ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5590/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1514 din 22 noiembrie 2007 a respins ca nefondată cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte, de restrângere a dreptului la liberă circulație în Elveția a pârâtului A.D.C., cu motivarea că limitările acestui drept conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) și (4) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și în această materie prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Confederației Elvețiene este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri. Returnarea pârâtului din Elveția la data de 13 octombrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu Elveția nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului, ingerință ce nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 98 din 6 februarie 2008, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței arătate, cu motivarea că România a devenit cetățean al Uniunii Europene, fiind astfel aplicabile dispozițiile Directivei 2004/38/CE.

În raport de dispozițiile acestei directive, limitarea dreptului la liberă circulație al cetățeanului statului membru U.E. nu poate fi aplicată de către vreun stat, decât în condițiile în care returnarea s-a dispus din motive de încălcare a dispozițiilor legale, de punere în pericol a ordinii publice, a siguranței naționale, ori a sănătății publice. Cum instanța de judecată este chemată să verifice respectarea dreptului fundamental la libera circulație a părții, în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 25 din Constituția României, susținerea apelantei în sensul că instanța română nu ar fi în măsură să pună în discuție condițiile în care intimatul pârât a fost returnat, este nefondat.

Decizia a fost recurată de către pârât, fiind criticată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează: Pârâtul a fost returnat din Elveția, stat care nu este membru U.E., astfel încât motivarea instanței referitoare la dreptul la liberă circulație în a cărei componență intră dreptul de a părăsi teritoriul României cu scopul de a circula pe teritoriul Uniunii Europene, nu este conformă situației pârâtului. Dispoziția art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu condiționează instituirea restricției exercitării dreptului la liberă circulație decât de returnarea prin Acordul de readmisie. De asemenea, dispozițiile art. 5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care se află și acela de a respecta legislația statului în care se află.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Într-adevăr, Confederația Elvețiană nu este membru a Uniunii europene însă, îi sunt aplicabile prin ratificare dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Drept urmare, rămân valabile considerațiile referitoare la incidența Protocolului nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale invocate și de către prima instanță.

Având ca punct de plecare cauza Olivieira împotriva Olandei, analiza circumstanțială la datele speței a calităților cerute Legii nr. 248/2005, pe baza căreia autoritățile naționale române dispune restrângerea libertății de mișcare în condițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 anterior evocate, cât și analiza necesității proporționalității ei cu scopul pentru care aceasta a fost edictată presupun, dincolo de cerința ca măsura solicitată să aibă o bază legală în „dreptul intern”, și examinarea calităților „legii” în cauză, anume ca ea să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Cum acest caz normativ a fost publicat în Monitorul oficial, tribunalul apreciată că este îndeplinită condiția accesibilității legii.

În ceea ce privește previzibilitatea ei, văzând modalitatea de reglementare prin art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 a procedurii judiciare de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, ce presupune posibilitatea formulării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se ia această măsurăm indicarea categoriilor de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție, tribunalul apreciază că există suficiente garanții împotriva oricăror abuzuri ce s-ar putea produce, măsura analizată fiind „prevăzută de lege”, în sensul dispozițiilor art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4. Fiind vorba despre restrângerea dreptului de circulație, se impune a fi analizat și dacă această măsură este justificată de interesul public într-o societate democratică, iar sub acest aspect, tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Confederației Elvețiene, măsură a cărei instituire se solicită pentru o perioadă de cel mult trei ani, este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Returnarea pârâtului din Elveția, la data de 13 octombrie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu Elveția, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 98 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2008.