ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6162/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 februarie 2005, reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta RA

D.E.T. București, anularea deciziei nr. 17 din 1 februarie 2005 emisă de

pârâtă, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a

imobilului, casă și teren aferent, situat în localitatea Buzău.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că s-a adresat pârâtei cu notificarea înregistrată sub nr. 84 din 11

februarie 2002, solicitând restituirea în natură a bunului menționat, ce a

aparținut lui I.G.D., a cărei succesoare este în calitate de nepoată de frate

și căruia i-a fost preluat în mod abuziv nemișcătorul, obiect al notificării.

A învederat că vine la moștenirea de

cujusului, în calitatea arătată, urmare a renunțării la succesiunea acestuia

exprimată de persoanele din prima clasă de moștenitori, descendenții și soțul

supraviețuitor.

Greșit s-a reținut că bunul litigios

ar fi fost donat statului prin actul confirmativ al acesteia materializat în

declarația de renunțare la succesiunea defunctului, întrucât manifestarea de

voință arătată nu era aptă să producă efectele juridice invocate, deoarece nu

era întrunită cerința impusă de dispozițiile art. 813 C. civ., preluarea

bunului pe temeiul arătat, echivalând cu o preluare abuzivă în sensul Legii nr.

10/2001.

În cauză, la termenul din 10 mai

2006, urmare a completării cererii introductive și cu cererea de anulare a

deciziei nr. 96/2004 astfel cum a fost completată cu dispoziția nr. 127/2004,

emise de aceeași pârâtă, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât

Sindicatul Învățământului Preuniversitar Buzău, beneficiarul actelor

administrative menționate, cu privire la care, ulterior, s-a constatat că nu

are calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 247 din 21

februarie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de

cerere privind anularea deciziei nr. 96/2004, care a fost respins din acest

considerente.

A fost respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 17 din 1 august 2005 emisă de

pârâta RA D.E.F. București.

S-a reținut, în esență, că, în

raport de prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 reclamanta nu

are la îndemână calea de atac exercitată, fiind un terț față de raportul

juridic izvorât din Legea nr. 10/2001 și născut între cele două intimate.

În ceea ce privește fondul pricinii,

s-a reținut că succesorii proprietarului bunului, copiii și soția

supraviețuitoare, au renunțat la drepturile lor succesorale privind averea

defunctului, în favoarea unei persoane juridice.

Nu au fost însușite susținerile

reclamantei privind nulitatea donației, întrucât aceasta nu s-a prevalat de o

hotărâre judecătorească în acest sens, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât succesorii direcți ai

defunctului au confirmat explicit donația după moartea autorului lor, bunul

solicitat nu mai poate face parte din masa succesorală pe care reclamanta

pretinde că și-a însușit-o prin declarația de acceptare a succesiunii

autentificate sub nr. 541/2003 de către notarul public F.E.R..

Hotărârea primei instanțe a fost

confirmată prin decizia civilă nr. 641 A din 15 octombrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, care a respins ca nefondat apelul reclamantei, întrucât autorul său a

donat acest bun, iar reclamanta nu a invocat și nici prezentat o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să fi fost admisă acțiunea

în anulare sau constatarea nulității actului de donație.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost

încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său,

reclamanta a învederat că autorul său nu a procedat niciodată, în cursul vieții

sale, la liberalitatea reținută de instanțe, manifestarea de voință pretinsă în

cauză neîntrunind cerințele imperative prescrise de art. 813 C. civ., privind

forma solemnă a actului juridic ce o materializează, cerința impusă sub

sancțiunea nulității absolute a actului invocat și care nu poate fi acoperită

prin confirmare (art. 1168 C. civ.).

Instanțele au schimbat înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în sensul că

a considerat că moștenitorii renunțători la succesiunea de cujusului, ar fi

autorii săi.

A subliniat că notificarea și,

implicit declanșarea procedurii judiciare au fost exercitate în calitatea sa,

invocată, de colateral privilegiat al autorului său și care vine la moștenire

tocmai urmare a manifestării de voință a succesorilor din prima clasă de

moștenitori și care au înțeles să renunțe la succesiunea proprietarului

bunului.

Greșit a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active pentru capătul de cerere privind anularea deciziei

nr. 96/2004 completată cu decizia nr. 127/2004, întrucât are calitatea de

persoană îndreptățită cerută de textul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 247/2005

putând fi deci titularul căii de atac prevăzute de aceste dispoziții legale.

S-a mai învederat necesitatea

pronunțării hotărârii în contradictoriu și cu beneficiarul actelor

administrative arătate, elemente ce justifică judecarea cererii sale pe fond și

în același cadru procesual pentru a se evita posibilitatea existenței a două

titluri de proprietate pentru unul și același bun.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Cu notificarea înregistrată sub nr.

84 din 11 februarie 2002, reclamanta C.F. a solicitat RA D.E.F. București,

restituirea în natură a imobilului, casă și teren, în suprafața de 600 mp,

situat în municipiul Buzău, în calitatea de unică moștenitoare legală,

colateral privilegiată al defunctului D.G.I. și din al cărui patrimoniu se

susține că a fost preluat în mod abuziv bunul de către stat în anul 1948.

Notificarea a fost soluționată prin

decizia nr. 17 din 1 februarie 2005 de pârâtă, unitate deținătoare, care a

respins cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului, obiect al

notificării, întrucât autorii săi nu au calitate de persoane fizice

îndreptățite la restituire în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că descendenții

proprietarului bunului p reluat de stat, au renunțat la succesiunea autorului

lor, confirmând după moartea acestuia manifestarea de voință a defunctului de a

dona imobilul unei persoane juridice, sens în care a fost invocată declarația autentică

înregistrată la Tribunalul Ilfov, secția I civilă comercială, sub nr. 3938 din

19 aprilie 1948.

