ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 552/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. București S.A. să respecte dreptul său de superficie și să permită folosința materială asupra terenului în suprafață de 6.269 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 237A, identificat cu numărul cadastral x. Totodată, reclamanta a solicitat instanței să oblige pârâta să desființeze parcarea și spațiul verde, amenajate pe terenul sus-menționat, precum și gardul metalic cu o înălțime de aproximativ 2,2 m construit în zona mediană a terenului, cu scopul de a separa parcarea de spațiul verde. La data de 11 iulie 2016, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat: 1) să se constate încetarea, în temeiul dispozițiilor art. 1557 C. civ., a contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. și Asociații, asupra imobilului situat în Splaiul Independenței nr. 237, București, identificat cu număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Sector 6; 2) să se dispună radierea dreptului de superficie al reclamantei din Cartea Funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 6; 3) în subsidiar, să se dispună anularea pentru vicierea prin dol a consimțământului B. la încheierea contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. și Asociații, asupra imobilului situat în Splaiul Independenței nr. 237, București, identificat cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 6 și radierea dreptului de superficie al reclamantei din cartea funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 6; 4) în situația în care instanța va respinge argumentele în favoarea anulării contractului pentru vicierea prin dol a consimțământului S.C. B. S.A., să se constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. și Asociații, asupra imobilului situat în Splaiul Independenței nr. 237, București, identificat cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 6, și să se dispună rezilierea acestui contract și radierea dreptului de superficie al reclamantei din cartea funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 6.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 2429 din 17 martie 2017, Judecătoria Sectorului 6 București a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. București S.A. A obligat pârâta-reclamantă să respecte dreptul de superficie al reclamantei-pârâte constituit conform contractului autentificat de notarul D. sub nr. x/18.03.2013 și, respectiv, să permită acesteia folosința terenului în suprafață de 6269 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 237A. A obligat pârâta-reclamantă să desființeze parcarea, spațiul verde și gardul din zona mediană, amenajate și, respectiv, edificate pe terenul în suprafață de 6269 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 237A. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 24.707,39 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta B. București S.A. Prin decizia civilă nr. 661A din 20 februarie 2018, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. București S.A. împotriva sentinței civile nr. 2429 din 17 martie 2017 și a încheierii de ședință din 16 ianuarie 2017, ambele pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2016. A anulat, în tot, sentința civilă apelată și a dispus înaintarea dosarului serviciului registratură al Tribunalului București, în vederea repartizării aleatorii între secțiile civile pentru rejudecarea cauzei în fond. Prin sentința civilă nr. 1436 din 18 iunie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. București S.A. A obligat pârâta-reclamantă să respecte dreptul de superficie al reclamantei-pârâte constituit conform contractului autentificat de notarul D. sub nr. x/18.03.2013 și, respectiv, să permită acesteia folosința terenului în suprafață de 6269 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 237A. A obligat pârâta-reclamantă să desființeze parcarea, spațiul verde și gardul din zona mediană, amenajate și respectiv edificate pe terenul suprafață de 6269 mp, situat în București, Splaiul Independenței nr. 237A. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 34.707,39 RON, cheltuieli de judecată constând în taxa timbru, în sumă de 24.707.39 RON, aferenta fondului și onorariu avocat aferent apelului, redus la 10.000 de RON.