020, având în vedere că nu au fost formulate critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate și, de altfel, acest motiv a fost invocat cu depășirea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, ignorând dispozițiile art. 1591 din vechiul C. civ. privind depozitul, art. 1604 din vechiul C. civ. privind contractul de depozit, art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul CEDO, Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni, Statutul CEC din 1958 și că acțiunea sa este întemeiată cu privire la restituirea sumelor calculate de către pârâtă până la data de 30 iunie 2005, deoarece pentru depozitele constituite nu a primit nicio despăgubire. Această critică nu este fondată. Astfel, ambele instanțe devolutive au reținut că reclamanta are dreptul de a obține restituirea sumelor pe care aceasta le-a depus la CEC, dar au argumentat, în mod just, că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale. Art. 1 din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale, stipulează că "La data de 1 iulie 2005, moneda națională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 RON vechi, aflați în circulație la această dată, vor fi preschimbați pentru 1 leu nou". Dispozițiile din C. civ. de la 1864, reglementând îndatoririle depozitarului, prevăd la art. 1602 că acesta "nu poate să se serveasca de lucrul depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului", iar art. 1604 din același cod stipulează că, "Depozitarul trebuie sa inapoieze tot acel lucru ce a primit. Un depozit de bani, cind depozitarul, conform art. 1602, facuse intrebuintare de dinsul, trebuie sa se restituie in acele monede in care s-a facut, atit in cazul de sporire, cit si in acela de scadere a valorii lor". Așadar, reclamanta este îndreptățită, de principiu, să îi fie restituită exact suma depusă plus dobânzi, indiferent de scăderea sau creșterea valorii monezii, însă aceasta presupune cu necesitate ca respectiva moneda să fie in circulație, impunându-se respectarea prevederilor Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale. Or, recurenta încearcă să înfrângă exigențele acestei norme imperative, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 205.000 RON în aplicarea prevederilor art. 1602 și art. 1604 C. civ. de la 1864, fără a se ține cont de denominarea monedei naționale, ceea ce este imposibil. Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Față de aceste dispozițiile legale, criticile recurentei-reclamante în sensul că legea denominării nu se aplică instituțiilor de credit și unităților Trezoreriei Statului, inclusiv persoanelor fizice care dețin sume de bani la acestea, așa cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1840/10 decembrie 2004 pentru aprobarea Precizărilor referitoare la unele măsuri care trebuiau luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale, nu pot fi primite, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind supuse analizei pentru prima dată în fața instanței de recurs. În cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii extraordinare de atac susține că suma solicitată, respectiv suma depozitată și dobânda, ar reprezenta daune-interese moratorii potrivit art. 1084 și art. 1088 vechiul C. civ. pentru folosirea exclusivă a sumelor ce trebuia restituite în perioada 1990 - iunie 2005 și mai departe până în prezent, depozitul fiind în vigoare, iar soldul neafectat. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel, în acord cu tribunalul, nu a statuat în sensul că reclamanta nu ar fi îndreptățită la restituirea sumelor și la plata de eventuale daune interese, ci a arătat că nu a fost dovedit cuantumul acestora. Astfel, prin solicitarea recurentei-reclamante ca pârâtele să fie obligate la restituirea sumelor depuse pe carnetele de CEC, la care se adaugă dobânzile aferente, adică exact în cuantumul în care acestea au fost depuse, reclamanta fie tinde să ignore dispozițiile Legii nr. 348/2004 privind denominarea, fie tinde să pretindă că sumele exprimate în monedă nouă, dar în același cuantum ar reprezenta repararea prejudiciului pe care pârâtele i l-au produs, ipoteză în care, întinderea acestuia nu a fost dovedită, așa cum a reținut instanța de apel. Totodată, susținerea reclamantei în sensul că pârâtele i-ar datora acesteia sumele de 9069 de RON, 101.250 RON, 101.250 de RON și cu titlu de dobândă ca reprezentând daune interese nu a fost probat de către aceasta sub aspectul întinderii, astfel cum a reținut instanța de apel. Sunt adevărate susținerile recurentei în sensul că orice privare abuzivă de proprietate este nelegală și prejudiciabilă și că întinderea despăgubirii datorate este importantă din perspectiva respectării principiului reparării integrale a prejudiciului în sensul art. 1073 vechiul C. civ., însă, în speță, deși, nu s-a stabilit că reclamanta nu ar fi îndreptățită la restituirea sumelor și la plata de eventuale daune interese, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit cuantumul acestora. Critica recurentei-reclamante prin care aceasta a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu a dovedit cuantumul daunelor-interese moratorii solicitate, având în vedere că, în speță, cuantumul acestora este reprezentat de sumele recunoscute de către CEC Bank la data de 30 iunie 2005, în tabelul depus, excede controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului. Și aceasta, întrucât, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, or, prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Așa fiind, chestiunea privind restituirea sumelor depozitate sub aspectul cuantumului acestora și al întinderii prejudiciului nu poate fi reluată spre analiză în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu aspectele de netemeinicie. Critica recurentei prin care se susține că, în mod greșit și nelegal, instanța de apel reține că acțiunea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, în condițiile în care cererea nu a fost promovată în baza acestui act normativ, este nefondată. Astfel, după cum se poate observa din conținutul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat expres ca temei de drept O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme și, mai mult, prin criticile formulate în apel, a arătat că ar fi discriminatoriu să nu beneficieze de tratament similar cu cel recunoscut prin acest act normativ pentru deponenții vizați. Prin decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în soluționarea cererilor formulate de către titularii de librete C.E.C. de economii cu dobândă și câștiguri în autoturisme, având ca obiect obligarea C.E.C. Bank - S.A. și a statului român la restituirea sumelor depuse și a dobânzii aferente, actualizate cu indicele de inflație, nu sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. în vederea achiziționării de autoturisme. Așadar, O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme nu este aplicabilă în cauză, având în vedere decizia menționată anterior și prevederile art. 1 din acest act normativ, care vizează exclusiv depunerile ce au avut drept scop achiziționarea de autoturisme, ceea ce nu este cazul în speță. Însă, întrucât reclamanta a indicat acest temei de drept și a formulat critici în raport cu O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, nu se poate susține nelegalitatea deciziei recurate, în condițiile în care instanța de apel a răspuns argumentelor formulate prin raportare la acest temei de drept, arătând motivele pentru care nu poate fi reținută susținerea reclamantei în privința discriminării. Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv. Așadar, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..