ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2556/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul x/2017, reclamanta S.C. SUCPI S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.468.858,07 RON, compusă din: suma de 863.840,52 RON, reprezentând avans, conform facturii nr. x din data de 6 iulie 2017, și suma de 605.017,55 RON, datorată pentru lucrări de execuție, potrivit facturii nr. x din data de 6 iulie 2017.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3795 din data de 13 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. SUCPI S.A., solicitând schimbarea acestei hotărâri, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1401 din data de 23 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. SUCPI S.A. împotriva sentinței civile mai sus menționate.

Reclamanta S.C. SUCPI S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1401 din data de 23 septembrie 2019, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 6 decembrie 2019.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece instanța de apel nu a realizat o analiză temeinică a fondului, în cauză nefiind administrat un probatoriu complet.

A precizat că în cuprinsul cererii de apel a arătat că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice, deoarece expertul nu a întocmit o lucrare întemeiată pe constatări tehnice și măsurători efectuate cu mijloace tehnice specifice, ci a realizat o lucrare bazată pe o simplă "examinare vizuală".

Această probă, precum și efectuarea unei expertize contabile, erau necesare, în opinia recurentei, pentru ca instanța de apel să poată lămuri în ce măsură există o neexecutare documentată a lucrărilor, în raport cu obligațiile legale și contractuale ce reveneau recurentei, dar și pentru a se stabili care este însemnătatea potențialei neexecutări, precum și contravaloarea lucrărilor executate, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a reținut executarea necorespunzătoare a lucrărilor.

A considerat că instanța de apel a greșit atunci când a respins cele două probe, solicitate încă de la judecarea fondului cauzei, pronunțând, astfel, o hotărâre insuficient motivată, în considerentele căreia nu s-au analizat, în detaliu, raportul juridic dedus judecății și fondul dreptului pretins.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut că aplicarea greșită a legii a fost cauzată de eroarea de interpretare a ipotezei sau dispozitivului unor norme juridice, această eroare având ca premisă greșita constatare și apreciere a instanței de apel asupra chestiunilor de fapt specifice speței.

În acest sens, recurenta-reclamantă a evidențiat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (5) și (8) și art. 11 din Legea nr. 50/1991, a prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) și a prevederilor art. 1876 C. civ.

A menționat că aspectele reținute de instanța de apel au vizat o pretinsă executare neconformă a lucrărilor de către recurenta-reclamantă, sens în care a arătat că nu ar fi existat un ordin de începere a lucrărilor emis de către intimată și nu au fost confirmate situațiile de lucrări întocmite de recurentă, concluzia instanței de apel fiind că orice lucrări executate de către recurentă ar fi automat neconforme.

Recurenta-reclamantă a susținut că nu sunt aplicabile speței prevederile legale reținute de instanță ca temei pentru executarea neconformă a lucrărilor, respectiv art. 7 alin. (5) și (8) din Legea nr. 50/1991, deoarece art. 7 alin. (5) din lege se referă la perioada de valabilitate a autorizației de construire, în interiorul căreia pot începe lucrărilor, iar art. 7 alin. (8) din lege se referă la obligația beneficiarului de a notifica începerea lucrărilor către autoritățile publice.

Chiar dacă obligațiile prevăzute de cele două texte de lege nu sunt îndeplinite, sancțiunea aplicabilă nu este aceea a interzicerii efectuării sau continuării lucrărilor ci, conform art. 26 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 50/1991, aceea a unei amenzi contravenționale.

A precizat că, din dispozițiile legale invocate de instanță, precum și din întreaga economie a dispozițiilor Legii nr. 50/1991, nu rezultă că lucrările de construire nu ar putea fi realizate în lipsa ordinului de începere a lucrărilor, existând doar obligația beneficiarului (intimata din speță) de a începe lucrările în intervalul prevăzut în autorizație și de a notifica autoritățile publice.

A subliniat că prevederile Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) nu prevăd, în vederea realizării recepției lucrării, obligativitatea existenței înscrisurilor precizate în textul art. 15 alin. (3) din acest act normativ, astfel încât, instanța de apel nu putea reține în temeiul acestor dispoziții că recurenta avea o obligație contractuală de a începe lucrările doar condiționat de emiterea unui ordin scris al intimatei.

Referitor la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 50/1991 și ale art. 1876 din C. civ., reținute de instanța de apel pentru a justifica neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor, în raport cu împrejurarea că situațiile de lucrări nu ar fi fost confirmate de intimată, recurenta a arătat că lipsa unor situații de lucrări confirmate nu poate echivala cu executarea necorespunzătoare a lucrărilor, iar confirmarea situațiilor de lucrări depinde exclusiv de voința intimatei.