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1302A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1436 din 18 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. A respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 18 iunie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a apreciat că, instanța de apel a respins nelegal criticile privind nulitatea hotărârii instanței de fond vizând lipsa/necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării din 4 iunie 2018, devenind incidente dispozițiile art. 174 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 233 din același act normativ. Recurenta face referire la decizii de speță ale Înaltei Curți cu privire la aplicarea sancțiunii nulității în cazul lipsei încheierii de amânare a pronunțării și arată că i-a fost comunicată hotărârea într-un format incomplet, fără încheierea de amânare a pronunțării, care face parte integrantă din hotărâre. În raport de soluția instanței de apel, în opinia sa bazată pe argumente nefundamentate pe texte de lege, arată că nu a susținut că la dosarul cauzei nu s-ar afla cele două încheieri, respectiv cea de dezbateri și cea de amânare a pronunțării, acest aspect neputând face subiectul analizei în condițiile în care, ulterior rămânerii în pronunțare, dosarul nu mai este accesibil părților ci a sesizat instanței de apel împrejurarea că i-a fost comunicată o hotărâre incompletă, invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. cu privire la practicaua hotărârii. Apreciază că vătămarea drepturilor și intereselor procesuale ale recurentei a fost evidentă, având în vedere că la termenul din 4 iunie 2018 a avut loc și discutarea probatoriilor, iar necomunicarea încheierii de dezbateri a pus recurenta în imposibilitate de a supune analizei instanței de apel eventuale critici cu privire la considerentele pentru care tribunalul a respins în totalitate probele solicitate de recurentă. Se mai susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat art. 1557 C. civ. și a interpretat într-o manieră proprie dispozițiile art. 13 și 15 din contractul de superficie, reținând că părțile nu au dorit să reglementeze modalitatea de încetare a contractului, ci a dreptului de superficie astfel constituit. Arată că raționamentul instanței de apel nu a fost pus în discuția părților, iar prin interpretarea dată actului juridic, pe care nicio parte nu a avansat-o, s-a substituit voinței acestora. Contrar celor reținute în decizia atacată, susține că părțile au convenit exonerarea de răspundere în situația intervenirii unor împrejurări care fac imposibilă continuarea contractului, cum este imposibilitatea de executare totală și definitivă a obligațiilor asumate, prevăzută de art. 1557 C. civ., respectiv pierderea încrederii în partenerul contractual. După expunerea istoricului relațiilor contractuale dintre părți, susține că, în speță, cazul fortuit a fost determinat de pierderea încrederii în partenerul contractual care a avut ca fundament o cauză exterioară voinței părților, respectiv demararea procedurilor de natură penală împotriva domnului E., administrator unic al recurentei și persoană în considerarea căreia au fost încheiate contractul de superficie și promisiunea bilaterală de locațiune. Instanța de apel a interpretat eronat susținerile recurentei cu privire la vicierea consimțământului său prin dol, la momentul încheierii contractului de superficie, reținând prin hotărâre că acestea nu au beneficiat de niciun suport probator, iar dolul nu se presupune, astfel cum dispune art. 1214 alin. (4) C. civ. Or, recurenta arată că a făcut dovada, cu înscrisurile din dosar, că intimata, prin folosirea de manopere frauduloase, cu bună știință și cunoscând că B. încheie contractul de superficie în considerarea persoanei domnului E., cu care a negociat acest contract, a indus în eroare recurenta cu privire la situația reală a partenerului său contractual. Susține că, la încheierea contractului, a fost viciat prin dol consimțământul B., dolul fiind grav întrucât exista posibilitatea de a nu se mai fi încheiat actul dacă ar fi fost cunoscută situația reală. Arată că, și în situația în care se apreciază că dolul nu este grav, buna credință ce incumbă părților, inclusiv la încheierea oricărui contract, obliga intimata să o informeze pe recurentă despre faptul că domnul E. nu mai era reprezentant legal al intimatei la data semnării contractului, element ce trebuia cunoscut de recurentă pentru formarea și exteriorizarea consimțământului. Concluzionează că se impune anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimțământului B., în temeiul art. 1214, coroborat cu art. 2529 alin. (1) li.b C. civ. De asemenea, se apreciază că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu sunt aplicabile speței doctrina Estoppel, Principiile UNIDROIT și prevederile Convenției de la Viena din 1980 a Națiunilor Unite privind contractele pentru vânzări internaționale de bunuri. Susține că, buna credință este un principiu de interpretare care însoțește regula tratamentului corect și echitabil cu privire la așteptările legitime ale