ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 381/RC/2015

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 15 din 26 ianuarie 2015 a Judecătoriei Vișeu de Sus, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. și 158 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire prev. și ped. de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior (art. 193 alin. (2) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., partea vătămată B. retrăgându-și plângerea.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b( teza II C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de participație improprie la distrugere prev. și ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (art. 52 alin. (3) raportat la art. 253 alin. (1) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., părți vătămate C. și D.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părții civile C., suma de 1200 RON despăgubiri civile și părții civile D. decedat în cursul procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea E., suma de 1000 RON cu același titlu.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată partea vătămată B., să plătească statului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 250 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că inculpatul A. are 10 copii din care 9 minori, ocupația sa de bază fiind creșterea animalelor; în fiecare an organizează stână pe terenurile sale din zona B. a orașului Vișeu de Sus. Tot în fiecare an inculpatul duce tratative cu proprietarii terenurilor învecinate cu ale sale, cumpărând folosința (pășunatul ierbii) de la cei care acceptă. Având în vedere că terenurile sunt situate extravilan și nu sunt îngrădite, inculpatul are responsabilitatea pagubelor cauzate celor care nu-i permit pășunatul și care doresc să-și recolteze iarba.

În acest context, în vara anului 2012, inculpatul având în administrare o turmă de oi și vaci, a pășunat atât terenul persoanei vătămate C. cât și al defunctului D., pe lângă cele ale martorilor F. și G., precum și a altor persoane.

Inculpatul nu s-a ocupat de supravegherea directă a animalelor ci în acest scop a angajat o persoană majoră ca cioban. De asemenea, pentru a-l ajuta pe acesta, în mod alternativ sau împreună, copiii săi în vârstă de 12 și respectiv 13 ani (H. și I.) pe toată perioada verii au însoțit turma la pășunat.

Atât din declarația inculpatului cât și ale martorilor J. și K., rezultă că inculpatul atrăgea atenția ciobanului și copiilor săi să pășuneze doar terenurile sale și ale celor de la care a cumpărat iarba. Inculpatul era conștient că în caz contrar era responsabil de pagubele produse și bun de plată. Este puțin probabil că în mod deliberat să fi dispus copiilor săi (și numai acestora nu și ciobanului, cum se reține în actul de sesizare al instanței) să meargă cu turma de animale la pășunat pe terenurile persoanelor vătămate C. și defunctul D. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, din declarația martorei L., rezultă că turma de vaci care a pătruns pe terenul său situat la locul numit M. era supravegheată doar de cioban, copiii inculpatului nefiind de față.

Prima instanță a reținut că infracțiunea de distrugere așa cum este definită de art. 217 alin. (1) C. pen. anterior dar și în art. 253 alin. (1) noul C. pen., în toate formele de participație, se săvârșește cu intenție sub aspectul laturii subiective respectiv a vinovăției.

În speță, s-a reținut că nu subzistă nici latura obiectivă a infracțiunii.

Elementul material al infracțiunii de distrugere în formă tipică, se realizează prin una din următoarele acțiuni ale făptuitorului: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea unor astfel de măsuri dacă au fost luate.

Prin distrugere se înțelege desființarea completă, nimicirea bunului.

Degradarea bunului, înseamnă deteriorarea, stricarea parțială, ceea ce are drept consecință pierderea totală sau numai în parte a capacității de folosință, fără posibilitatea redobândirii acestei capacități prin reparații.

Obiectul material al infracțiunii, îl constituie orice bun mobil sau imobil având o valoare economică, textul nefăcând alte distincții.

În cauză, avem de-a face cu iarba naturală crescută pe un teren și pășunată de animale nepunându-se problema unei culturi, răsaduri, plantații care implică munca omului și care pot face obiectul infracțiunii de distrugere. Raportat la modalitățile de realizare a elementului material al infracțiunii, instanța a apreciat că în cazul pășunatului ierbii crescută natural, nu există decât o răspundere civilă delictuală a celui care are paza juridică a animalelor și nu a răspunderii penale. Argumentația în plus, este aceea că bunul (iarba) se reface într-o scurtă perioadă de timp (ploi, timp favorabil).

În consecință, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza II C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de participație improprie la distrugere.

Luând act de poziția părții vătămate B., în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. și 158 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 noul C. pen., raportat la incriminarea faptei în art. 193 alin. (2) noul C. pen.

