ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2478/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2909 din 28 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă excepția prematurității introducerii cererii principale, au fost respinse ca prescrise pretențiile reclamantei-pârâte pentru sumele reprezentând plata prețului montajului și punerii în funcțiune a echipamentelor ascensoarelor puse în funcțiune înainte de 29 august 2003, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC U. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă U.R.A.

obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte sumele de 25.785 lei, rest de plată din prețul mărfii livrate și neachitate, 49.199 lei penalități de întârziere aferente, calculate pe perioada 17 martie 2004-6 septembrie 2007 și 10.551,58 lei cheltuieli de judecată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei-reclamante pe capătul de cerere reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităților pentru executarea cu întârziere a obligației de montare și punere în funcțiune a echipamentelor livrate; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională. Împotriva acestei hotărâri și a Încheierii din 8 martie 2007 au formulat apel ambele părți.

Prin decizia comercială nr. 584 din 5 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă și a admis apelul formulat de pârâta-reclamantă și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 5.750 lei cheltuieli de judecată, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a reținut cu privire la apelul declarat de reclamanta-pârâtă că acesta vizează exclusiv încheierea pronunțată în ședința din data de 8 martie 2007 prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele reprezentând plata prețului montajului și punerii în funcțiune a echipamentelor.

În această privință a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este legală, deoarece obligația de plată a pârâtei rezultă din contract, fiind valabilă și în lipsa emiterii vreunei facturi și această obligație s-a născut din momentul încheierii contractului și nu de la data emiterii unei eventuale facturi încât prin raportare la aceste dispoziții, potrivit cărora plata se face în 5 zile de la momentul instalării și punerii în funcțiune a fiecărui produs, dar nu mai târziu de 90 de zile de la livrare și în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că dreptul la acțiune cu privire la ultima tranșă din preț, respectiv suma de 25.317,25 dolari SUA și penalitățile aferente reprezentând 5 % din prețul celor 14 ascensoare instalate și puse în funcțiune în perioada 16 iulie 2002 – 11 august 2003, s-a născut pentru fiecare ascensor în parte în 5 zile de la momentul instalării acestuia și s-a prescris.

Referitor la apelul declarat de către pârâta-reclamantă a reținut că este fondat doar în privința cheltuielilor de judecată, deoarece deși instanța de fond a admis în parte pretențiile reclamantei-pârâte, urmare a constatării ca fiind prescrise a unei părți din aceste pretenții, totuși a obligat pârâta-reclamantă la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Cu privire la restul criticilor s-a reținut că instanța de fond a dat o rezolvare legală excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. fiind respectate atât timp cât scopul prevăzut de lege a fost atins. Referitor la stabilirea datei de la care au fost calculate penalitățile de întârziere s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C. com.

și nu dispozițiile art. 1088 C. com., situație stabilită în mod corect și de către instanța de fond. În privința ultimei critici, instanța de apel a reținut în raport de dispozițiile art. IV alin. (12) că atâta vreme cât apelanta nu face dovada că a transmis ordinul de începere a execuției nu se poate calcula întârzierea în finalizarea lucrărilor, respectiv stabilirea numărului de zile de întârziere ce au curs peste cele 60 prevăzute în contract, în vederea stabilirii penalităților de întârziere. Împotriva acestei din urmă hotărâri, a formulat recurs doar reclamanta-pârâtă considerând-o nelegală, conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitor la întreruperea cursului prescripției atât timp cât nu a sesizat că recunoașterea debitului nu echivalează cu recunoașterea dreptului, în sensul prevăzut de acest text, iar în cauză creanța fusese negociată și consemnată în contract încât singura interpretare care putea fi dată acestei situații era aceea a recunoașterii convenției verbale a părților conform căreia factura să fie emisă la o altă dată decât cea cuprinsă în contract, dată de la care începea să curgă obligația de plată și de la care trebuia calculat termenul de prescripție. Primirea facturii și acceptarea ei la plată înseamnă o întrerupere a cursului prescripției și începerea curgerii unui nou termen de prescripție de la data emiterii facturii.

De asemenea, contrar prevederilor art. 6 din Legea nr. 469/2002, instanța a apreciat că factura fiscală este un instrument de plată, deși nu este enumerat în conținutul textului de lege. Prin ultima critică a arătat că instanța de apel a menținut greșit hotărârea instanței de fond care a apreciat că recunoașterea unei facturi nu se poate face decât expres și pe cale de consecință refuzul poate fi și tacit. Intimata pârâtă-reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește nefondat. În privința primei critici, trebuie reținut astfel cum recunoaște și recurenta că factura nr. 426/2004 emisă de aceasta nu este acceptată expres dar nu poate fi reținută nici afirmația că a fost acceptată tacit în lipsa unor manifestări de voință neîndoielnice care să ateste voința reprezentantului legal al intimatei de a accepta factura, aceasta neavând deci forță probantă în sensul art. 46 C. com.

Prin urmare, susținerea făcută, de altfel, pentru prima dată în recurs, că prin acceptarea tacită a facturii, intimata ar fi acceptat de fapt modificarea convenției sub aspectul datei de la care începe să curgă obligația de plată anume de la data emiterii facturii nu poate fi reținută. Prin cea de a doua critică, recurenta invocă încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002, inaplicabil, însă, în cauză încât nu se poate reține nelegalitatea hotărârii nici din această perspectivă.

Cât privește ultima critică, se invocă de fapt o altă ipoteză contrară susținerilor anterioare aceea a acceptării tacite cu valoare de recunoaștere a pretențiilor și efect întreruptiv asupra cursului prescripției, ceea ce nu poate fi, de asemenea, acceptat, deoarece, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția nu poate fi decât expresă pentru a avea ca efect întreruperea cursului prescripției chiar și pentru considerentul invocat în cadrul primei critici de către recurentă, anume că recunoașterea dreptului are un sens mai larg decât recunoașterea debitului, iar o asemenea recunoaștere nu a avut loc.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea instanței de apel menținută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC U. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 584 din 5 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2009.