Considerentele sus enunțate și care

au justificat respingerea notificării, au fost în mod greșit însușite de

instanțe în faza judiciară a procedurii care, suplimentar, au reținut netemeinicia

cererii reclamantei și pentru neîndeplinirea cerinței art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. unic pct. 1 din

Titlul I al O.U.G. nr. 209/2005 privind inexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile de anulare sau constatare a nulității actului de

donație.

Aceasta pentru că înscrisul indicat

și considerat de participanții la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001,

ca fiind un act de donație în sensul art. 813 C. civ., urmare a confirmării

donației de moștenitorii legali, „exprimată verbal” de autorul său, nu

întrunește niciunul dintre caracterele juridice ale contractului invocat.

Potrivit dispoziției legale

enunțate, contractul de donație este un contract solemn, pentru a cărui validitate

este necesară forma înscrisului autentic, cerința prevăzută

ad validitatem

și a cărei neîndeplinire atrage nulitatea absolută a actului juridic analizat.

Solemnitatea acestui act este determinată de faptul că acest contract este un

contract cu titlu gratuit din categoria liberalităților (cu consecințe asupra

patrimoniului celui care dispune, care se micșorează cu un bun sau drept, fără

a primi un echivalent al acestuia).

Intenția liberală (

animus donandi

)

trebuie să existe la momentul încheierii contractului.

Contractul enunțat este un contract

translativ de proprietate, dreptul transmițându-se prin acordul părților

exprimat cu respectarea condițiilor de formă cerute de lege.

Prezentarea succintă a caracterelor

juridice ale contractului de donație, reliefează, fără echivoc, că în speță,

„exprimarea verbală” a de cujusului în sensul de a gratifica o persoană

juridică și căreia a încercat să i se dea aparența de valabilă întocmire prin

îmbrăcarea sa în forma „declarației” autentificate din 19 aprilie 1948, dată de

moștenitorii legali ai defunctului și reținută ca pretins act de donație, nu

poate nici într-un caz să constituie un atare contract, și care astfel să

atragă aplicabilitatea ipotezei art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocate

de instanță.

Mai mult, chiar și în cazul în care s-ar

considera că prin „declarația” arătată, moștenitorii legali ai defunctului ar

fi confirmat explicit manifestarea de voință a autorului său, ceea ce, pentru

cele sus expuse nu ar fi admisibil, se reține că pentru a opera transmisiunea

drepturilor succesorale în modalitatea arătată este necesar ca succesibilul să

facă acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii, ori, prin însăși actul

juridic invocat, succesibilii defunctului și-au exprimat opțiunea de a renunța

la succesiunea defunctului.

Or, potrivit art. 696 C. civ.

„eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede”. Aceasta

înseamnă, în raport și de dispozițiile art. 686 C. civ., în dreptul civil

român, transmisiunea succesorală nu este obligatorie pentru moștenitori și,

prin urmare nu are caracter definitiv. Succesorul, prin actul său unilateral de

voință, poate fie să-și confirme titlul de moștenitor, acceptând moștenirea,

fie să-l lepede, renunțând la succesiune.

Dreptul de opțiune succesorală nefiind

decât dreptul de a alege între confirmarea și lepădarea calității de

moștenitor, este nedespărțit legal de dreptul la moștenire și se transmite, din

cauză de moarte, odată cu acest din urmă drept. Actul juridic al opțiunii

succesorale este declarativ de drepturi și produce efecte retroactive care urcă

până la moartea defunctului. Cei succesiv chemați la moștenire nu sunt, unii

față de alții succesori în drepturi, ci ei succed direct defunctului, de la

deschiderea moștenirii și deci trebuie să aibă vocație la moștenirea de

cujus-ului.

Or, în speță, materializând voința

succesorilor defunctului de a renunța la succesiunea acestuia renunțătorii nu

puteau, în același timp să și renunțe și să facă și presupusul act confirmativ

al donației, care putea fi făcut doar în cazul acceptării succesiunii, întrucât

ei erau considerați, în conformitate cu prevederile art. 696 C. civ. sus

invocate că nu au fost niciodată erede.

Reținând deci, unicitatea dreptului

de opțiune succesorală și care, în speță, s-a manifestat în sensul renunțării

în mod expres la succesiunea defunctului, întocmită în forma prescrisă de lege,

se constată ca greșite considerentele privind validitatea transmiterii

dreptului de proprietate asupra bunului litigios în modalitatea reținută de

instanțe și care, în atare condiții, nu impune nici îndeplinirea cerinței

prescrisă de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Făcând aplicațiunea art. 697 C.

civ., potrivit căruia „partea renunțătorului profitor coerezilor săi; dacă este

singur, succesiunea trece la gradul următor” și constatând că în cauză

reclamanta, în calitate de colateral privilegiat a făcut singură acte de

acceptare a succesiunii de cujus-ului, confirmate prin declarația autentificată

sub nr. 541 din 11 februarie 2003 și prin însăși notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, se va reține, în acord cu prevederile art. 4, alin. (2),

(3) din lege, calitatea sa de persoană îndreptățită în accepțiunea legii

speciale de reparație și prin urmare vocația de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială.

Față de cele ce preced și constatând

că, în mod greșit instanțele au soluționat cauza fără a intra în cercetarea

fondului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantei va

fi admis cu consecința casării hotărârilor astfel pronunțate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta C.F. împotriva deciziei nr. 641 A din 15 octombrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată precum și

sentința nr. 247 din 21 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, și trimite cauza, pentru rejudecare, la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 octombrie 2008

.