ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5144/2018

Asupra cererii de recurs de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4075/01.07.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenția de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 12.2 teza a II a, art. 12.3 și art. 12.4, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF - LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 1,8894 RON/CHF; a obligat pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus-menționat funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 1,8894 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, respectiv, 01.07.2037, reclamanta urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menționată; a obligat pârâtele să plătească reclamantei sumele achitate în plus în temeiul contractului sus-menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (1,8894 RON), sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâte; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenția de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 9.1 lit. a); a declarat nulitatea absolută a clauzei menționate anterior; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 6359 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, cu titlu de comision de acordare, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâte; a respins cererea reclamantei privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 12.2 teza I din Convenția de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007) ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare,care să prevadă restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 11.160 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că a data de 16.07.2007, între reclamanta C. și pârâta B. s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/1 130/3969, contract în baza căruia reclamanta a fost împrumutată cu suma de 635.990 CHF, pentru o perioadă de 360 de luni.

La data de 10.08.2010, ca urmare a "contractului de transfer" încheiat între cele două pârâte a fost încheiat un act adițional la contractul sus-menționat, acesta fiind primit de reclamantă la aceeași dată.

De asemenea, părțile au încheiat și un al doilea act adițional, fiind modificat art. 11 din contract privitor la polița de asigurare.

Prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv a patru articole din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/1 130/3969, clauze inserate în art. 12.2, 12.3, 12.4 și art. 9.1 lit. a), cu) următorul conținut:

- Art. 9.1 lit. a): pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: a) comision de acordare de 2,00% din suma inițială.

- Art. 12.2: rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/co-debitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la Bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/Co-debitorul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenței lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate.

- Art. 12.3: Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca, în mod irevocabil și necondiționat, să debiteze contul său curent în valuta creditului și orice alte conturi în alte valute deținute de către împrumutat/co-debitor la Bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plății ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor și a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform prezentului contract. Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni.

- Art. 12.4: Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către Împrumutatul/Co-debitorul a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni. Banca are dreptul, dar nu și obligația de efectua aceste operațiuni.

În ceea ce privește legea aplicabilă în cauză, tribunalul arată că, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care C. civ. din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de C. civ. din 1864 și de Codul comercial, astfel cum art. 6 alin. (2) din C. civ. din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră, din punctul de vedere al tribunalului sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. (1) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâtele având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. (2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Astfel cum art. 4 alin. (3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Art. 4 alin. (5) din aceeași Lege stabilește că "natura unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde". "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din textele legale anterior menționate instanța a concluzionat că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, cumulativ, două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul, și 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, Tribunalul a apreciat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Spre deosebire de caracteristicile contractelor negociate, trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară asupra celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Raportat la acestea, instanța a apreciat că raporturile juridice dintre părți au fost stabilite în baza unei contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece contractul de credit întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanta, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâta/pârâtele partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor celei dintâi, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantă; clauzele contractuale fiind rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei/pârâtelor, reclamantă doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a destinatarului de a influența conținutul și numărul clauzelor.

Prin probele administrate în cauză pârâtele, nu s-a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantă ar fi avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege.

Nu se poate reține că încheierea celor două acte adiționale probează "negocierea" dintre părți, în condițiile în care, pe de o parte, Actul adițional nr. x a fost încheiat ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 50/2010 în raport și de împrejurarea că între cele două pârâte a intervenit "un contract de transfer" a contractului de credit ce formează obiectul prezentului dosar, iar al doilea act adițional a privit doar clauza referitoare la polița de asigurare, menționată în art. 11 din contract, articol care nu face obiectul prezentului dosar.

În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 9 lit. a) din Convenția de credit nr. C2204/1130/3969 referitoare la perceperea unui comision de acordare a creditului, Tribunalul a reținut că acesta este în cuantum de 2,00%, echivalent a 6359 CHF calculat la valoarea inițiala a creditului și se plătește o singura data la prima tragere.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta B. S.A. nu a înțeles să formuleze apărări cu privire la perceperea acestui comision, limitându-se în a arăta că acest comision face parte din prețul contractului, fiind exceptat de la analiza/cenzura instanței judecătorești.