partenerilor contractuali. Învederează că aceasta este situația în care s-a regăsit recurenta, care s-a bazat pe un comportament de bună reputație a dlui E. și a afacerilor sale, în considerarea căruia a încheiat contractul de superficie cu A., așteptându-se, în mod legitim, ca acest comportament/bună reputație să fie menținute pe întreaga durată a acestui contract, în timp ce intimata a ascuns faptul că dl. E. nu mai avea calitatea de administrator la momentul încheierii contractului, negând comportamentul avut în vedere de B. atât la încheierea, cât și pentru menținerea în vigoare a contractului de superficie, încercând să-și procure avantajul continuării acestui contract în detrimentul B.. Arată că, procedând astfel, A. și-a încălcat obligația generală de bună-credință în materie contractuală, ce rezultă din interpretarea art. 1183 C. civ. și art. 14 alin. (1) din același act normativ, context în care nu ar fi echitabil ca recurenta să fie obligată să rămână într-o relație contractuală în care partenerul contractual își neagă comportamentul ce a justificat încrederea legitimă a B., atât la încheierea contractului de superficie, cât și pentru menținerea în vigoare a acestuia, încercând să-și procure avantajul continuării acestui contract în detrimentul B.. Invocă dispozițiile art. 1272 C. civ. și art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și arată că echitatea este o clauză implicită în contract, iar obligația nescrisă în contractul de superficie privește menținerea încrederii între partenerii contractuali pe întreaga durată a contractului, element în lipsa căruia contractul nu mai poate continua. Învederează că nici contractul de superficie și nici dreptul român nu reglementează expres posibilitatea încetării/rezilierii unui contract în cazul în care o parte s-a bazat pe anumite declarații sau pe un anumit comportament al celeilalte părți, însă această situație este recunoscută și reglementată la nivel european, dar și de principiile UNIDROIT și de CISG. Cu privire la soluția vizând obligarea recurentei la desființarea parcării, a spațiului verde amenajat și a gardului despărțitor, arată că proba cu expertiză tehnică de specialitate care să ateste identitatea construcțiilor cu cele menționate de recurentă, precum și vechimea acestora, a fost respinsă de către instanța de apel, iar înscrisurile depuse de B. au fost înlăturate întrucât contractele prezentate au obiect generic și nu rezultă cu claritate dacă amenajările au fost făcute în baza acestora. Susține netemeinicia celor reținute de instanța de apel cu privire la capătul de cerere accesoriu și arată, cu referire la probele administrate în dosar și susținerile intimatei, că parcarea amenajată și gardul metalic sunt structuri edificate anterior semnării contractului de superficie. Mai arată că obligația de desființare a parcării și gardului nu incumbă recurentei, ci intimatei A., conform dispozițiilor art. 2.3 din contract. 5. Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta S.C. B. S.R.L., ca nefondat, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. 6. Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1302 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității având în vedere că nu a sancționat lipsa/necomunicarea încheierii de dezbateri și/sau a încheierii de amânare a pronunțării de către instanța de fond, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 174 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 233 C. proc. civ. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc la termenul din data de 04.06.2018, ulterior respingerii de către instanța de judecată a probelor solicitate de B. în susținerea apărărilor față de cererea principală, pronunțarea fiind amânată pentru data de 18 iunie și că nu i-a fost comunicată nici încheierea de dezbateri și nici cea vizând amânarea de pronunțare, aspect ce echivalează, din perspectiva imposibilității de a beneficia de garanțiile procesuale aferente, cu lipsa acestor acte de procedură. Atât motivele de apel, cât și cele expuse în cererea de recurs conțin susținerea că neîntocmirea încheierii de dezbateri aduce părților o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. De altfel, și practica judiciară invocată în cadrul cererii de recurs face trimitere tot la lipsa încheierii de dezbateri sau de amânare a pronunțării și nu la lipsa comunicării acestora. