ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1685/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1652 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea a respins, ca nefondată, cererea prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata drepturilor bănești cuvenite în intervalul 29 noiembrie 2010-31 martie 2012 și, ca prescrisă, pentru cele cerute pentru intervalul 17 noiembrie 2008-29 noiembrie 2010, obligându-1 pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată 7.340 RON, către pârâtă.

La data de 21 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a fost înregistrat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1652 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Vâlcea, a încheierii de ședință din 8 noiembrie 2016, în care s-a discutat probatoriul și a celei din 5 aprilie 2016, în care discuția a fost reluată, aducându-se critici de netemeinicie și nelegalitate asupra hotărârilor luate de instanță.

La data de 9 mai 2017, apelantul A. a învederat instanței punctul său de vedere, potrivit căruia, în cauză se impune adresarea unei întrebări preliminare C.J.U.E. pentru interpretarea domeniului și mijloacelor de aplicare a art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 96/71/CE, având în vedere și prevederile art. 45 alin. (2) T.F.U.E. și art. 31 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prin încheierea de ședința din 30 ianuarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/109/2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă:

A sesizat Curtea Constituțională asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 C. muncii, art. 453 C. proc. civ. și art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/3992, formulate de apelantul-reclamant A., în cadrul apelului declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 1652/2016 din 15 noiembrie 2016, a încheierilor de ședință din 8 noiembrie 2016, respectiv 5 aprilie 2016 și soluțiilor de respingere ca neîntemeiate ale celorlalte capete de cerere, inclusiv respingerea excepției lipsei calității de reprezentant și soluția obligării la plata cheltuielilor de judecată, toate pronunțate de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. x/109/2013, intimată fiind pârâta S.C.B. S.R.L.

A respins cererea de sesizare a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 483 C. proc. civ.

A constatai că nu este utilă sesizarea C.J.U.E.

A respins cererea de suspendare a judecății.

A respins cererea de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri și martori și a repus cauza pe rol, pentru discutarea în complet de divergență, a probei cu expertiză contabilă.

A fixat termen în cunoștință la 20 februarie 2018, pentru când părțile au fost încunoștințate asupra ivirii divergenței.

Contestatorul A. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, cu privire la dispoziția prin care instanța a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.B., solicitând casarea încheierii atacate și sesizarea CJ.U.E. cu întrebarea preliminară.

Analizând recursul în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Ca urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, această regulă având valoare de principiu constituțional în raport de prevederile art. 129 din Constituție.

De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este aceasta consacrată de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicție în materie civilă sau instituirea căii de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicție este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Așadar, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate gradele de jurisdicție, acest drept putând fi supus unor condiționări de fond și de formă, iar existența uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de vreun tratat internațional la care România este parte.

Din prevederile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Hotărârea recurată, respectiv încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, face parte din categoria încheierilor de ședință cu caracter interlocutoriu.

Dispozițiile art. 235 C. proc. civ. definesc încheierile interlocutorii ca fiind "acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Totodată, prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. reglementează categoriile de hotărâri determinate de lege ca fiind supuse recursului, respectiv "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum si alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege."

De asemenea, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care prin O.U.G. nr. 65/2015 a fost extins până la data de 31 decembrie 2016) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a), i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 RON inclusiv."

Cauza de față reprezintă un conflict de muncă prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în baza raporturilor de muncă desfășurate pe teritoriul statului olandez și a clauzelor contractuale, a solicitat plata diurnei numită alocație suplimentară.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale redate rezultă că încheierea recurată nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât a fost pronunțată în faza apelului, deci într-o etapă procesuală în care hotărârea asupra fondului este definitivă, fiind supusă numai apelului.

Ca urmare, se impune verificarea admisibilității recursului și prin prisma dispozițiilor legii speciale aplicabile cauzei.

Așadar, problema de drept este, dacă, în speță, dispozițiile Legii nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană deschid recurentului posibilitatea de a ataca cu recurs respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu soluționarea unor întrebări preliminare.

Se constată că dispozițiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu justifică admisibilitatea căii de atac exercitate.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 340/2009 prevede:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură si care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în aceasta privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, (3) în cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie."

Alin. (5) al art. 2 din acest act normativ prevede:

"încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă."

Se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, concomitent sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În speță, prin încheierea recurată, instanța a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.E., cu consecința continuării judecății.

Ca atare, această încheiere nu se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, astfel că, legea specială nu justifică admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse, încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, nu este supusă căii de atac a recursului, Înalta Curte urmând să respingă recursul declarat de reclamantul A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, cu privire la dispoziția prin care instanța a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.E.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.