Soluționând acțiunea civilă alăturată cauzei penale, instanța, în baza art 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile solicitate de părțile civile C. și D. prin moștenitoarea E. Sumele pretinse sunt justificate raportat la suprafețele de teren deținute și valoarea recoltei care s-ar fi obținut de pe acestea (2-3 care de fân a câte 400-500 RON/car după aprecierile tuturor proprietarilor audiați în cursul urmăririi penale).

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Vișeu de Sus.

Prin decizia nr. 905 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vișeu de Sus împotriva sentinței penale nr. 15 din 26 ianuarie 2015 a Judecătoriei Vișeu de Sus, pe care a desființat-o doar sub aspectul greșitei achitări a inculpatului A. de sub învinuirea comiterii infracțiunii de participație improprie la distrugere prev. și ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (art. 52 alin. (3) raportat la art 253 alin. (1) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., părți vătămate C. și D.

Pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, rap. la art. 63 alin. (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. instanța de control judiciar a dispus condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de 1000 RON amendă penală, pentru comiterea infracțiunii de participație improprie la distrugere.

În baza art. 83 C. pen. anterior rap. la art. 15 din Legea nr. 187/2012 a fost revocat beneficiul suspendării condiționate a pedepsei de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 93/2011 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 1833/R din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, inculpatul executând pedeapsa de 9 luni închisoare alături de cea de 1000 RON amendă penală.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 C. pen. anterior.

Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere că starea de fapt a fost corect reținută în actul de sesizare al instanței, fiind pe deplin dovedită vinovăția inculpatului care în perioada iunie-august 2012 i-a trimis în repetate rânduri pe copiii săi minori H. și I., cu animalele la păscut în zona Botoaia - Arșița pe terenurile persoanelor vătămate fără acordul acestora, ocazie cu care a fost deteriorată recolta de fân.

În faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, iar în declarația dată în fața instanței de fond, inculpatul și-a recunoscut vinovăția dar a susținut că sumele solicitate de proprietari sunt mult prea mari. Inculpatul a încercat, de asemenea să minimalizeze contribuția sa la producerea prejudiciului arătat, învederând faptul că a angajat o persoană adultă să supravegheze animalele, persoană căreia i-ar fi spus unde sunt pășunile sale și poate din greșeală unele animale au ajuns și pe alte pășuni.

Aceste susțineri ale inculpatului au fost infirmate însă de restul probelor administrate în cauză, declarațiile persoanelor vătămate (partea civilă D. arătând în mod expres că a surprins turma de vite pășunând pe terenul său și fiind sub supravegherea celor doi copii minori ai inculpatului) coroborându-se cu cele ale martorilor audiați în cauză, G., care a arăta că personal, a surprins turma de animale pășunând pe terenul acesteia, turmă care era supravegheată de cei doi copii minori ai inculpatului, care, de altfel au și fugit, și F., precum și martorii audiați în faza de urmărire penală L. (care a recunoscut turma inculpatului condusă de un cioban dar și de un copil, în fața instanței de fond arătând că fost doar un cioban) și M.

Mai mult, din declarațiile părților civile C., D. a rezultat că terenul său era pășunat în totalitate, astfel că nu a mai avut ce cosi, iarba fiind distrusă în proporție de 90% și la fața locului erau urme de vite și oi.

Pe de altă parte, este evident că, minorii care nu răspundeau penal la data comiterii faptei, au fost îndrumați să procedeze în consecință de către tatăl acestora, cu atât mai mult cu cât din dovezile de la dosar rezultă că această activitate se realiza în mod deliberat și constant, raportat la prejudiciile cauzate și la urmele găsite, nefiind relevante declarațiile martorilor J. (care este și socrul inculpatului) și K., martori indirecți care au arătat că inculpatul le-ar fi atras atenția copiilor lui cu privire la locul unde pășunează animalele. De altfel, inculpatul a mai fost obligat și pe cale civilă, sentința civilă nr. 3295/2008 a Judecătoriei Vișeu de Sus la despăgubirea persoanei vătămate D. pentru prejudiciile cauzate acestuia a urmare a faptului că și-a pășunat vitele pe terenul părții civile.