Astfel, a considerat că refuzul intimatei de a confirma situațiile de lucrări nu poate produce efectul executării neconforme a obligațiilor recurentei.

Precizând că instanța de apel trebuia să rețină că prevederile contractuale (art. 13) nu subordonează plata lucrărilor de confirmarea situațiilor de lucrări, recurenta a menționat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că intimata a permis efectuarea lucrărilor fără a manifesta vreo obiecție și fără a o notifica cu privire la lipsa situațiilor de lucrări sau neconformitatea acestor lucrări.

Recurenta-reclamantă a susținut și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 și 1272 din C. civ., precum și încălcarea prevederilor art. 1350, 1240 alin. (2), (15)16 și 1556 alin. (2) din C. civ.

A considerat că în mod greșit a apreciat instanța de apel, reținând argumentele expuse anterior, că voința părților rezultată din contractul încheiat, în sensul art. 1270 C. civ., ar fi în sensul că obligațiile principale ale recurentei erau acelea de începere a lucrărilor după primirea ordinului de la intimată și de a primi confirmarea situațiilor de lucrări întocmite, deoarece, în acest mod, instanța a modificat obiectul principal al contractului, din acela privind execuția unor lucrări, într-unul privind prezentarea unor documente.

A considerat că primirea ordinului de începere a lucrărilor era o formalitate, care nu era necesară pentru îndeplinrea de către reclamantă a obligației de executare a lucrărilor, deoarece, în contextul în care intimata a permis efectiv realizarea lucrărilor, oferind acces neîngrădit la amplasamentul lucrărilor, nu mai prezintă relevanță existența ordinului de începere a lucrărilor.

Recurenta-reclamantă a opinat că nu poate fi reținut argumentul instanței de fond, în sensul că prezența reclamantei la amplasamentul lucrărilor ar fi fost justificată de executarea altor lucrări, ce făceau obiectul unui alt contract încheiat cu intimata, deoarece, cele două contracte au avut ca obiect executarea unor lucrări distincte, intimata având cunoștință despre motivul prezenței recurentei și despre lucrările efectiv executate.

Cu privire la acest aspect, a considerat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1240 alin. (2) din C. civ., care stabilesc că voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit practicilor statornicite sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice.

Concret, a apreciat că lipsa unei opoziții a intimatei la accesul recurentei la amplasament, precum și permiterea realizării unor lucrări pe o perioadă însemnată de timp echivalează cu consimțământul intimatei cu privire la momentul începerii lucrărilor, fiind evident că aceasta și-a dat acordul, în mod tacit, pentru începerea lucrărilor.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1272 din C. civ., întrucât instanța nu poate aprecia că obligația reclamantei de a executa lucrările ar fi căpătat noi valențe sau s-ar fi modificat în vreun fel.

Recurenta-reclamantă a considerat că, prin soluția pronunțată, instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a lăsat nelămurită situația lucrărilor executate de aceasta, în sensul că, deși se recunoaște execuția unor lucrări, se conchide că reclamanta nu ar avea dreptul la plata contravalorii acestora, deoarece execuția lucrărilor nu s-ar fi făcut cu emiterea documentelor necesare.

Astfel, a opinat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 și 1516 din C. civ., nesocotind dreptul creditorului de a primi prestația la care s-a obligat debitorul, cu consecința îmbogățirii fără just temei a intimatei, beneficiara unor lucrări realizate de recurentă, a căror contravaloare nu a fost achitată.

În lipsa unor probe concrete din care să rezulte maniera de neexecutare și eventualele prejudicii suferite de intimată, a considerat că aprecierea instanței de apel, în sensul că excepția de neexecutare invocată de intimată este întemeiată, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., instanța trebuind să se raporteze la buna sau reaua credință a debitoarei, pentru a stabili dacă aceasta este în măsura să invoce excepția de neexecutare.

A precizat că instanța de apel nu a dat reală eficiență voinței părților, materializată într-un contract de execuție lucrări, respectiv dreptului intimatei de a beneficia de execuția unor lucrări și obligației acesteia de a achita contravaloarea acestora.

Aspectele legate de existența unor documente suplimentare în legătură cu lucrările nu prezintă relevanță, în opinia recurentei, întrucât, pentru a fi respectate prevederile art. 1270 și 1516 C. civ., recurenta trebuia să primească prețul lucrărilor efectiv executate.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, iar în subidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de apel și a soluției pronunțate de instanța de fond.

A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei, ca nefondate.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, nefiind incidentă sancțiunea inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 15 octombrie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă, și a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că ceea ce se critică, în realitate, este soluția instanței de apel de respingere a cererii recurentei de administrare a probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcții și a probei cu expertiza contabilă, susținând recurenta că, astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre insuficient motivată, în considerentele căreia nu au fost analizate, în detaliu, raportul juridic dedus judecății și fondul dreptului pretins.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Se reține că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurentă, de administrare a probei cu expertiza contabilă, considerând că proba nu este utilă soluționării cauzei.

