ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la data de 25.08.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și Cabinet medical Individual C. obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de daune morale, a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune materiale, necesară pentru efectuarea unei intervenții chirurgicale, și suma de 2500 euro cu titlu de daune materiale pentru acoperirea costurilor medicamentelor achiziționate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 154/16.03.2017 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Cabinet Medical Individual C. și Casa de Asigurări de Sănătate Brăila, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., S.C. D. S.R.L și E. S.A., ca fiind prescrisă.

A fost obligat reclamantul la plata către fiecare dintre pârâții Cabinet Medical Individual C. și B. a câte 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 184/A din 06.09.2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva acestei decizii a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul susține, în esență, că instanța de apel afirmă că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1968, dar fără nici o motivare deși problema aplicării acestui act normativ constituie un element important în dezvoltarea motivelor de apel.

În singura frază referitoare la acest aspect esențial al soluționării cauzei se afirmă în mod total neadevărat că "așa după cum a reținut și reclamantul în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958" cu toate că acțiunea este întemeiată pe prevederile noului C. civ. și se invocă art. 25 din noul C. proc. pen., Decretul nr. 167/1958 fiind abrogat de la 01.10.2011 - data intrării în vigoare a C. civ.

Se face o confuzie voită între temeiurile juridice ale acțiunii și apelului și răspunsul la susținerile pârâtului motiv contradictoriu cu consecințe în pronunțarea dată.

Cu toate că se face referire la existența unei plângeri penale a cărei relevanță a fost invocată cu prilejul judecării fondului și a constituit un motiv de apel, pronunțându-se asupra ei, nu motivează lipsirea acțiunii penale și constituirea de parte civilă de orice eficiență juridică.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susține că, în cauză, a fost aplicată greșit legea privind determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție.

Determinarea acestui moment de drept substanțial prin aplicarea criteriilor legale reprezintă o problemă de aplicare a legii.

Instanța fondului face o aproximație nepermisă referindu-se numai la momentul definit de lege ca fiind cunoașterea pagubei (reglementat identic de art. 8 din Decretul nr. 167/1956 și art. 2528 C. civ.) fără a se preocupa de a doua condiție cerută de aceleași texte și anume cunoașterea celui care răspunde de producerea ei.

Mult mai gravă, în ceea ce privește aplicarea legii este pronunțarea instanței de apel care stabilește imprecis momentul de începere a termenului de prescripție la 28.04.2011,16.06.2011, 24.08.2011 - date ale unor consulturi medicale - și chiar 08.10.2014 - data depunerii unei plângeri penale -, dar concluzionând ferm că acțiunea introdusă la data de 23.08.2016 este prescrisă. Data începerii curgerii termenului de prescripție nu poate fi probabilă - astfel după cum s-a pronunțat instanța de apel - ea trebuie să fie o dată certă de care sunt legate efecte juridice esențiale pentru această instituție.

Stabilirea imprecisă a unor date de la care începe să curgă termenul de prescripție reprezintă, în aceste condiții, o aplicare greșită a legii.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 184/A din 6 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.

S-a reținut că recursul formulat de reclamantul A. a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20.04.2018 s-a admis în principiu recursul de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 184/A din 06 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și s-a acordat termen la data de 18 mai 2018.

Analizând recursul declarat în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce urmează:

Prima critică de nelegalitate invocată de recurent vizează incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care prevede situația în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetării fondului de către instanța de apel este un element esențial întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile în proces.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

În cauză nu este incident acest motiv invocat.

Instanța de apel a motivat în cuprinsul deciziei atacate incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Astfel, se arată în considerentele hotărârii că, pentru determinarea începutului prescripției extinctive se impune analizarea a două momente alternative de la care începe să curgă prescripția, fie momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea; fie momentul obiectiv al datei la care trebuie, după împrejurări să cunoască aceste elemente. Cu privire la data cunoașterii persoanei vinovate de către reclamant în sensul cerut de art. 8 alin. (1) teza a II a din Decretul nr. 167/1958, s-a reținut în cuprinsul deciziei că din actele dosarului și din precizările făcute chiar de reclamant prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel rezultă că și-a dat seama cu mult timp înainte de aceasta dată că medicul care l-a operat este persoana vinovată de pierderea vederii.

