ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5590/2008

Deliberând în condițiile art.

256

C. proc. civ., asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 1514 din 22 noiembrie 2007 a respins ca nefondată

cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte, de restrângere a

dreptului la liberă circulație în Elveția a pârâtului A.D.C., cu motivarea că

limitările acestui drept conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) și (4) din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop

legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și

în această materie prin prisma raportului de proporționalitate între scopul

urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele

folosite pentru realizarea lui.

Tribunalul a apreciat că măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului pe

teritoriul Confederației Elvețiene este disproporționată în raport cu scopul

urmărit prin adoptarea acestei măsuri. Returnarea pârâtului din Elveția la data

de 13 octombrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român

cu Elveția nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului,

ingerință ce nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și

proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 98 din 6 februarie 2008, a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței arătate, cu

motivarea că România a devenit cetățean al Uniunii Europene, fiind astfel

aplicabile dispozițiile Directivei 2004/38/CE.

În raport de dispozițiile acestei

directive, limitarea dreptului la liberă circulație al cetățeanului statului

membru U.E. nu poate fi aplicată de către vreun stat, decât în condițiile în

care returnarea s-a dispus din motive de încălcare a dispozițiilor legale, de

punere în pericol a ordinii publice, a siguranței naționale, ori a sănătății

publice.

Cum instanța de judecată este

chemată să verifice respectarea dreptului fundamental la libera circulație a

părții, în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 25 din Constituția

României, susținerea apelantei în sensul că instanța română nu ar fi în măsură

să pună în discuție condițiile în care intimatul pârât a fost returnat, este

nefondat.

Decizia a fost recurată de către

pârât, fiind criticată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru considerentele ce urmează:

Pârâtul a fost returnat din Elveția,

stat care nu este membru U.E., astfel încât motivarea instanței referitoare la

dreptul la liberă circulație în a cărei componență intră dreptul de a părăsi teritoriul

României cu scopul de a circula pe teritoriul Uniunii Europene, nu este

conformă situației pârâtului.

Dispoziția art. 38 din Legea nr.

248/2005 nu condiționează instituirea restricției exercitării dreptului la

liberă circulație decât de returnarea prin Acordul de readmisie.

De asemenea, dispozițiile art. 5 din

același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii

români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care se află și acela de

a respecta legislația statului în care se află.

Analizând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a textelor de lege

incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce succed:

Într-adevăr, Confederația Elvețiană

nu este membru a Uniunii europene însă, îi sunt aplicabile prin ratificare

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Drept urmare, rămân valabile

considerațiile referitoare la incidența Protocolului nr. 4 la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale invocate și de către

prima instanță.

Având ca punct de plecare cauza

Olivieira împotriva Olandei, analiza circumstanțială la datele speței a

calităților cerute Legii nr. 248/2005, pe baza căreia autoritățile naționale

române dispune restrângerea libertății de mișcare în condițiile art. 2

paragrafele 3 și 4 anterior evocate, cât și analiza necesității

proporționalității ei cu scopul pentru care aceasta a fost edictată presupun,

dincolo de cerința ca măsura solicitată să aibă o bază legală în „dreptul

intern”, și examinarea calităților „legii” în cauză, anume ca ea să fie

accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Cum acest

caz normativ a fost publicat în Monitorul oficial, tribunalul apreciată că este

îndeplinită condiția accesibilității legii.

În ceea ce privește previzibilitatea

ei, văzând modalitatea de reglementare prin art. 38 și art. 39 din Legea nr.

248/2005 a procedurii judiciare de restrângere a exercițiului dreptului la

liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, ce presupune

posibilitatea formulării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se ia

această măsurăm indicarea categoriilor de persoane cărora li se poate aplica

măsura în discuție, tribunalul apreciază că există suficiente garanții

împotriva oricăror abuzuri ce s-ar putea produce, măsura analizată fiind

„prevăzută de lege”, în sensul dispozițiilor art. 2 paragraful 3 din Protocolul

nr. 4.

Fiind vorba despre restrângerea

dreptului de circulație, se impune a fi analizat și dacă această măsură este

justificată de interesul public într-o societate democratică, iar sub acest

aspect, tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Confederației Elvețiene, măsură a

cărei instituire se solicită pentru o perioadă de cel mult trei ani, este

disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu

consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenție.

Returnarea pârâtului din Elveția, la

data de 13 octombrie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de statul

român cu Elveția, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența

unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului.

Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală

de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 98 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2008.