CASE OF BAKHAREV AND OTHERS v. RUSSIA

Prima secțiune CAUZĂ DE BAKHAREV ȘI ALȚII v. RUSSIA (Dociunea nr. 32786/04) HOTĂRÂREA Strasburg 18 septembrie 2008 FINAL 18/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bakharev și alții c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judecători și Søren Nielsen, grefierul Secțiunii care a deliberat în privat la 28 august 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 32786/04) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șapte resortisanți ruși, dr. Aleksandr Aleksandr Alekseyeevich Bakharev (nascut în 1956), Georgiy Semenovich Dyachkov (nascut în 1950), Aleksandr Viktorovich Geraskin (nascut în 1960), Nikolay Ivanovich Gorbunov (nascut în 1950), Anatoliy Pavlovich Semenov (nascut în 1948), Aleksandr Vladislavovich Shchemelev (nascut în 1961), și Yuriy Vasilyevich Yevdokimov (nascut în 1957) („candidații”), la 10 august 2004. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Laptev, fostul reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 17 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții locuiesc în Kamensk-Uralskiy, un oraș din regiunea Sverdlovsk. În calitate de victime ale lui Chernobyl, reclamanții au dreptul la beneficii. Având în vedere că au fost subplagate, au depus în judecată autorității locale de bunăstare. La 25 iulie 2003, Curtea de District Krasnogorskiy din Kamensk-Uralskiy a deținut pentru solicitanți, le-a acordat amânări și a fixat noi sume de beneficii periodice cu ajustarea ulterioară a costurilor de viață. Această hotărâre a devenit obligatorie la 23 septembrie 2003. Potrivit Guvernului, hotărârea a fost aplicată treptat până la 1 iulie 2005. Potrivit reclamanților, hotărârea nu a fost aplicată pe deplin, deoarece ajustarea costului de viață a fost incompletă. La 28 martie 2006, Curtea de District a confirmat că până în acea dată ajustarea costului de viață a fost incompletă. II. În temeiul articolului 9 din Legea Federală privind procedurile de executare din 21 iulie 1997, un judecător trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de două luni. În temeiul articolului 242.2.2.6 din Codul bugetar din 31 iulie 1998, Ministerul Finanțelor trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de trei luni. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la aplicarea întârziere a hotărârii. În măsura în care este relevant, aceste articole au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiție echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a recunoscut că aplicarea întârzieră a încălcat drepturile reclamanților, susținând totuși că reclamanții și-au pierdut statutul de victime, deoarece hotărârea a fost executată pe deplin și deoarece reclamanții au refuzat ofertele de soluționare. Ei au concluzionat că cererea trebuie să fie eliminată din lista de cazuri a Curții. 10. Reclamanții au susținut că nu și-au pierdut statutul de victime, deoarece hotărârea nu a fost executată pe deplin. 11. Curtea a refuzat mai devreme să elimine cazurile în care reclamanții au refuzat soluționarea (a se vedea, cu alte referințe, Svitich c. Rusia, nr. 39013/05, § 21, 31 iulie 2007). Curtea va face acest lucru și în acest caz. 12. Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, subliniază, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. Meritii 13. Guvernul a recunoscut că drepturile reclamanților în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. au fost încălcate. 14. În circumstanțele prezentului caz, Curtea nu constată niciun motiv de a reține altfel. În consecință, a existat o încălcare a acestor articole. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 15. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 16. În ceea ce privește prejudiciu material, reclamanții au solicitat sumele neașteptate în temeiul hotărârii din 25 iulie 2003. 17. Guvernul a subliniat că, la data în care Curtea le-a anunțat cererea, nu s-a încheiat nici o sumă, dar că, mai târziu, datoriile au început să crească din nou. 18. Curtea reiterează că încălcarea constatată este cel mai bine remediată prin a pune reclamanții în poziția pe care ar fi fost în cazul în care Convenția ar fi fost respectată. Prin urmare, Guvernul trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, executarea atribuției întârziate ale instanței interne (a se vedea, cu alte referințe, Poznakirina c. Rusia , nr. 25964/02, § 33, 24 februarie 2005). 19. În ceea ce privește prejudiciile morale, fiecare reclamant a solicitat 20.000 de euro (EUR). 20. Guvernul a respins această cerere din cauza faptului că au recunoscut o încălcare a drepturilor reclamanților și a oferit soluționarea. 21. Curtea acceptă că reclamanții au fost suferiți de punerea în aplicare a hotărârii întârziată. Curtea își atribuie evaluarea pe o bază echitabilă a fiecărui reclamant 2 000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 22. Reclamanții nu au formulat nicio cerere pentru costurile și cheltuielile. În consecință, Curtea nu promite nicio atribuire în acest sens. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) că Statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție asigură, prin mijloace adecvate, executarea atribuirii pronunțate de instanța internă și, în plus, plătește fiecare reclamant 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformate în ruble ruse la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

BAKHAREV AND OTHERS v. RUSSIA

(Application no. 32786/04)

JUDGMENT

STRASBOURG

18 September 2008

FINAL

18/12/2008

This judgment may be subject to editorial revision.

