ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2097/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. România S.A., S.C. C. - Sucursala Buzău, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contactul de credit încheiat și eliminarea acesteia, prevăzută în condițiile speciale ale convenției în Secțiunea 6, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, 10.03.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1CHF=2.363,4, denominarea in moneda naționala a plăților, având la baza principiul consacrat de regulamentului valutar, în concret solicita individualizarea în RON a ratei lunare, pe care urmează împrumutatul să o achite, prin conversia valutara a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimata în convenție, în funcție de soluția dispusă de instanța, față de primele capetele ale acțiunii, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 4.314 CHF, achitat la data tragerii creditului și restituirea acestuia, în RON, suma actualizată cu dobânda legala, prevăzută în Condițiile Speciale ale Convenției în art. 1.3 lit. a), obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1062 din 30 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. România S.A. și C. - Sucursala Buzău.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B., au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1062 din 30 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind obligați apelanții la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva deciziei civile nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând pe fond cererea, fie admisă cerere formulată ca fiind întemeiată.

Critica de nelegalitate vizează faptul că instanța de control a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuție doar sub un singur aspect și anume acela al excluderii prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și prin urmare, aplicabile ope legis.

Sub aceasta critică, recurenții precizează ca instanța nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactare prevederilor legale invocate.

Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar este fără echivoc, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62/2017, punctul 37, conform căruia "textul legal (art. 1584 C. civ. de la 1864) are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în atest sens.

Nominalismul a apărut în contextul stabilității monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plății a cuantumului sumei liberatorii.

Așa cum s-a relevat în doctrină, aspectul cel mai simplu al nominalismului îi constituie constanța juridică a monedei în timp, a cuantumului sumei liberatorii, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale.

Tocmai pentru că a avut în vedere alterarea intrinsecă a speciei aflată în curs la data plății (leul românesc) și cunoscând limitările ce decurgeau din principiul nominalismului, profesionistul a apelat la remediile ce consolidează teza valorismului, inserând o clauză prin, care riscul valutar era lăsat exclusiv în sarcina împrumutatului.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestata nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

În acest sens, recurenții susțin că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Instanța avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractul" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În opinia recurenților, doar convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Deși forța contractului este comparată cu legea, contractul nu poate deroga de la legea imperativă.

In materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite.

Ca atare, părțile nu pot înlătura această obligație prin convenția lor, aspect din care rezultă natura de ordine publică a normelor care o reglementează.

Astfel, obligația ce incumbă profesionistului potrivit legii speciale justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice.

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valută, excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică la profesionist nu este exclus.

Astfel, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditor nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică.

În acest sens, clauza în discuție nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun".

Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului și implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigențele bunei-credințe nu ar fi respectate.

Profesionistul nu se poate apăra invocând simplu numai beneficiile nominalismului.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Profesionistul deține controlul conținutului contractului.

Or, predicțiile legate de volatilitatea cursului țin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obține veniturile curente. Numai în aceste condiții o clauză privind riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

O clauză cum este cea în discuție care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar are caracter abuziv nefiind validă și se impune a fi înlăturată din contract, întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului.

Suportarea riscului valutar în mod natural de către debitor reprezintă o asumare implicită a riscului valutar în întregul tranzacției contractuale, tranzacție a cărei natură și consecințe patrimoniale să fie înțelese pe deplin și asumate în mod conștient de către consumator.

Asumarea voluntară a riscului inerent are drept corolar numai contractul compatibil în integrum cu exigentele impuse Directiva 93/13.

Din perspectiva legislației privind protecția consumatorului soluția atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premise o tranzacție ale cărei posibile consecințe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înțelese și acceptate de consumator.

Împrumutătorul are și trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

În opinia recurenților, nu este nici rațional nici echitabil ori moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat valoarea prestației sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității consumatorului a rămas neschimbată.

Banca, din postura profesionistului trebuia să se manifeste cu loialitate, prudență, temperanță în etapa precontractuală, să evalueze cu intenție dreaptă, licita bonitate viitoare a clientului în cazul unei devalorizări importante ca amploare a monedei, să ia măsuri active pentru asigurarea acestui risc.

Or, obiectul unei prestații majorate în cauză nu a fost asigurat prin mijloace specifice.

Împrumutătorul avea obligația de a se abține de la producerea prejudiciului.

Cu alte cuvinte, buna-credință a băncii trebuie să transpară atât în manifestări negative, constând în abstențiune cât și manifestări active ce presupun un anume comportament, de natura celui anterior evocat (loialitate, prudență, temperanță în etapa precontractuală).

Câtă vreme nu se poate vorbi de risc natural asumat și nici de un risc convențional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat, acesta poate fi ușor dedus prin prisma titulaturii clauzei contractuale a rambursării creditului, or, în virtutea necesității unui echilibru contractual juridic între părți și a executărilor cu bună-credință a obligațiilor și drepturilor, profesionistul avea îndatorirea de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea unui tip de contract de credit care să includă mențiuni clare și precise referitoare la riscul valutar suport de părțile contractuale.

În cazul de față acest risc este suportat în exclusivitate de debitor și având în vedere că nu este prevăzută în contract această clauză, ea putând fi doar interpretată, nu se poate aprecia asupra faptului că riscul valutar intră în termenul "obiectul principal" al contractului.

Față de aceste considerente, recurenții solicită instanței de recurs să constate ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanta-recurenta acționând de pe o poziție inegală în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contactul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care s-a cerut constatarea acestui caracter, recurenții solicită dispunerea derulării în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Prin întâmpinările depuse de intimata-pârâtă C. România S.A., la 6 și 8 august 2018, s-a solicitat pe cale de excepție respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât hotărârea recurată are caracter definitiv de la pronunțarea sa și nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, precum și excepția nulității recursului față de împrejurarea că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 noiembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondate excepțiile de inadmisibilitate și nulitate a recursului invocate de intimată. A admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul acordat, recurenții au formulat cerere de suspendare a judecății cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte, analizând cererea recurenților a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Ulterior pronunțării soluției în cauza C-81/19, Înalta Curte a stabilit termen la data de 22 octombrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol și soluționării recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se susține că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Din această perspectivă, trebuia să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Tot, în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții susțin că riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat, acesta poate fi ușor dedus prin prisma titulaturii clauzei contractuale a rambursării creditului, or, în virtutea necesității unui echilibru contractual juridic între părți și a executărilor cu bună-credință a obligațiilor și drepturilor, profesionistul avea îndatorirea de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea unui tip de contract de credit care să includă mențiuni clare și precise referitoare la riscul valutar suport de părțile contractuale.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Referitor la cererea intimatei D. S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 4.046 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 126 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei D. S.A. suma de 4.046 RON, constând în onorariu avocațial.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și va obliga recurenții să plătească intimatei D. S.A. suma de 4.046 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. ROMANIA S.A.) și D. S.A. (fostă C. ROMANIA SA) - SUCURSALA BUZĂU.

Obligă recurenții la plata sumei de 4.046 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.