ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9443/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002, Tribunalul Buzău a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă și a admis acțiunea reclamanților G.M.A., A.D. și A.E., în contradictoriu cu pârâta SC R. SA București, sucursala Buzău, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, și a respins cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin mai multe adrese, pârâta a comunicat reclamanților că nu poate da curs cererii acestora, neconformându-se dispozițiilor instituite de Legea nr. 10/2001 de a se pronunța printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, comunicând reclamanților punctul de vedere numai printr-o adresă.

Față de această situație, excepția prescripției invocată de pârâtă a fost respinsă, reținându-se că termenul prevăzut de lege începe să curgă de la data emiterii deciziei sau dispoziției. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceasta a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 10/2001 a repus în termenul de acceptare a succesiunii pe moștenitori, care pot să-și valorifice dreptul prin notificarea adresată în temeiul legii persoanei deținătoare, dreptul de a accepta moștenirea aparținând în exclusivitate moștenitorilor. Pe fondul cauzei, s-a reținut că, reclamanții sunt moștenitorii lui G.B., proprietarul imobilului în litigiu ce a fost preluat fără titlu de către stat, identificat în raportul de expertiză și evaluat la prețul de circulație la suma de 700.000 lei, astfel încât prin aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acțiunea a fost admisă, cu mențiunea că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din aceeași lege.

Cererea de chemare în garanție, formulată de reclamanți a fost respinsă cu motivarea că este prematur introdusă, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă împotriva societății privatizate privind restituirea în natură a imobilului deținut, astfel cum prevăd dispozițiile art. 32 4 alin. (l), (2), (3) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare. Prin decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SA București prin sucursala Buzău și a obligat-o să plătească 14.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Instanța de apel a reținut în esență că, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, apelanta avea obligația să comunice intimaților reclamanți decizia pronunțată în urma soluționării notificării, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Necomunicarea acestei decizii a determinat continuarea demersurilor din partea intimaților reclamanți pentru retrocedarea imobilului de către societatea apelantă, ultimul răspuns fiind transmis cu adresa nr. 805 din 5 iunie 2002, iar acțiunea reclamanților a fost înregistrată la 26 iunie 2002, situația în raport cu care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin decizia civilă nr. 6173 din 9 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei SC R. SA București, prin sucursala Buzău, împotriva deciziei civile nr. 78 din 8 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești și a modificat decizia recurată, în sensul că a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 593 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la cererea de chemare în garanție, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

A fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului numai în aceste limite. Sub acest aspect s-a avut în vedere că, Tribunalul Buzău ca instanță de fond, prin sentința civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002 a soluționat pe excepție cererea de chemare în garanție pe care a respins-o ca prematură, fără să pună acest aspect în discuția părților, lipsindu-le de dreptul la apărare. Soluția a fost confirmată de Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003, atacată cu recurs, în considerentele căreia se menționează că a fost respinsă corect cererea de chemare în garanție ca prematură. Față de situația menționată, s-a constatat și s-a reținut, că în privința soluționării cererii de chemare în garanție, respinsă ca prematură, fără a fi pusă în discuția părților excepția de prematuritate, instanța a încălcat principiile dreptului la apărare, oralității și contradictorialității, care guvernează procesul civil.

În fond, după casare, fiind pusă în discuția părților excepția prematurității cererii de chemare în garanție, curtea a reținut ca nefondat apelul. Pentru a pronunța această soluție, a avut în vedere dispozițiile art. 32 4 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, care prevăd că instituțiile publice implicate în restituirea în natură a imobilelor asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat și vor plăti acestor societăți, o despăgubire, ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor ce au fost deținute de societatea comercială, către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri definitive și irevocabile.

Dat fiind faptul că, în speță nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă împotriva societății privatizate privind restituirea în natură a imobilului, corect a apreciat instanța de fond cu privire la prematuritatea cererii de intervenție. În plus, prevederile art. 32 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, prevăd că, despăgubirea se stabilește de comun acord cu societatea comercială, iar în caz de divergență prin justiție, în cauză nefiind dovedită existența unei astfel de concilieri. Împotriva deciziei nr. 1063 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, în termen legal a declarat recurs SC R. SA București care, invocând art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. susține următoarele: Într-o primă critică se arată de recurentă că, hotărârea instanței de apel este nulă, fiind pronunțată împotriva altor persoane decât cele menționate prin cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție.

