ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2478/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 2909

din 28 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a fost respinsă excepția prematurității introducerii cererii

principale, au fost respinse ca prescrise pretențiile reclamantei-pârâte pentru

sumele reprezentând plata prețului montajului și punerii în funcțiune a

echipamentelor ascensoarelor puse în funcțiune înainte de 29 august 2003, a

fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă  SC U.

SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă U.R.A. obligând pârâta-reclamantă să

plătească reclamantei-pârâte sumele de 25.785 lei, rest de plată din prețul

mărfii livrate și neachitate, 49.199 lei penalități de întârziere aferente,

calculate pe perioada 17 martie 2004-6 septembrie 2007 și 10.551,58 lei

cheltuieli de judecată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului

material la acțiune al pârâtei-reclamante pe capătul de cerere reconvențională

având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităților pentru

executarea cu întârziere a obligației de montare și punere în funcțiune a

echipamentelor livrate; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri și a

Încheierii din 8 martie 2007 au formulat apel ambele părți.

Prin decizia comercială nr. 584 din 5

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins,

ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă și a admis apelul formulat de

pârâta-reclamantă și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a

obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 5.750 lei

cheltuieli de judecată, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, curtea

de apel a reținut cu privire la apelul declarat de reclamanta-pârâtă că acesta

vizează exclusiv încheierea pronunțată în ședința din data de 8 martie 2007

prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune

pentru sumele reprezentând plata prețului montajului și punerii în funcțiune a

echipamentelor.

În această privință a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe

este legală, deoarece obligația de plată a pârâtei rezultă din contract, fiind

valabilă și în lipsa emiterii vreunei facturi și această obligație s-a născut

din momentul încheierii contractului și nu de la data emiterii unei eventuale

facturi încât prin raportare la aceste dispoziții, potrivit cărora plata se

face în 5 zile de la momentul instalării și punerii în funcțiune a fiecărui

produs, dar nu mai târziu de 90 de zile de la livrare și în conformitate cu dispozițiile

art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că dreptul la acțiune cu

privire la ultima tranșă din preț, respectiv suma de 25.317,25  dolari SUA și

penalitățile aferente reprezentând 5 % din prețul celor 14 ascensoare instalate

și puse în funcțiune în perioada 16 iulie 2002 – 11 august 2003, s-a născut

pentru fiecare ascensor în parte în 5 zile de la momentul instalării acestuia

și s-a prescris.

Referitor la apelul declarat de

către pârâta-reclamantă a reținut că este fondat doar în privința cheltuielilor

de judecată, deoarece deși instanța de fond a admis în parte pretențiile

reclamantei-pârâte, urmare a constatării ca fiind prescrise a unei părți din

aceste pretenții, totuși a obligat pârâta-reclamantă la plata tuturor

cheltuielilor de judecată.

Cu privire la restul criticilor s-a

reținut că instanța de fond a dat o rezolvare legală excepției

inadmisibilității cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. fiind respectate atât timp cât scopul prevăzut de lege a fost

atins.

Referitor la stabilirea datei de la

care au fost calculate penalitățile de întârziere s-a reținut că sunt

aplicabile dispozițiile art. 43 C. com. și nu dispozițiile art. 1088 C. com.,

situație stabilită în mod corect și de către instanța de fond.

În privința ultimei critici,

instanța de apel a reținut în raport de dispozițiile art. IV alin. (12) că

atâta vreme cât apelanta nu face dovada că a transmis ordinul de începere a

execuției nu se poate calcula întârzierea în finalizarea lucrărilor, respectiv

stabilirea numărului de zile de întârziere ce au curs peste cele 60 prevăzute

în contract, în vederea stabilirii penalităților de întârziere.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a formulat recurs doar reclamanta-pârâtă considerând-o nelegală, conform

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitor la

întreruperea cursului prescripției atât timp cât nu a sesizat că recunoașterea

debitului nu echivalează cu recunoașterea dreptului, în sensul prevăzut de

acest text, iar în cauză creanța fusese negociată și consemnată în contract

încât singura interpretare care putea fi dată acestei situații era aceea a

recunoașterii convenției verbale a părților conform căreia factura să fie emisă

la o altă dată decât cea cuprinsă în contract, dată de la care începea să curgă

obligația de plată și de la care trebuia calculat termenul de prescripție. Primirea

facturii și acceptarea ei la plată înseamnă o întrerupere a cursului

prescripției și începerea curgerii unui nou termen de prescripție de la data

emiterii facturii.

De asemenea, contrar prevederilor

art. 6 din Legea nr. 469/2002, instanța a apreciat că factura fiscală este un

instrument de plată, deși nu este enumerat în conținutul textului de lege.

Prin ultima critică a arătat că

instanța de apel a menținut greșit hotărârea instanței de fond care a apreciat

că recunoașterea unei facturi nu se poate face decât expres și pe cale de

consecință refuzul poate fi și tacit.

Intimata pârâtă-reclamantă a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se găsește

nefondat.

În privința primei critici, trebuie

reținut astfel cum recunoaște și recurenta că factura nr. 426/2004 emisă de

aceasta nu este acceptată expres dar nu poate fi reținută nici afirmația că a

fost acceptată tacit în lipsa unor manifestări de voință neîndoielnice care să

ateste voința reprezentantului legal al intimatei de a accepta factura, aceasta

neavând deci forță probantă în sensul art. 46 C. com.

Prin  urmare, susținerea făcută, de

altfel, pentru prima dată în recurs, că prin acceptarea tacită a facturii,

intimata ar fi acceptat de fapt modificarea convenției sub aspectul datei de la

care începe să curgă obligația de plată anume de la data emiterii facturii nu

poate fi reținută.

Prin cea de a doua critică,

recurenta invocă încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002, inaplicabil, însă,

în cauză încât nu se poate reține nelegalitatea hotărârii nici din această

perspectivă.

Cât privește ultima critică, se

invocă de fapt o altă ipoteză contrară susținerilor anterioare aceea a

acceptării tacite cu valoare de recunoaștere a pretențiilor și efect

întreruptiv asupra cursului prescripției, ceea ce nu poate fi, de asemenea,

acceptat, deoarece, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția nu poate fi decât expresă pentru a avea ca efect

întreruperea cursului prescripției chiar și pentru considerentul invocat în

cadrul primei critici de către recurentă, anume că recunoașterea dreptului are

un sens mai larg decât recunoașterea debitului, iar o asemenea recunoaștere nu

a avut loc.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea instanței de

apel menținută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC U. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 584 din 5 decembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

19 octombrie 2009.