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, din verificarea actelor dosarului primei instanțe se constată că la fila x se regăsește încheierea de dezbateri aferentă termenului de judecată din data de 4.06.2018, recurenta apreciind în mod greșit că, nefiindu-i comunicată, ea nu există, neputând fi verificată în dosar. Ca atare, încheierea în cauză fiind întocmită și existând la dosar, respectă dispozițiile art. 232, 233 C. proc. civ., iar faptul că nu a fost comunicată, nu poate fi asimilat inexistenței acesteia, cum, fără temei, susține recurenta. Această amânare a pronunțării a fost concretizată într-o încheiere de ședință care respectă condițiile impuse de art. 261 C. proc. civ., de natură să asigure transparența actului de justiție și desfășurarea procesului cu garanțiile date de art. 6 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, creând părților convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în fața unei instanțe competente, precum și posibilitatea verificării legalității și temeiniciei hotărârii în căile de atac. Potrivit art. 425 C. proc. civ., partea introductivă a hotărârii cuprinde mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2), iar când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere. Chiar și în condițiile în care s-ar fi considerat că ar fi fost obligatorie comunicarea încheierii de dezbateri se poate observa că recurenta nu a făcut dovada existenței unei vătămări, așa cum susține, în sensul că, această omisiune nu permite cenzurarea legalității hotărârii în faza procesuală a apelului. Așa cum s-a arătat anterior, această încheiere există la dosar, iar recurenta pârâtă putea lua la cunoștință de conținutul ei (chiar dacă mai târziu față de data la care i-a fost comunicată hotărârea instanței de fond), neexistând la dosar dovada că a solicitat potrivit dispozițiilor Hotărârii nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii privind Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești comunicarea unei copii a acesteia, iar acest drept i-ar fi fost refuzat. Se susține în cadrul cererii de recurs că, în contextul în care recurentei nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri, aceasta nu a putut supune analizei instanței de apel eventualele critici pe care le-ar fi putut avea cu privire la considerentele instanței de fond, care a înțeles să nu dea curs probelor solicitate în susținerea întâmpinării și cererii reconvenționale. Or, potrivit art. 186 C. proc. civ., (1)Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2)În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3)Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen. În cauză, apelanta nu a formulat o asemenea cerere de repunere în termenul de a depune motivele de apel ce vizau măsurile luate prin încheierea de ședință din data de 4.06.2018, inclusiv cele privitoare la respingerea solicitării de efectuare a unei expertize tehnice în specialitatea topografie. Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Or, câtă vreme în virtutea efectului devolutiv al căii de atac a apelului, astfel cum este consfințit de art. 476-478 C. proc. civ., partea a avut posibilitatea să solicite în termenul de 15 zile de la data la care a luat la cunoștință de conținutul încheierii din data de 4.06.2018, repunerea în termenul de atacare a acesteia, nu se poate considera că acesteia, prin necomunicarea încheierii i s-a produs vreo vătămare, în înțelesul art. 174 - 175 C. proc. civ.. Ca atare, vor fi înlăturate susținerile potrivit cărora vătămarea a fost una evidentă și care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea sentinței. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă faptul că decizia atacată ar fi pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce vizează solicitarea din cuprinsul cererii reconvenționale de constatare a încetării contractului de superficie în baza dispozițiilor art. 1557 C. civ. și interpretarea pe care instanța de control judiciar a dat-o prevederilor art. 13 și 15 din același contract, dar și soluția instanței de apel cu privire la subsidiarul cererii reconvenționale, respectiv anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimțământului B. la încheierea acestei convenții, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., cu referire la Doctrina Estoppel și soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la obligarea recurentei la desființarea parcării, a spațiului verde amenajat și a gardului despărțitor. În ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire solicitarea din cuprinsul cererii reconvenționale de constatare a încetării contractului de superficie în baza dispozițiilor art. 1557 C. civ. și interpretarea pe care instanța de control judiciar a dat-o prevederilor art. 13 și 15 din același contract, cu titlu prealabil, se constată că, instanța de apel a luat act de susținerile din cuprinsul cererii reconvenționale, în cadrul căreia s-a invocat imposibilitatea executării tuturor obligațiilor asumate prin contractul de