În motivare, instanța de apel a precizat că în cursul judecății la fond a fost întocmit un raport de expertiză tehnică în construcții, în cuprinsul căruia sunt prezentate constatări personale ale expertului judiciar, în ce privește efectuarea lucrărilor, instanța apreciind că nu există motive pentru a dispune efectuarea unei noi expertize tehnice în apel.

Totodată, având în vedere conținutul cererii de apel, care nu menționează o solicitare a recurentei privind proba cu expertiză contabilă, instanța de apel a respins proba solicitată de recurentă în cursul judecății în apel, ca fiind propusă cu nerespectarea dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. (potrivit cărora, probele se solicită, sub sancțiunea decăderii, prin cererea de apel).

În raport cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu sunt fondate, întrucât hotărârea recurată este argumentată sub aspectul stabilirii stării de fapt, cu trimitere la dispozițiile legale aplicabile, iar dezlegarea dată de instanța de apel propunerilor de probe formulate de recurentă este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția de respingere pronunțată.

În plus, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

În aceste condiții, instanța de recurs nu poate să procedeze la cenzurarea soluției pronunțate, întrucât recurenta tinde, în realitate, la obținerea unei reaprecieri asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor cu expertiza tehnică în specialitatea construcții și cu expertiza contabilă.

Constatând că starea de fapt determinată de instanță este pe deplin lămurită, nefiind contestată de recurentă sub aspectul determinării acesteia, ci doar sub aspectul interpretării consecințelor juridice atrase (dacă în cauză este sau nu incidentă o neexecutare de natură a atrage nelegalitatea interpretării instanței de apel din perspectiva excepției de neexecutare), precum și împrejurarea că instanța de apel a prezentat și raționamentul logic care fundamentează, din punct de vedere juridic, soluția pronunțată, Înalta Curte constată critica nefondată, nefiind incident cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat, sub un prim aspect, că în speță au fost greșit aplicate dispozițiile art. 7 alin. (5) și (8) și art. 11 din Legea nr. 50/1991, prevederile Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) și prevederile art. 1876 C. civ.

Verificând aspectele criticate, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat temeinice susținerile pârâtei referitoare la inexistența ordinului de începere a lucrărilor, menționând instanța că recurenta-reclamantă a recunoscut implicit, prin susținerile din apel, că a început lucrările fără existența unui astfel de ordin. Totodată, în apel s-a stabilit că afirmațiile recurentei, în sensul că intimata-pârâtă a avut cunoștință de începerea lucrărilor, nu sunt dovedite de nici un mijloc de probă.

Nu se poate susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 7 alin. (5) și (8) și art. 11 din Legea nr. 50/1991 sau ale prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor, deoarece soluția atacată s-a fundamentat, din punct de vedere juridic, pe argumentul excepției de neexecutare a contractului reglementate de textul art. 1556 alin. (1) C. civ.

Reținând că recurenta a efectuat lucrări în lipsa ordinului de începere a lucrărilor (aspect, de altfel, necontestat de recurentă), instanța de apel a făcut trimitere la "importanța și obligativitatea emiterii acestui ordin, despre care trebuie înștiințate și autoritățile competente", aspect care rezultă din dispozițiile art. 7 alin. (5) și (8) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Cu toate acestea, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța și-a fundamentat raționamentul juridic, în principal, pe dispozițiile contractuale referitoare la obligația de notificare a Inspectoratului de Stat în Construcții privind începerea lucrărilor, obligația executantului de a începe lucrările în maxim 5 zile de la primirea ordinului de începere a lucrărilor și la dreptul beneficiarului de a controla execuția lucrărilor, prevăzut de art. 10.2 alin. (1) din contract.

Astfel, temeiul juridic principal reținut de instanță în justificarea soluției pronunțate nu a fost reprezentat de dispozițiile art. 7 alin. (5) și (8) din Legea nr. 50/1991 și ale Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor, ci de prevederile contractului semnat de părți, în raport cu dispozițiile art. 1876 C. civ. referitoare la controlul executării lucrărilor de construcții în contractul de antrepriză de construcții, prin corelare cu textul art. 1556 alin. (1) din C. civ., care reglementează excepția de neexecutare a contractului.

