ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9443/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9443/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 593 din 18

decembrie 2002, Tribunalul Buzău a respins excepțiile prescripției dreptului la

acțiune și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă și a

admis acțiunea reclamanților G.M.A., A.D. și

A.E., în

contradictoriu cu pârâta SC R. SA București, sucursala Buzău, a

dispus restituirea

în natură a imobilului

situat în Buzău, și a respins cererea de chemare în

garanție.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin mai multe adrese,

pârâta a comunicat reclamanților că nu poate da curs

cererii acestora, neconformându-se

dispozițiilor

instituite de Legea nr. 10/2001 de a se pronunța printr-o decizie sau

dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură, comunicând

reclamanților punctul de vedere numai printr-o adresă.

Față de această situație, excepția

prescripției invocată de pârâtă a fost respinsă,

reținându-se că termenul prevăzut de lege începe să curgă de la data

emiterii deciziei sau

dispoziției.

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceasta a fost

respinsă cu motivarea că Legea nr. 10/2001 a repus în termenul de acceptare a

succesiunii pe moștenitori,

care pot să-și valorifice

dreptul prin notificarea adresată în temeiul legii persoanei deținătoare,

dreptul de a accepta moștenirea aparținând în exclusivitate moștenitorilor.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că, reclamanții sunt moștenitorii lui G.B., proprietarul

imobilului în litigiu ce a fost preluat fără titlu de către stat, identificat

în raportul de expertiză și evaluat la prețul de circulație la suma de 700.000

lei, astfel încât prin aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

acțiunea a fost admisă, cu mențiunea că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27

din aceeași lege.

Cererea de chemare în garanție, formulată de

reclamanți a fost respinsă cu motivarea că

este

prematur introdusă, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă împotriva

societății privatizate privind restituirea în

natură a imobilului deținut, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 32

4

alin.

(l), (2), (3) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu

modificările ulterioare.

Prin decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003,

Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta SC R. SA București prin sucursala Buzău și a

obligat-o să plătească

14.000.000 lei cheltuieli de judecată către

intimații reclamanți.

Instanța

de apel a reținut în esență că, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) și

(7) din Legea nr. 10/2001, apelanta avea obligația să comunice intimaților

reclamanți decizia pronunțată în

urma soluționării

notificării, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Necomunicarea

acestei decizii a determinat continuarea demersurilor din partea intimaților

reclamanți pentru retrocedarea imobilului de către societatea apelantă,

ultimul răspuns fiind transmis cu adresa nr. 805 din 5 iunie 2002, iar acțiunea

reclamanților a fost înregistrată la

26

iunie 2002, situația în raport cu care a fost respinsă excepția prescripției

dreptului la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 6173 din 9

noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei SC

R. SA București, prin sucursala Buzău, împotriva deciziei civile

nr. 78 din 8 aprilie 2003 a Curții de Apel

Ploiești și a modificat decizia recurată, în sensul că a admis în parte apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 593 din 18 decembrie 2002 a

Tribunalului

Buzău, numai cu privire la cererea de chemare în garanție,

menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

A fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului numai în

aceste limite.

Sub acest

aspect s-a avut în vedere că, Tribunalul Buzău ca instanță de fond, prin

sentința

civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002 a soluționat

pe excepție cererea de chemare în garanție pe care a respins-o ca prematură,

fără să pună acest aspect în discuția părților, lipsindu-le de dreptul la

apărare.

Soluția a fost confirmată de Curtea de

Apel Ploiești prin decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003,

atacată cu recurs, în considerentele căreia se menționează că a fost

respinsă corect cererea de

chemare în garanție ca prematură.

Față de

situația menționată, s-a constatat și s-a reținut, că în privința soluționării

cererii de

chemare în garanție, respinsă ca prematură,

fără a fi pusă în discuția părților excepția de

prematuritate, instanța a încălcat principiile dreptului la apărare,

oralității și contradictorialității,

care guvernează procesul civil.

În fond,

după casare, fiind pusă în discuția părților excepția prematurității cererii de

chemare în garanție, curtea a reținut ca nefondat apelul.

Pentru a

pronunța această soluție, a avut în vedere dispozițiile art. 32

4

alin. (1), (2) și (3) din

O.U.G. nr. 88/1997, aprobate

prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, care prevăd că

instituțiile publice implicate în restituirea în

natură a imobilelor asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților

comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat și vor plăti acestor societăți, o despăgubire, ce

reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor ce au fost deținute de

societatea

comercială, către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri definitive și

irevocabile.

Dat fiind faptul că, în speță nu există

o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

împotriva societății privatizate privind restituirea în natură a

imobilului, corect a apreciat instanța

de fond cu privire la

prematuritatea cererii de intervenție.

În plus, prevederile art. 32

4

alin.

(3) din O.U.G. nr. 88/1997, prevăd că, despăgubirea se

stabilește de comun acord cu societatea comercială, iar în caz de

divergență prin justiție, în cauză

nefiind dovedită existența unei

astfel de concilieri.