In the case of Bakharev and Others v. Russia,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 28 August 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 32786/04) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by seven Russian nationals, Messrs Aleksandr Alekseyevich Bakharev (born in 1956), Georgiy Semenovich Dyachkov (born in 1950), Aleksandr Viktorovich Geraskin (born in 1960), Nikolay Ivanovich Gorbunov (born in 1950), Anatoliy Pavlovich Semenov (born in 1948), Aleksandr Vladislavovich Shchemelev (born in 1961), and Yuriy Vasilyevich Yevdokimov (born in 1957) (“the applicants”), on 10 August 2004.

2.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr

P.

Laptev, the former Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

3.

On 17 November 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. It also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants live in Kamensk-Uralskiy, a town in the Sverdlovsk Region.

5.

As victims of Chernobyl, the applicants were entitled to benefits. Considering themselves underpaid, they sued the local welfare authority. On 25 July 2003 the Krasnogorskiy District Court of Kamensk-Uralskiy held for the applicants, awarded them arrears, and fixed new amounts of periodic benefits with subsequent cost-of-living adjustment. This judgment became binding on 23 September 2003.

6.

According to the Government, the judgment was gradually enforced by 1

July 2005. According to the applicants, the judgment was not enforced fully, because the cost-of-living adjustment had been incomplete. On 28 March 2006 the District Court confirmed that to that date the cost-of-living adjustment had been incomplete.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

7.

Under section 9 of the Federal Law on Enforcement Proceedings of 21

July 1997, a bailiff must enforce a judgment within two months. Under section 242.2.6 of the Budget Code of 31 July 1998, the Ministry of Finance must enforce a judgment within three months.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1

8.

The applicants complained under Article 6 of the Convention and Article

1 of Protocol No. 1 about the delayed enforcement of the judgment. Insofar as relevant, these Articles read as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair

... hearing ... by [a] ... tribunal...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

A.

Admissibility

9.

The Government admitted that the delayed enforcement had breached the applicants’ rights. The Government argued, however, that the applicants had lost their status as victims, because the judgment had been enforced fully, and because the applicants had refused settlement offers. They concluded that the application had to be struck out of the Court’s list of cases.

10.

The applicants argued that they had not lost their status as victims, because the judgment had not been enforced fully.

11.

The Court has earlier refused to strike out cases where applicants refused settlement (see, with further references,

Svitich v. Russia

, no.

39013/05, §

21, 31

July 2007). The Court will do so in this case too.

12.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

13.

The Government admitted that the applicants’ rights under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 had been breached.

14.

In the circumstances of the present case the Court finds no reason to hold otherwise. Accordingly, there has been a violation of these Articles.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

15.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

16.

In respect of pecuniary damage, the applicants claimed sums outstanding under the judgment of 25 July 2003.

17.

The Government pointed out that on the date when the Court had given them notice of the application, no sum was outstanding, but that later the debts began to accrue again.

18.

The Court reiterates that the violation found is best redressed by putting the applicants in the position they would have been if the Convention had been respected. The Government shall therefore secure, by appropriate means, the enforcement of the domestic court’s outstanding award (see, with further references,

Poznakhirina v. Russia

, no.

25964/02, § 33, 24

February 2005).

19.

In respect of non-pecuniary damage, each applicant claimed 20,000

euros (EUR).

20.

The Government rejected this claim on the ground that they had acknowledged a breach of the applicants’ rights and offered settlement.

21.

The Court accepts that the applicants were distressed by the delayed enforcement of the judgment. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards each applicant EUR 2,000 under this head.

B.

Costs and expenses

22.

The applicants made no claim for the costs and expenses. Accordingly, the Court makes no award in this respect.

C.

Default interest

23.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1;

3.

Holds

(a)

that the respondent State, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44 §

2 of the Convention, shall secure, by appropriate means, the enforcement of the award made by the domestic court, and in addition pay each applicant EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Russian roubles at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 18 September 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President