În raport cu împrejurările de fapt ce caracterizează speța (inexistența ordinului de începere a lucrărilor, începerea lucrărilor de către recurentă fără existența unui astfel de ordin și fără acordul intimatei, lipsa oricăror situații de lucrări confirmate de beneficiar, inexistența unei notificări a intimatei în vederea confirmării situațiilor de lucrări și lipsa documentelor care să dovedească calitativ și cantitativ lucrările pretins efectuate, cu consecința imposibilității intimatei de verifica calitativ și cantitativ execuția acestora), instanța de apel a constatat neîndeplinirea de către recurentă a propriilor obligații principale.

În acest context, este nerelevant faptul că Legea nr. 50/1991 prevede sancțiuni contravenționale în ceea ce privește nerespectarea obligațiilor prevăzute de acest act normativ, câtă vreme, în speță este incidentă răspunderea civilă contractuală, fiind corect reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 1556 alin. (1) din C. civ.

Prin urmare, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a normelor de drept, în raport cu situația de fapt stabilită în speță, neputând fi primită critica recurentei referitoare la greșita aplicare sau încălcarea textelor art. 7 alin. (5) și (8) sau a prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor.

În plus, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe dispozițiile art. 11 din Legea 50/1991, cum greșit susține recurenta, ci pe textul art. 11 din Legea 10/1995 privind calitatea în construcții, sens în care, instanța de apel a apreciat că recurenta:

"a executat lucrări de calitate îndoielnică, în afara contractului încheiat." și că aceasta "nu a depus la dosar documente care să ateste calitatea materialelor folosite, astfel cum impun dispozițiile art. 11 din legea 10/1995, iar constatările efectuate de expert au reliefat neconformitatea lucrărilor cu normele tehnice aplicabile, în ce privește compoziția, compoziția și gradul de compactare a balastului ".

Sub un al doilea aspect, recurenta a mai invocat, tot în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o serie de critici referitoare la faptul că refuzul intimatei de a confirma situațiile de lucrări nu poate produce efectul executării neconforme a obligațiilor recurentei și la faptul că intimata a permis efectuarea lucrărilor, fără a manifesta vreo obiecție și fără a o notifica cu privire la lipsa situațiilor de lucrări sau la neconformitatea lucrărilor.

Aceste aspecte vizează însă temeinicia deciziei recurate, tinzând la reanalizarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Ca atare, în raport cu obiectul judecății în recurs, limitat la analiza criticilor de nelegalitate aduse deciziei instanței de apel, argumentele mai sus menționate nu pot fi verificate în recurs.

Recurenta-reclamantă a susținut, sub un al treilea aspect, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 și 1272 din C. civ., considerând greșit raționamentul instanței de apel, în sensul că, potrivit înțelegerii contractuale, obligațiile principale ale recurentei erau de începere a lucrărilor condiționat de primirea ordinului de la intimată, și de primire a confirmării situațiilor de lucrări întocmite.

A apreciat recurenta că, în acest mod, instanța de apel ar fi modificat obiectul principal al contractului, în sensul că acesta nu ar mai consta în execuția unor lucrări, ci în prezentarea unor documente.

Se mai invocă faptul că ordinul de începere a lucrărilor nu are relevanță, în contextul în care, intimata a oferit acces neîngrădit la amplasamentul lucrărilor.

Având în vedere că argumentele de mai sus nu vizează aspecte de legalitate ale judecății din apel, ci elemente ce fac parte din ansamblul situației de fapt conturate în cauză, lămurită de instanțele de fond, Înalta Curte nu va putea proceda la verificarea acestora în recurs.

Simpla determinare a obligațiilor părților, astfel cum acestea rezultă din contract, nu echivalează cu modificarea obiectul principal al contractului, neputându-se susține, în mod convingător, că instanța de apel ar fi stabilit că obiectul contractului constă în prezentarea unor documente.

De asemenea, aspectul legat de acordul tacit al intimatei la executarea de lucrări în temeiul contractului, chiar și în lipsa ordinului de începere a lucrărilor, a fost clarificat de către instanțele de fond.

Se mai constată, în plus, că argumentul legat de modificarea obiectului contractului este invocat direct în recurs, fără a fi fost, în prealabil, invocat în apel sau în întâmpinarea formulată în apel, astfel că, și pentru acest motiv, critica este inadmisibilă în apel.

Aceeași situație se constată și în legătură cu critica privind încălcarea prevederilor art. 1350, 1240 alin. (2), (15)16 și 1556 alin. (2) din C. civ., care nu a fost analizată în fazele procesuale anterioare, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond.

Așadar, observând invocarea omisso medio a acestor argumente, Înalta Curte constată că nu le poate analiza, fiind străine cauzei, în sensul că hotărârea recurată nu conține considerente relevante ce pot fi verificate în recurs.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. SUCPI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1401 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) raportate la cele ale 494 din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, instanța o va obliga la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. SUCPI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1401 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.