S-a apreciat că fapta inculpatului, care în perioada iunie-august 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, a dispus ca minorii H. și I., să meargă cu turma de animale la pășunat pe terenurile persoanelor vătămate fără acordul acestora, ocazie cu care a fost distrusă recolta de fân întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la infracțiunea de distrugere prev. și ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în urma aprecierii globale, stabilindu-se că, în speța de față C. pen. anterior reprezentând legea penală mai favorabilă, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, dar și la tratamentul sancționator al infracțiunii continuate și al pluralității de infracțiuni.

În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de distrugere s-a arătat că aceasta se realizează prin mai multe modalități alternative. Obiectul material al acestei infracțiuni este un bun ce aparține altei persoane și care poate fi distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuințare.

În speța de față, s-a arătat că este vorba de fructul natural al unui bun imobil ce aparține părților civile și care a fost degradat neputând fi folosit o perioadă de timp și producând astfel, un prejudiciu material persoanei vătămate.

Potrivit doctrinei în materie, degradarea este o formă mai ușoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine parțial de nefolosit, dar reparabil. Apoi, nu este o condiție de tipicitate faptul că urmarea cauzată de distrugere să necesite un interval mare de timp pentru a readuce bunul în situația anterioară. Pierderea există din punct de vedere subiectiv, deoarece proprietarul bunului nu îl mai poate folosi așa cum își dorește, nefiind relevant în cauză faptul că bunul supus degradării este capabil de a reveni la forma inițială în timp fără intervenție umană, sau dacă bunul poate fi folosit chiar în formă degradată sau poate fi reparat.

S-a arătat că jurisprudența identificată în materie, statuează că prin pășunare abuzivă o mare parte din plante și mugurii bazali ai acestora sunt smulse sau distruse.

La individualizarea judiciară a pedepsei Curtea, ținând seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, de gradul de pericol social concret al faptei comise, de limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, de persoana inculpatului, care nu se află la prima confruntare cu legea penală și care a avut o conduită relativ sinceră în cursul procesului penal a apreciat că o pedeapsă de 1000 RON amendă penală este în măsură să contribuie la sancționarea și reeducarea inculpatului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casație inculpatul A.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul, prin apărător, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia, hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În memoriul depus la dosar prin care a solicitat admiterea recursului în casație, inculpatul a apreciat, că soluția de achitare pronunțată de instanța de fond, întrucât lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la fapta de distrugere, este o soluție legală și temeinică.

Inculpatul a arătat că ocupația sa de bază este creșterea animalelor, că în anul 2012 a angajat un cioban pentru a îngriji de animale, iar ciobanul angajat uneori era ajutat de cei doi copii minori ai săi H. și I. Martorii J. și K. au declarat că au avertizat pe ciobanul îngrijitor și pe cei doi copii minori, de câte ori mergeau cu animalele la pășunat, să aibă grijă ca acestea să nu pășuneze pe alte proprietăți decât cele personale sau închiriate, însă în cauză nu au fost audiați nici ciobanul angajat de inculpat nici copii săi minori pentru a se vedea că inculpatul nu a îndemnat la pășunarea animalelor pe alte proprietăți. Martora L. a declarat că turma de animale care a fost scăpată pe pășunea sa era supravegheată de către ciobanul angajat nefiind de față copiii minori ai inculpatului.

Inculpatul a mai arătat de asemenea că, terenurile părților civile sunt extravilane și neîmprejmuite, și că el nu a însoțit niciodată turma de animale având alte activități la stână. A mai arătat totodată că, literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că pășunarea ierbii naturale nu constituie infracțiunea de distrugere, ci constituie o faptă civilă delictuală, ce atrage răspunderea delictuală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 314/RC din 2 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/336/2014, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., împotriva deciziei penale nr. 905/A/2015 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Examinând cererea de recurs în casație sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că decizia penală nr. 905 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei menționate, de către inculpatul A., prin avocat N., care a atașat împuternicirea avocațială din 19 iunie 2015, emisă de Baroul Maramureș, menționând că are dreptul să formuleze concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen.

Întrucât cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A/2015 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la Completul 5 fixând termen la 13 noiembrie 2015.

Examinând recursul în casație prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 438 pct. 7 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală. Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Înalta Curte subliniază însă că, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme.

Or, motivul de recurs în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. raportat la argumentația concretă oferită de inculpat, vizează chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului în casație, având în vedere că analizarea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin prisma cazului de casare anterior menționat excede acestei etape procesuale, fiind specifică judecării cauzei în fond și în căile ordinare de atac.

Așadar, argumentele prezentate de apărare constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va respinge recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 noiembrie 2015.