ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3575/2018

HOTĂRÂRE

11.10.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3575/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 25 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., reprezentată prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., obligarea acestora la plata, în părți egale, a sumei de 1.000 euro, reprezentând tarif autorizație drum, conform Ordinului nr. 290/2013, cu modificările și completările ulterioare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 alin. (1) din Legea nr. 253/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Sentința civilă nr. 798 din 21 noiembrie 2017, Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a dispune astfel, față de obiectul acțiunii civile, Tribunalul Mehedinți a apreciat că litigiul dedus judecății este un conflict de muncă, ce are ca obiect obligația de restituire a unor sume de bani de către salariații angajatorului, în temeiul art. 256 Codul muncii.

De asemenea, potrivit mențiunilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că sediul reclamantei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., reprezentată prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, este în municipiul Craiova, jud. Dolj.

În raport de sediul reclamantei, a constatat că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul; alin. (2) al aceluiași articol instituie, în materia conflictelor de muncă, o competență teritorială exclusivă, în sensul că instanța competentă teritorial este cea de la domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, iar în cauză calitatea de reclamantă o are Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, cu sediul în municipiul Craiova, jud. Dolj.

Față de aceste considerente, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în a cărui circumscripție își are sediul reclamanta.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 11 decembrie 2017, sub același număr de dosar.

Prin Sentința civilă nr. 579 din data de 14 martie 2018, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, lege specială în raport cu Codul muncii, care conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție se află domiciliul sau locul de muncă al reclamantului."

Față de aceste prevederi legale, Tribunalul Dolj a apreciat că în materia litigiilor de muncă este prevăzută o competență teritorială alternativă, respectiv a instanței de la domiciliul/reședința reclamantului și a celei de la locul de muncă al acestuia.

A considerat că dreptul de a alege între instanțele deopotrivă competente aparține reclamantului, conform prevederilor art. 116 C. proc. civ., însă, în cauză, reclamanta a sesizat o instanța necompetentă din punct de vedere teritorial, întrucât sediul acesteia nu se află în județul Dolj.

Astfel, a reținut că, potrivit mențiunilor din cuprinsul certificatului constatator nr. x din 14 iulie 2017, eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, sediul social al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este în municipiul București.

În aceste condiții, Tribunalul Dolj a constatat că, potrivit art. 269 din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, în circumscripția căruia reclamanta își are sediul.

Cât privește împuternicirea nr. DG 1/1328 din data de 7 decembrie 2017, prin care Directorul General al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. l-a mandatat pe Directorul General Regional al subunității Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova să reprezinte compania conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic și administrativ, a apreciat că nu este de natură să atragă competența teritorială a unei alte instanțe, ci are valoarea unui mandat de reprezentare în relațiile cu terții, pe o anumită rază teritorială.

Raportat la considerentele expuse, instanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 3 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

Prin cererea formulată la data de 25 aprilie 2018, pârâtul B. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a solicitat declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Aceleași susțineri au fost formulate și de pârâtul A. prin cererea depusă la dosar la data de 2 mai 2018.

Prin Sentința civilă nr. 3799 din 7 mai 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul București a reținut că litigiul dedus judecății are, prin raportare la pretențiile deduse judecății, natura juridică a unui conflict de muncă, care intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 din Codul muncii.

Ca atare, a constatat sunt aplicabile prevederile art. 269 din acest act normativ, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii, iar, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta are sediul în municipiul Craiova, fiind lipsit de relevanță, în planul jurisdicției teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunități fără personalitate juridică, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În acest sens, a constatat că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu fac distincție în funcție de natura sediului (principal sau secundar), iar, pe de altă parte, sediul subunității din Craiova este, deopotrivă, un sediu al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., întrucât subunitatea nu este un subiect de drept distinct, ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia se desfășoară raporturile de muncă cu pârâții.

Pentru aceste motive, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, în considerarea dispozițiilor legale și a următoarelor argumente:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, în contradictoriu cu pârâții A. și B., are natura unui conflict de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

În ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, se reține că, în materia conflictelor de muncă, sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea acestora se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul ori, după caz, sediul sau locul de muncă reclamantul. Referirea generică la domiciliul ori, după caz, la sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Astfel, în materia litigiilor de muncă competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova.

Înalta Curte constată că la dosarul Tribunalului Dolj se află împuternicirea nr. DG1/x din data de 7 decembrie 2017, dată de Directorul General al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale Directorului General Regional al subunității Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, prin care acesta din urmă a fost mandatat să reprezinte interesele CNAIR, conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic și administrativ în raza teritorial-administrativă; în scopul aducerii la îndeplinire a mandatului, s-a stabilit, la pct. 2.20

,că directorul general al subunității "asigură și răspunde de formularea de acțiuni în fața instanțelor judecătorești, a întâmpinărilor, solicitarea suspendării unor acte normative (de control), contestații la executare, întoarcerea executării silite, contestații sau acțiuni în anulare și a oricărui act procesual necesar. Pentru toate procesele în care reprezentarea juridică se realizează de către DRP Craiova, Directorul General Regional este responsabil pentru prezentarea tuturor documentelor solicitate de către instanța judecătorească, în vederea evitării dispunerii unei amenzi judiciare de către acestea."

Față de aceste prevederi, se constată că împuternicirea dată Directorului General Regional al Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Craiova are valoarea unui mandat de reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, în vederea susținerii intereselor Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale.

Ca atare, împrejurarea că în cererea de chemare în judecată s-a menționat că acțiunea este formulată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, întrucât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, autoritatea care are calitatea de reclamantă fiind Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, iar nu subunitatea mandatată, chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la aceasta din urmă.

În acest sens, trebuie menționate dispozițiile art. 109 C. proc. civ., care reglementează competența teritorială în cazul persoanei juridice cu dezmembrăminte, conform cărora "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

Cu alte cuvinte, numai în situația în care persoana juridică de drept privat are calitatea de pârâtă, acțiunea civilă poate fi introdusă la instanța în a cărei circumscripție se află dezmembrământul fără personalitate juridică, atunci când pretențiile formulate vizează obligații legate de acesta. În caz contrar, cererea de chemare în judecată va fi depusă la instanța în a cărei rază teritorială se află sediul social al persoanei juridice, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cum potrivit mențiunilor din cuprinsul certificatului constatator și certificatului de înregistrare, emise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, sediul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale se află în municipiul București, Bd. x, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă teritorial să soluționeze pricina, în conformitate cu cele anterior prezentate și cu dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, este cea de la sediul societății reclamante, respectiv Tribunalul București.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.