ÎCCJ, decizie (scj.ro #132477)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Competență după calitatea persoanei. General în rezervă

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

-

competență după calitatea persoanei

C. proc. pen.,

art. 39 alin. (1) lit. d), art. 438 alin. (1) pct. 1

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 384/RC din 5 octombrie 2016

I. Prin sentința nr. 663 din 24 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, în baza art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și a art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinței.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus condamnatului să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 6 sau al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 5 pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

II. Prin decizia nr. 120/A din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 663 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București.

Împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, la data de 12 aprilie 2016, prin avocat B., a declarat recurs în casație inculpatul A.

III. Prin încheierea nr. 271/RC pronunțată în ședința din camera de consiliu de la 29 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală și a dispus trimiterea cauzei la complet în vederea soluționării.

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele:

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a reținut că cererea de recurs este formulată în termenul prevăzut în dispozițiile art. 435 C. proc. pen., de către inculpatul A., prin avocat, în ceea ce privește latura penală a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care poate fi atacată cu recurs în casație, conform art. 434 C. proc. pen.

S-a apreciat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute în art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. De asemenea, îndeplinește condiția prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legale competente) și motivarea acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpatul susține că soluționarea cauzei s-a făcut de către o instanță inferioară celei legal competente, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competența de judecată în primă instanță, în raport cu calitatea sa de general în rezervă, revenea Curții Militare de Apel București și nu Tribunalului București, Secția I penală, instanță care a fost sesizată la data de 26 februarie 2014.

Totodată, arată că anterior sesizării instanței, începând cu anul 2000 până la data de 7 iunie 2001, a avut calitatea de general activ și susține că norma procedurală privind competența după calitatea persoanei nu este înlăturată de faptul că, începând cu data de 7 iunie 2001, a devenit general în rezervă.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea sentinței pronunțată de Tribunalul București și a deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, apreciindu-se incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și, în consecință, să se dispună rejudecarea cauzei de către instanța competentă, conform legii, după calitatea persoanei.

În consecință, având în vedere că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., motivele dezvoltate în susținerea acesteia circumscriindu-se cazului prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

Examinând pe fond recursul în casație formulat de către inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalității, respectiv al concordanței cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

În susținerea recursului în casație inculpatul a arătat că prezenta cauză s-a judecat cu nerespectarea normele de competență după calitatea persoanei, deoarece atât la data săvârșirii faptei cât și în prezent are calitatea de general în rezervă, motiv pentru care apreciază că, în raport cu dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competența de a judeca infracțiunile săvârșite de generali în primă instanță aparține curții militare de apel, legiuitorul nefăcând nicio distincție între generali activi și cei în rezervă. Totodată, mai arată inculpatul că generalii în rezervă își păstrează calitatea de militar, motiv pentru care trebuia să i se aplice legislația specială în materie, în raport cu adagiul

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul A. a fost condamnat în mod definitiv de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Se reține că la data săvârșirii faptei inculpatul nu avea calitatea de cadru militar activ, fiind cadru militar în rezervă din data de 7 iunie 2001.

Potrivit art. 37 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competența de judecată în cazul infracțiunilor săvârșite de generali, mareșali sau amirali aparține curții militare de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legea procesual penală folosește termenul de militar, fără a face distincție între militarii activi sau în rezervă, competența instanțelor militare fiind atrasă de calitatea de militar.

În ceea ce privește sintagma „infracțiunile comise de militari” se reține că în art. 174 C. pen. se prevede că prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Raportând norma de drept procesual penal la dispozițiile art. 174 C. pen., reiese că militarul a săvârșit o infracțiune când, în sens material, acțiunile sau inacțiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată și când, în sens personal, militarul a avut o contribuție care se poate încadra în definițiile legale ale noțiunilor de „autor”, „coautor”, „instigator” sau „complice”, atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală.

Astfel, competența de judecată aparține instanțelor militare ori de câte ori o persoană aparținând categoriei „cadrelor militare” a efectuat acțiuni sau inacțiuni ce sunt incriminate de legea penală, în orice formă de participație și indiferent de contribuția concretă pe care aceasta a avut-o la comiterea faptei sau de calitatea celorlalte persoane care au participat la săvârșirea infracțiunii.

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare stabilește situațiile în care se pot afla cadrele militare:

a) în activitate, când ocupă o funcție militară. Calitatea de cadru militar în activitate se menține și pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcții pentru a urma diferite forme de pregătire în interesul serviciului, precum și atunci când sunt puse la dispoziție: în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru cazurile de boala stabilite prin hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate;

b) în rezervă, când nu ocupă o funcție militară, dar întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezerviști concentrați sau mobilizați, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate;

c) în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, deși legea nu face deosebire între un militar aflat în activitate, în rezervă ori în retragere, acest text de lege trebuie interpretat în sensul că numai calitatea de general în activitate atrage competența curții militare de apel.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din O. U. G. nr. 43/2002 prevăd în mod explicit că urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) - (3), săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

De asemenea, potrivit art. 32 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al Ministerului Apărării Naționale privind îndeplinirea condițiilor legale pentru dobândirea calității de ofițer activ în cadrul acestui minister.

Plecând de la dispozițiile legale anterior evocate se constată că în cazul militarilor legiuitorul a înțeles ca această competență după calitatea persoanei să fie atrasă de funcțiile militare exercitate efectiv. Faptul că militarii aflați în rezervă beneficiază de o parte din drepturile conferite cadrelor militare (nu de plenitudinea acestora) nu constituie un argument suficient pentru a contrazice concluzia anterioară în materia competenței personale.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere și practica instanței supreme în acest domeniu, respectiv decizia nr. 709 pronunțată în 27 februarie 2013 și decizia nr. 742 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Completul de 9 judecători.

De asemenea, se are în vedere faptul că jurisprudența invocată de inculpatul A., respectiv dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție din care s-a desprins prezentul dosar, nu este incidentă în prezenta cauză câtă vreme în speța invocată competența personală era atrasă atât de calitatea de parlamentar a unui inculpat, cât și de calitatea inculpaților de cadre militare active la data săvârșirii faptelor, calitate pe care inculpatul A. nu a avut-o în prezenta cauză.

În ce privește incidența cauzei Curții Europene a Drepturilor Omului Maszni contra României (21 septembrie 2006), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța europeană a reținut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul art. 6 paragraf 1, trebuie luate în calcul, în special, modul de desemnare și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor din afară și faptul de a ști dacă există sau nu aparența de independență. Curtea a apreciat că îndoielile nutrite de reclamantul civil în privința independenței și imparțialității instanțelor militare pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv, atâta timp cât există caracteristici ale statutului judecătorilor militari care pot arunca o urmă de îndoială asupra independenței și imparțialității lor, judecătorii militari fiind ofițeri de carieră, plătiți de Ministerul Apărării, supuși disciplinei militare și promovarea lor fiind reglementată de dispozițiile interne ale armatei. A constatat că puterea justiției penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situație și dacă se sprijină pe o bază legală clară și previzibilă. Existența acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz,

in concreto

. Aceste aspecte nu au nicio greutate în prezenta cauză și nu își găsesc aplicarea în prezenta speță.

Față de cele anterior evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că noțiunea de militar prevăzută de dispozițiile procedural penale are în vedere cadrul militar activ, fiind excluse din această categorie cadrele militare în rezervă, persoane care nu mai beneficiază de aceleași drepturi și obligații ca militarii aflați în activitate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.