Pe de altă parte, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, așa cum susține recurentul reclamant. Drept urmare, se va înlătura critica formulată pe aceste aspecte.

Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri (indiferent că este vorba de daune materiale sau morale) pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv.

Problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, raportat la identificarea (din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate, cât și a prejudiciului cauzat.

Așadar, pentru a putea stabili dacă dreptul material la acțiune este prescris sau nu, trebuie determinat care este paguba pretinsă de reclamant și cine răspunde pentru producerea acesteia.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de fapta pârâtului care a cauzat reclamantului un prejudiciu în urma unei operații cu laser la ochiul stâng . Curtea de apel corect a constatat că, relativ la data producerii pagubei, respectiv pierderea vederii la ochiul stâng nu există nici o obiecție că acesta a survenit în cursul lunii aprilie 2011.

Instanța de apel a considerat, de asemenea, în mod just, în contextul aplicării dispozițiilor legale incidente, că existau împrejurări suficiente pentru ca reclamantul să cunoască persoana vinovată, în sensul cerut de alin. (1) al art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Oricare dintre datele vizitelor medicale puteau constitui moment al cunoașterii persoanei vinovate, iar instanța de fond a luat în considerare termenul cel mai favorabil reclamantului adică cel al ultimei vizite medicale din 24 august 2011. Chiar având în vedere acest moment, s-a reținut că promovarea acțiunii de către reclamant la 23 august 2016 depășește termenul de prescripție de 3 ani care s-a împlinit la 24 august 2014.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o justă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, reținând că în cauza dedusă judecății termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În conformitate cu textul legal anterior redat, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba (deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune), ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Reclamantul a susținut în cuprinsul motivelor de recurs că prescripția a început să curgă la data plângerii penale, și anume 08.04.2014. Înalta Curte apreciază că această interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției, existența unui proces penal neconstituind, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

De altfel, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sunt aplicabile indiferent dacă delictul civil se constituie sau nu și într-o faptă penală, calificată ulterior drept infracțiune. Or, pentru ipotezele în care delictul civil nu constituie în același timp și infracțiune, stabilirea vinovăției se face în procesul civil având ca obiect acordarea daunelor, una din condițiile răspunderii civile delictuale fiind existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul (cumulativ cu existența unui prejudiciu, existența faptei ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu).

În mod judicios a reținut instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data de 24 august 2011, data la care a cunoscut prejudiciul și persoana care a săvârșit fapta ilicită.

Legea conferă persoanei prejudiciate dreptul de a alege între a se constitui parte civilă în procesul penal și a introduce acțiune civilă în fața instanței civile, în ambele situații prescripția curgând de la momentul impus de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, promovarea acțiunii civile nu este dependentă de soluționarea procesului penal în care se valorifică un raport juridic de drept public, prin care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, iar faptul că anumite elemente din raportul penal (existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia) se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale nu înseamnă că prescripția dreptului material la acțiune în cazul răspunderii civile delictuale curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă această excepție. De altfel, dispozițiile art. 1365 din noul C. civ. prevăd în mod clar că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În cauza de față, reclamantul nu a intentat acțiune civilă în termenul de prescripție ce a curs de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de producerea acesteia (cel mai târziu), ci cu mult după acest termen când termenul de prescripție extinctivă era deja împlinit, dispozițiile legale incidente fiind corect aplicate de instanță.

În consecință, Înalta Curte apreciază că reclamantul putea cere antrenarea răspunderii civile delictuale, față de el, a autorului faptei ilicite în termenul de 3 ani ce a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată.

Față de aceste împrejurări, reținând corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speță de către instanța de apel, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, și anume că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților.

Având în vedere aceste criterii, precum și culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte va obliga pe recurentul reclamant la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată reduse, către intimatul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 184/A din 06 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.05.2018.