superficie, generată de faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale față de domnul E., fost administrator al reclamantei A. a semnificat pierderea încrederii în partenerul contractual, în condițiile în care acest contract ar fi fost încheiat exclusiv în considerarea persoanei fostului administrator al societății reclamante. Articolul 1557 invocat de recurentă, intitulat "Imposibilitatea de executare" face parte din Secțiunea a 6-a a C. civ., numită "Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale"și statuează că, (1)Atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător. Aceste dispoziții fac referire la cazul fortuit, care, potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ. este definit ca un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că referirea la eveniment sau caz fortuit vizează o situație obiectivă care să conducă la imposibilitatea efectivă, materială sau de ordin juridic, de executare a obligației (cum ar fi pieirea bunului ce face obiectul obligației sau faptul că bunul nu ar fi mai fi în circuitul juridic) și nu o împrejurare subiectivă, respectiv pierderea încrederii în partenerul contractual, așa cum susține recurenta. Cazurile care pot fi invocate cu titlu de eveniment fortuit este adevărat că nu sunt în mod limitativ prevăzute de lege, dar acestea trebuie să vizeze un eveniment cert, care să aibă caracter neprevăzut și invincibil și trebuie să afecteze obligația principală asumată de partea care nu o mai poate aduce la îndeplinire, nicidecum nu pot fi lăsate la aprecierea celor interesați, care ar fi ținuți doar a proba imposibilitatea obiectivă și de neînlăturat de executare, așa cum se susține în cererea de recurs. Or, recurenta nu a invocat un eveniment fortuit obiectiv care să conducă la imposibilitatea de aducere la îndeplinire a obligației principale asumate, aceea de a preda și asigura reclamantei exercitarea nestânjenită a dreptului de folosință asupra terenului în litigiu, ci o stare de neîncredere referitoare la modalitatea în care se vor desfășura relațiile contractuale pe viitor, dat fiind că domnul E. nu mai este administrator al firmei, deci o stare subiectivă. Pe de altă parte, se mai invocă faptul că domnul E. ar fi supus unor cercetări penale, ceea ce intră în conflict cu Codul de Etică al F. (din care face parte recurenta) ce impune, ca regulă principală de conduită, "Lupta împotriva corupției", dar aceste împrejurari apar ca neavând relevanță în contextul în care se reclamă tocmai lipsa implicării acestuia în activitatea S.C. A. S.R.L. și faptul că, la data încheierii convenției dintre părți, acesta nu mai avea calitatea de administrator al societății contractante. Ca atare, în mod corect, curtea de apel a constatat că, în realitate, nu suntem în prezența unei imposibilități efective de executare a obligațiilor asumate, ci în prezența unui refuz de executare a obligațiilor, pe considerentul unei temeri a apelantei cu privire la desfășurarea în continuare a raportului juridic dintre cele două părți contractante, în contextul particular al punerii în mișcare a acțiunii penale față de fostul administrator al societății reclamante, care nu poate fi subsumată noțiunii de "eveniment fortuit" utilizată de dispozițiile art. 1557 C. civ., independent de realitatea afirmațiilor apelantei cu privire la existența cauzei penale și a stadiului în care se află aceasta. Analizând manifestarea de voință a părților, prin reglementarea de la art. 13 din Contractul de superficie autentificat sub nr. x/18.03.2013, instanța de apel a luat act că acestea au stabilit cazurile în care dreptul de superficie urmează a fi radiat din cartea funciară a imobilului, respectiv: expirarea duratei, consolidare, dacă terenul si construcția devin proprietatea aceleiași persoane și alte cazuri prevăzute de lege sau convenite de părți. Rezultă în mod clar, din conținutul articolului anterior menționat că părțile au dorit să reglementeze modalitatea de încetare a dreptului de superficie și radierea acestuia din Cartea Funciară, fără ca aceste dispoziții să vizeze însuși contractul autentificat sub nr. x/18.03.2013, în baza căruia au fost convenite și asumate mai multe obligații. Pe de altă parte, chiar dacă atât recurenta, cât și intimata au apreciat că radierea dreptului de superficie (care nu se confundă, așa cum s-a arătat anterior cu încetarea contractului) poate avea loc și în alte situații reglementate în lege sau convenite de părți, se constată că nu au fost indicate asemenea texte legale și nici dispoziții contractuale care să fi dus la stingerea dreptului de superficie. De altfel, în mod corect a reținut curtea de apel că, în ceea ce privește modificarea contractului, în art. 15 