În privința acestei clauze, tribunalul a apreciat că motivul pentru care a fost perceput un astfel de comision nu este clar determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu. A constatat că terminologia folosită - comision de acordare nu este descrisă în cuprinsul condițiilor contractului încheiat de părți pentru ca reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care a fost percepută această sumă cu titlu de comision, din moment ce motivația perceperii acestui comision nu este detaliată în cuprinsul convenției de credit.

În această situație, tribunalul a apreciat că perceperea comisionului de acordare (2,00% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei consumatoare, și contravine bunei-credințe.

S-a subliniat faptul că operațiunile realizate de angajații băncii au fost anterioare creditării efective, iar viitorul client, reclamanta din prezenta cauză, nu a avut niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consuma și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtelor potrivit căreia acest comision nu poate forma obiectul analizei unei instanțe naționale, în condițiile în care, spre exemplu, în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, se consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate, în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Și susținerea acelorași pârâte potrivit căreia comisionul de acordare face parte din prețul contractului a fost înlăturată, în condițiile în care prețul contractului nu include și achitarea acestui comision. De altfel, pârâtele omit să aibă în vedere faptul că suma împrumutată reclamantei a fost diminuată cu suma de 6359 CHF, aceasta fiind trasă din împrumutul total, fără ca pârâtele să probeze în vreun fel că au respectat dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În concluzie, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care Tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenția de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 9.1 lit. a)., și, pe cale de consecință, a declarat nulitatea absolută a clauzei menționate anterior și a dispus restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâte.

În privința clauzelor inserate la art. 12.2, 12.3 și 12.4 din Convenția de credit nr. C2204/1130/3969 încheiată de părți, referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, cu suportarea riscului valutar doar de una din părți, Tribunalul a arătat că, de esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice, este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte se obliga să dea, să facă sau să se abțină de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă unei părți îi incumbă numai obligații fără a beneficia în schimb și de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, părțile nemaiaflându-se pe poziții de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situația în care una din părți este persoană juridică, iar cealaltă persoană fizică.

În speță, Tribunalul a apreciat că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele inserate în art. 12.2 teza a II-a, art. 12.3 și art. 12.4 și prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe și obligații corelative.

În analiza caracterului abuziv al acestor clauze, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Tribunalul a reținut că, nesocotind dispozițiile contractuale, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părți, pârâtă și-a rezervat dreptul "de a realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenței lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare (...) că are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate" (art. 12.2 teza a II a); "Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca, în mod irevocabil și necondiționat, să debiteze contul său curent în valuta creditului și orice alte conturi în alte valute deținute de către împrumutat/co-debitor la Bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plății ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor și a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform prezentului contract (...) Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni (art. 12.3)" "Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar (...) conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către Împrumutatul/Co-debitorul a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni (...) Banca are dreptul, dar nu și obligația de efectua aceste operațiuni" (art. 12.4).

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

Or, prin necircumstanțierea, în niciun mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, la modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire "la valabilitatea" acestei monede, pârâtele neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deși aveau această obligație. Această modalitate de exprimare, în opinia Tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze și taxe sau devalorizarea monedei CHF era necesară și proporțională scopului urmărit.

Tribunalul a apreciat că și pârâtele trebuie să își asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare, iar nu numai consumatorul, care, în cazul de față a suportat exclusiv creșterea cursului valutar.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța a considerat că articolele sus-menționate acordă pârâtei o serie de drepturi pentru motive necunoscute de reclamantă, care scapă aprecierii acesteia și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, Tribunalul a menționat că, în cauza C 92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolele 3 și 5 din Directiva 93/13 coroborate cu articolul 3 alin. (3) din Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE trebuie interpretate în sensul că, în scopul de a aprecia dacă o clauză contractuală standard, prin care o întreprindere de distribuție își rezervă dreptul să modifice costurile furnizării gazelor naturale, respectă sau nu respectă cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin aceste dispoziții, prezintă printre altele, o importanță esențială: aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare și aspectul dacă facultatea de reziliere conferită consumatorului poate, în condițiile concrete, să fie realmente exercitată.