în acest sens, susține că, deși parte în proces conform cererii de chemare în garanție este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea nu s-a pronunțat în contradictoriu cu Statul Român, motiv pentru care, potrivit art. 105 C. proc. civ. este nulă. Se mai arată că, nulitatea hotărârii trebuie reținută și în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul pârâtei recurente, a admis în parte apelul împotriva hotărârii instanței de fond, numai în ceea ce privește cererea de chemare în garanție. Ținând seama de dispozițiile art. 315, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție era obligatorie pentru instanța de apel, și cu toate acestea, contrazicând respectiva dispoziție, la rejudecare s-a respins din nou apelul în întregime, deși el fusese deja în parte admis.

În ceea ce privește critica, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, instanța de apel prin respingerea cererii de chemare în garanție, ca prematură, a ignorat temeiul de drept al cererii de chemare în garanție prevăzut de art. 1503 alin. (2) C. civ., referitor la garanția pentru evicțiune în cazul bunurilor aduse ca aport în natură. Mai susține recurenta, că cererea de chemare în garanție este prin natura ei o cale procedurală prin care se valorifică pretenții ce sunt sub semnul eventualității și care se vor naște numai sub condiția admiterii cererii principale. Față de aceste aspecte, consideră recurenta că datorită naturii acestei cereri, condiția nașterii dreptului pentru cererea de chemare în garanție nu trebuia apreciată în raport de data introducerii acțiunii, ci dimpotrivă, din momentul soluționării litigiului, pentru ca litigiul să poată fi soluționat mai rapid și fără a se da posibilitatea unor litigii ulterioare.

Recursul va fi respins pentru următoarele considerente: În speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 C. proc. civ. Astfel, susținerea recurentei potrivit căreia „hotărârea este nulă, fiind pronunțată împotriva altor persoane decât cele menționate prin cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție'", deoarece Statul Român este reprezentat în relațiile cu părțile și cu terții numai de către Ministerul Finanțelor Publice. D.G.F.P. Buzău era abilitată să reprezinte Ministerul Finanțelor Publice numai în baza unui mandat general pentru a efectua toate actele procedurale necesare soluționării cauzei. Acel mandat există la dosar, fiind comunicat de către autoritate, chiar de la sesizarea instanței de fond.

Nici celelalte critici nu sunt fondate, deoarece așa cum s-a arătat anterior, înalta Curte de Casație și Justiție a trimis spre rejudecare hotărârea numai în privința cererii de chemare în garanție. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. și anume, lipsește obligația de garanție sau de restituire a Ministerului Finanțelor Publice față de pârâta recurentă, în eventualitatea admiterii pretențiilor reclamantului. Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidență, prin care reclamantul sau pârâtul pot introduce în procesul civil o altă persoană, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție.

Temeiul unei astfel de cereri trebuie să îl constituie obligația de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii, a contractului sau a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc în speța de față. între Ministerul Finanțelor Publice și recurentă nu există nicio obligație de garanție. Nu se poate reține că, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi primit acțiuni pe care le-a valorificat, aceste acțiuni fiind primite pentru valorificare în procesul de privatizare de către A.V.A.S., în calitate de autoritate specializată în administrarea participațiilor statului. Corect a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 32 4 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, text ce reglementează posibilitatea deținătorului care a pierdut dreptul de proprietate de a se îndrepta pentru despăgubiri cu acțiune împotriva A.V.A.S.: În acest sens, se arată că instituțiile publice implicate în restituirea în natură a imobilelor asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate, ca urmare a restituirii către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat. Această desocotire se face în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, recurenta nu a prezentat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel că este neîntemeiată critica formulată.

Ca un argument în plus, trebuie reținut și faptul că în alin. (3) al aceluiași text se prevede parcurgerea unei proceduri speciale prin care despăgubirile să se stabilească de comun acord cu societățile comerciale, iar în cazul în care concilierea nu se realizează, apărând divergențe între părți va fi sesizată instanță. Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA București împotriva deciziei nr. 1063 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2006.