Împotriva deciziei nr. 1063 din 22 noiembrie

2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, în

termen legal a declarat recurs SC R. SA București care, invocând art.

304 pct. 5 și 9

C. proc. civ. susține următoarele:

Într-o primă critică se arată de recurentă că, hotărârea

instanței de apel este nulă, fiind

pronunțată

împotriva altor persoane decât cele menționate prin cererea de chemare în

judecată și

cererea de chemare în garanție. în acest sens, susține că,

deși parte în proces conform cererii de chemare în garanție este Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea nu s-a

pronunțat în contradictoriu cu Statul Român, motiv pentru care,

potrivit art. 105 C. proc. civ.

este nulă.

Se mai arată că, nulitatea hotărârii

trebuie reținută și în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece

Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul pârâtei

recurente, a admis în parte apelul împotriva

hotărârii instanței de fond, numai în ceea ce privește

cererea de

chemare în garanție.

Ținând

seama de dispozițiile art. 315, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție

era obligatorie pentru instanța de apel, și cu toate acestea, contrazicând

respectiva dispoziție, la

rejudecare s-a respins din nou

apelul în întregime, deși el fusese deja în parte admis.

În ceea ce

privește critica, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se arată că, instanța de apel prin respingerea cererii de chemare în

garanție, ca prematură, a ignorat temeiul de drept al cererii de chemare în

garanție prevăzut de art. 1503 alin. (2) C. civ.,

referitor

la garanția pentru evicțiune în cazul bunurilor aduse ca aport în natură.

Mai susține recurenta, că cererea de

chemare în garanție este prin natura ei o cale

procedurală prin care se valorifică pretenții ce sunt sub semnul

eventualității și care se vor naște

numai sub condiția admiterii cererii

principale. Față de aceste aspecte, consideră recurenta că

datorită naturii acestei cereri, condiția

nașterii dreptului pentru cererea de chemare în garanție nu trebuia apreciată

în raport de data introducerii acțiunii, ci dimpotrivă, din momentul

soluționării litigiului, pentru ca litigiul să poată fi soluționat mai rapid și

fără a se da posibilitatea unor litigii

ulterioare.

Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:

În speță

nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105

C. proc. civ.

Astfel, susținerea recurentei potrivit

căreia „hotărârea este nulă, fiind pronunțată împotriva altor persoane decât

cele menționate prin cererea de chemare în judecată și cererea

de chemare în garanție'", deoarece Statul

Român este reprezentat în relațiile cu părțile și cu terții

numai de

către Ministerul Finanțelor Publice.

D.G.F.P. Buzău era abilitată să

reprezinte

Ministerul Finanțelor Publice

numai în baza unui mandat general pentru a efectua toate actele procedurale

necesare soluționării cauzei. Acel mandat există la dosar, fiind comunicat de

către

autoritate, chiar de la sesizarea instanței de fond.

Nici

celelalte critici nu sunt fondate, deoarece așa cum s-a arătat anterior, înalta

Curte de

Casație și Justiție a trimis spre rejudecare

hotărârea numai în privința cererii de chemare în garanție.

În cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. și anume,

lipsește obligația de garanție sau de restituire a Ministerului Finanțelor

Publice

față de pârâta recurentă, în eventualitatea

admiterii pretențiilor reclamantului. Cererea de

chemare în garanție este o acțiune incidență, prin care reclamantul sau

pârâtul pot introduce în procesul civil o altă persoană, pentru ca aceasta să

participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii

procesului pentru a

obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție.

Temeiul unei astfel de cereri trebuie să îl

constituie obligația de garanție ce îi revine

chematului

în garanție în baza legii, a contractului sau a unei obligații de restituire,

condiții care

nu se regăsesc în speța de față. între Ministerul

Finanțelor Publice și recurentă nu există nicio obligație de garanție.

Nu se poate

reține că, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi primit acțiuni

pe care le-a valorificat, aceste acțiuni fiind primite pentru valorificare în

procesul de privatizare

de către A.V.A.S., în calitate de

autoritate specializată în administrarea participațiilor statului.

Corect a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor

art. 32

4

alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin

Legea nr. 44/1998, text ce reglementează posibilitatea

deținătorului care a pierdut dreptul de proprietate de a se îndrepta

pentru despăgubiri cu acțiune

împotriva A.V.A.S.:

În acest sens, se arată că instituțiile publice implicate

în restituirea în natură a imobilelor

asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate, ca urmare

a restituirii

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de

către stat.

Această desocotire se face

în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță,

recurenta nu a prezentat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

astfel

că este neîntemeiată critica formulată.

Ca un

argument în plus, trebuie reținut și faptul că în alin. (3) al aceluiași text

se prevede

parcurgerea unei proceduri speciale prin care

despăgubirile să se stabilească de comun acord cu societățile comerciale, iar

în cazul în care concilierea nu se realizează, apărând divergențe între părți

va fi sesizată instanță.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de

pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de pârâta SC R. SA București

împotriva deciziei nr. 1063

din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2006.