din contract părțile au prevăzut în mod expres că orice modificare sau completare a contractului nu poate fi realizată decât prin acordul scris al ambelor părți, exprimat prin act adițional. În condițiile în care din analiza convenției părților nu a rezultat existența unei clauze care să impună executarea unei obligații în considerarea calității intuitu personae a fostului administrator al societății reclamante, că nu a fost invocată o cauză obiectivă de încetare a contractului și nici prezentată o înțelegere prin care să se fi convenit posibilitatea denunțării unilaterale sau încetarea acestuia pentru împrejurări subiective cum ar fi pierderea încrederii în partenerul contractual sau a calității de administrator a domnului E. (orice modificare a condițiilor contractului neputând fi realizată decât prin acordul expres al părților), rezultă că, în mod corect s-a constatat în cadrul hotărârii ce face obiectul controlului judiciar că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1557 C. civ. și nici nu a intervenit vreo altă cauză convenită de părți care să conducă la încetarea contractului . În ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la subsidiarul cererii reconvenționale, respectiv anularea Contractului de Superficie pentru vicierea prin dol a consimțământului B. la încheierea acestei convenții, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta-pârâtă susține că vicierea consimțământului B. prin dol rezultă din materialul probator, iar instanța de apel a analizat în mod trunchiat însemnătatea fiecărui înscris depus la dosar și nu s-a pronunțat asupra contextului de ansamblu rezultat din interpretarea coroborată a documentelor invocate de B.. În susținerea acestui motiv de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Din interpretarea dispozițiilor procedurale în materia acestei căi extraordinare de atac, se constată că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Instanța de apel, în constatarea situației de fapt, a reținut că, hotărârea Adunării Generale Extraordinare nr. 1/19.07.2012 a acționarilor B. București S.A. cuprinde decizia acționarilor de aprobare a proiectului pentru finanțarea și construirea noului sediu al acestei societăți pe terenul ce a făcut obiectul contractului de superficie, fără nici un fel de referiri la societatea reclamantă sau la persoana concretă cu care urmau a se purta negocierile, că potrivit certificatului constatator din 12.03.2013 cu privire la A. S.R.L., E. avea calitatea de administrator al societății, iar potrivit furnizării de informații extinse din data de 29.06.2016, la data de 12.03.2013 s-a depus la Registrul Comerțului solicitarea de radiere a calității de administrator pentru E. și de numire în aceeași calitate a lui G., iar contractul de constituire a dreptului de superficie a fost încheiat la data 18.03.2013, în numele societății reclamante, semnând G.. Curtea de apel a mai observat că apelanta nu a invocat faptul că semnarea contractului în numele reclamantei s-ar fi realizat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant, ci s-a susținut că a fost indusă în eroare cu privire la calitatea pe care o avea E. în cadrul societății reclamante, manoperele frauduloase constând în prezentarea în fața notarului public a unor înscrisuri care nu erau conforme cu realitatea (certificatul constatator din 12.03.2013 în care în calitate de administrator figura E. și decizia asociatului unic din data de 18.03.2013 care îl împuternicea pe G. să semneze contractul), dar a constatat că din probele administrate, astfel cum au fost anterior expuse, nu rezultă că acest contract s-a încheiat în considerarea persoanei E.. În cauză, s-a apreciat că nu există nici un fel de probe care să ateste faptul că negocierile s-au purtat exclusiv cu această persoană și nici în cuprinsul contractului nu sunt făcute nici un fel de referiri la această persoană, pentru a se putea aprecia asupra faptului că acesta a fost un element determinant al semnării contractului de către societatea apelantă, iar în ceea ce privește manoperele dolosive și intenția de a induce în eroare, curtea a constatat că, de asemenea acestea nu au fost probate, iar înscrisurile prezentate notarului public au avut scopul exclusiv de a dovedi că G., semnatarul contractului, avea la data autentificării dreptul să semneze în numele societății reclamante. Prin urmare, raportat la situația de fapt astfel stabilită, a reținut instanța anterioară că depunerea acestor înscrisuri nu poate avea semnificația unei manopere dolosive și, cu atât mai puțin, nu sunt apte să dovedească elementul subiectiv, de intenție de inducere în eroare a reprezentanților apelantei. