ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3357/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3357/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, în contradictoriu cu A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2477 RON, reprezentând drepturi salariale încasate și necuvenite.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 256 și art. 257 din Codul muncii.

Prin sentința nr. 52 din 2 februarie 2018, Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

S-a reținut, în esență, că sediul reclamantei, vizat de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii completate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, este în Craiova.

Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 749 din 27 martie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Pornind de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, tribunalul a reținut că titulara cererii este Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., cu sediul în București.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 4168 din 21 mai 2018, a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Având în vedere aceleași prevederi legale din Codul muncii și Legea dialogului social, a constatat că, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, compania reclamantă are sediul indicat în Craiova, fiind lipsit de relevanță, în planul jurisdicției teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunități, deci al unei entități fără personalitate juridică, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2003.

Tribunalul a mai constatat că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu operează nicio distincție în funcție de sediul principal sau secundar, iar, pe de altă parte, sediul subunității din Craiova a reclamantei este deopotrivă un sediu al însăși companiei - mamă, întrucât subunitatea nu este un subiect de drept distinct ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia se desfășoară și raporturile de muncă cu pârâtul.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 133 pct. 2 din cod, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul dedus judecății, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit prin art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței de soluționare a cauzei, se reține că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul ori, după caz, sediul reclamantul. De asemenea, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 trimit la instanța competentă în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, text de lege aplicabil în situația în care calitatea de reclamant revine salariatului.

Referirea generică la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces. În reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, unde se prevedea stabilirea competenței în raport de sediul "unității", așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

În cauza pendinte, se constată că instanțele între care s-a ivit conflictul de competență interpretează diferit nu norma de competență, ci calitatea de reclamante a unităților care au formulat acțiunea în răspundere patrimonială, ca angajator.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2003 privind înființarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Durmuri Naționale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administrația Națională a Drumurilor din România:

"C.N.A.I.R. are, la înființare, în structura sa 7 subunități denumite direcții regionale de drumuri și poduri și un centru de studii și cercetare, fără personalitate juridică".

În cauză, acțiunea a fost promovată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, calitatea de reclamantă fiind deținută de unitatea cu personalitate juridică C.N.A.I.R., care, în considerarea capacității civile recunoscute de lege, este și parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menționată Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acționează în calitate de mandatar al reclamantei.

De altfel, în procesul civil, lipsa personalității juridice prezintă relevanță în determinarea competenței teritoriale doar în situația reglementată de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv în ipoteza în care o astfel de entitate (lipsită de personalitate) stă în proces în calitate de pârâtă, împrejurare ce nu se regăsește în prezenta cauză ce are ca obiect soluționarea unui litigiu de muncă, cu norme specifice de competență.

O interpretare contrară a normelor ce guvernează competența teritorială absolută ar conduce la situația inacceptabilă ca determinarea instanței competente să se realizeze în raport de sediul mandatarului.

Indicarea sediului procedural la adresa unității fără personalitate juridică, în condițiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură la mandatar, fără a constitui criteriu de stabilire a competenței teritoriale.

Textele legale mai sus menționate stabilesc o competență teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată de alegerea reclamantului angajator și nici de dreptul comun în materie de competență teritorială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Cum sediul Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. se află în municipiul București, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă teritorial a soluționa pricina, în conformitate cu cele anterior prezentate, este instanța de la sediul societății reclamante.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.