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, așa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. În aceste condiții, apar ca fiind fără relevanță în economia speței susținerile recurentei în sensul că de abia la data de 29 iunie 2016, data eliberării documentului nr. x/29.06.2016 - "Furnizare informații extinse" privind situația societății A., de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, a aflat că, la data de 12.03.2013, domnul E. a fost revocat din funcția de administrator al A., fiind înlocuit de domnul G.. De altfel, trebuie menționat că persoana juridică nu se confundă cu persoanele fizice care, la un moment dat sunt asociați sau administratori ai acesteia, ci, din contră, potrivit art. 214 C. civ., (1) Membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu. (2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz, bunurile persoanei juridice ori informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei care i-au numit. Or, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, situația factuală atestă că nu au fost asumate obligații în nume propriu de către persoana fizică E., iar contractul încheiat de către persoana juridică a fost legal semnat de reprezentanții societății de la data autentificării acestuia, în mod corect au apreciat instanțele anterioare că nu se poate constata că a fost viciat prin dol consimțământul B. la încheierea contractului de superficie. Pentru aceste motive, vor fi respinse criticile recurentei în sensul că se impunea anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimțământului B. la încheierea acestei convenții, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ. În ceea ce privește cererea de reziliere a contractului de constituire a dreptului de superficie, s-a indicat drept cauză de reziliere neexecutarea de către societatea reclamantă a obligației de menținere a încrederii în partenerii contractuali, a obligației generale de bună-credință, în condițiile în care, cu privire la fostul administrator al societății reclamante a fost pusă în mișcare acțiunea penală, subiectul fiind larg mediatizat, iar în susținerea acestui capăt de cerere recurenta a invocat Principiile Unidroit, Convenția de la Viena din 1980 pentru vânzările internaționale de mărfuri, precum și doctrina Estoppel. Chiar recurenta a arătat în cadrul cererii de recurs că Doctrina Estoppel, reprezintă o regulă de drept de proveniență anglo-saxonă, receptată și în dreptul continental (spre exemplu, dreptul francez), dar care se impune, mai ales în ultimii ani, în arbitrajul comercial internațional, fiind apreciată în acest context ca fiind o regulă de drept echitabilă și conformă tuturor ordinilor juridice naționale, iar principiile UNIDROIT, elaborate de către Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat încă din anul 1994, au fost create cu intenția "de a stabili un corpus echilibrat de reguli special elaborate pentru a fi utilizate în întreaga lume a participanților la comerț". La rândul său, Convenția Națiunilor Unite privind contractele de vânzare internațională de bunuri (Viena, 1980) (CISG), ale cărei dispoziții, în special art. 29, au fost invocate, are ca scop declarat pe cel de a oferi un regim modern, uniform și echitabil pentru contractele de vânzare internațională de bunuri. În aceste condiții, având în vedere că nu sunt elemente de extraneitate care să guverneze regulile contractului în litigiu, în mod corect au apreciat instanțele anterioare faptul că principiile invocate nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece părțile au prevăzut prin clauza cuprinsă în art. 18.1 din contract că acesta se completează cu prevederile art. 693 și urm. din C. civ. și va fi guvernat și interpretat în conformitate cu legile române, dispoziții care sunt pe deplin aplicabile. Ca atare, având de aplicat clauzelor contractului în litigiu dispozițiile legale ale C. civ. român, nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității, așa cum susține recurenta. De altfel, instanța de apel a aplicat, cu caracter de principiu, dispozițiile art. 1170 C. civ. ce prevăd că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe timpul executării sale, iar ele nu pot înlătura sau limita această obligație, dar a apreciat că o eventuală încălcare a obligației de a acționa cu bună-credință, în mod generic, nu poate conduce la rezilierea contractului, în condițiile în care rezilierea este posibilă numai în cazul în care debitorul obligației nu își execută una din obligațiile asumate în mod neîndoielnic prin contract. Cum în cauză apelanta-pârâtă nu a invocat neexecutarea unei obligații contractuale, ci a susținut numai încălcarea obligației generale de bună-credință prin raportare la situația fostului administrator, E., în mod corect a apreciat Curtea de apel că nu sunt întrunite condițiile pentru a se dispune rezilierea contractului pentru motivele invocate în cadrul cererii reconvenționale și a celei de apel. În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la obligarea recurentei la desființarea parcării, a spațiului verde amenajat și a gardului despărțitor, recurenta a arătat că a solicitat, în ambele cicluri procesuale, dispunerea unei expertize tehnice de specialitate care să ateste identitatea construcțiilor cu cele menționate în documentele prezentate de recurentă și, totodată, prin mijloace tehnice specifice, vechimea acestora, dar proba a fost respinsă. Conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). Din lecturarea acestor dispoziții rezultă că încuviințarea probelor noi sau completarea probelor administrate de către prima instanță este la aprecierea instanței, care, în funcție de actele și lucrările dosarului poate considera sau nu că probele solicitate sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Trebuie reamintit că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. În speță, sub acest aspect, recurenta nu a invocat motive de nelegalitate a hotărârii atacate, cenzurabile în recurs din perspectiva art. 488 C. proc. civ., ci a dezvoltat motive de netemeinicie care nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar. Deși recurenta susține că în cuprinsul considerentelor, în susținerea soluției de admitere a cererii A., instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de B. vor fi înlăturate întrucât contractele prezentate aveau un obiect generic și nu rezulta cu claritate dacă amenajările au fost făcute în baza acestora, Înalta Curte constată că în interpretarea probelor administrate instanța de apel nu a avut niciun dubiu asupra soluției pronunțate, considerentele fiind coerente și pe deplin justificate de probele administrate și susținerile părților. Astfel, curtea a reținut că potrivit anexei la contract, la momentul încheierii contractului, pe teren existau două construcții, C1-în suprafață de 865,7 mp și C2- în suprafață de 1145,7 mp., evidențiate și în cuprinsul cărții funciare, în partea I a cărții funciare x, precum și în planul de amplasament al imobilului scara 1:500, parte din documentația cadastrală a imobilului, cu privire la care societatea reclamantă a obținut autorizația de demolare nr. x/4.03.2014, procedând la demolare, cele două construcții fiind radiate din cuprinsul cărții funciare în baza autorizației de demolare emise și a procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. x/20.11.2014. De asemenea, raportându-se la mențiunile din cartea funciară nr. x (anexa 1 la Partea I), instanța de apel a luat act că la acel moment terenul în suprafață de 6268,50 mp era un teren liber, împrejmuit cu gard doar pe latura de nord și vest, cele două construcții, C1 și C2, fiind menționate ca radiate, situație de fapt care s-a schimbat ulterior, deoarece potrivit procesului-verbal de constatare stare de fapt întocmit de executorul judecătoresc H. în data de 14.04.2016, la adresa str. x A, se află o parcare amenajată, în suprafață de 3.000 mp, iar pe restul proprietății este amenajat un spațiu verde, în suprafață de 3.200 mp, între spațiul verde și parcarea amenajată aflându-se un gard metalic cu o înălțime de aproximativ 2,20 m, procesul-verbal fiind însoțit de planșe foto care atestă amenajarea terenului în sensul expus. Ca atare, raportat la aceste probatorii, instanțele anterioare au apreciat că a fost făcută proba că ulterior contractului de superficie au fost edificate lucrările în discuție și că pârâta nu a răsturnat aceste dovezi și nu a făcut dovada că parcarea și gardul metalic ar fi fost realizate în baza contractului din 2912/16.12.2008 (ce are un obiect generic -împrejmuire stradală și extindere platformă acces Grozăvești- din care nu rezultă cu claritate care au fost amenajările realizate), anterior constituirii dreptului de superficie, iar aceste aspecte de fapt nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar. În condițiile factuale astfel stabilite, în mod corect Curtea de apel a apreciat că atitudinea apelantei de amenajare a terenului ce a făcut obiectul contractului de superficie, prin crearea unei parcări și a unui spațiu verde, delimitat prin gard, reprezintă o tulburare a superficiarului în exercitarea dreptului de superficie, în sensul art. 696 C. civ., menținând soluția primei instanțe de admitere a cererii principale. Cu privire la această soluție recurenta a invocat motive de netemeinicie, nu chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate și în consecință, ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,