În aceeași ordine de idei, Tribunalul a constatat că la momentul încheierii contractului (anul 2007) pe fondul unei campanii publicitare agresive, contractarea unor astfel de credite în CHF s-a prefigurat a fi mai avantajoasă față de alte oferte de creditare în RON sau în euro, în condițiile în care CHF este o monedă care nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu este folosită în tranzacțiile civile sau comerciale, în numerar sau prin virament bancar (părțile au încheiat contractul în CHF, dar achiziționarea imobilului nu s-a realizat în această monedă). Creditul în CHF era, la acel moment, un produs nou pe piață, iar informațiile corespunzătoare cu privire la istoricul evoluției francului elvețian și riscurile generate de variațiile cursului de schimb valutar lipseau, deși pârâtele, acționând ca profesioniști (comercianți) în domeniul financiar aveau cunoștințele necesare care să le permită o avertizare a consumatorului cu privire la devalorizarea acestei monede. În acest context, reclamanta și-a asumat obligația de a returna creditul la termenele și cuantumurile din contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-leu din perioada respectivă.

Deși la momentul încheierii contractului cursul valutar leu - CHF era de 1,8894 RON/CHF, în prezent acesta este de 4,2117 RON/CHF, fără ca, în această perioadă (deși părțile au încheiat două acte adiționale) pârâta să informeze consumatorul cu privire la evoluția pieței valutare, preferând să lase consumatorul să suporte singur riscul valutar.

Așadar, deși francul elvețian a avut o evoluție spectaculoasă, valoarea acestuia crescând cu 222,9% în raport de moneda națională, cu consecințe directe asupra obligațiilor reclamantei de restituire a ratelor, ceea ce, în opinia Tribunalului a produs un dezechilibru major cu privire la prestațiile reciproce ale părților, în detrimentul reclamantei, cu efectul obținerii unui profit la care nici măcar banca nu l-a anticipat, fără să existe o contraprestație din partea acesteia. Altfel spus, reclamanta este obligată, la prestații vădit disproporționate în raport cu cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Caracterul conștient al actului juridic, reamintește Tribunalul părților, impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit disp. art. 969 alin. (1) C. civ., se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Având în vedere că, pe de-o parte, piața valutară evoluează diferit inclusiv în funcție de politica statului emitent al valutei în cauză, precum și că, pe de altă parte, expresiile de natura "dreptul Băncii de a efectua conversia valutară; de a debita conturile împrumutatului, că împrumutatul suportă toate comisioanele, spezele și taxele pentru conversia monetară", nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate. Tribunalul a considerat că inserarea unor astfel de expresii nu sunt obiectiv determinate sau determinabile, astfel încât se poate susține că prevederile contractuale analizate menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a face conversia valutară funcție de propriul curs valutar, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.

În aceeași ordine de idei, Tribunalul a considerat că pârâtele nu au respectat obligația de informare a clienților, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanta, aceasta neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expune în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

A constatat tribunalul că obligația de informare a fost nesocotită de pârâte, acestea, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directiva 2008/48/CE, având obligația de a atrage atenția reclamantei consumatoare asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate, de a explica riscurile implicate de un credit în moneda "exotică" CHF, să furnizeze informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligații care nu au fost probate că au fost îndeplinite.

Tribunalul a reținut că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamantei fiind singura obligată să suporte deprecierea cursului valutar, fără ca pârâtele să fie afectate în vreun fel. Pârâtele, cu rea-credință au format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că creditul în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu a prezentat dezavantajele acestui produs. Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și de a anticipa întinderea obligațiilor sale. Pârâtele au stipulat în convenția încheiată cu reclamanta obligația acesteia de a suporta exclusiv eventualele diferențe de schimb valutar, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestei obligații. Așadar, în cazul dublării/triplării valorii CHF în raport cu moneda națională, convenția de credit încheiată de părți dobândește un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut. Or, având în vedere că nu doar debitul principal, dar și dobânda percepută pentru credit sunt plătite în CHF la cursul de schimb de la momentul plății, se creează, în opinia Tribunalului, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul creșterii francului elvețian cu 222,9%, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, speculativ chiar, în dauna consumatorului.

Au fost reținute și cele dispuse în cauza C-26/13, Kasler și Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13 CEE, unde Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor sau consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căruia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual, că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care îl caracterizează. O astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca incluzând o remunerație al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Art. 4 alin. (2) din Directivă presupune ca și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al prețului sau remunerației față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor și cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate. Curtea stabilește că plata în cadrul ratelor împrumutului a sumelor rezultate din diferența dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului) nu poate fi considerată ca fiind o "remunerație" pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Decizia Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează că este necesar ca și consumatorul să poată aprecia consecințele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcționalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele negative economice care rezultă din faptul încheierii contractului.

Clauza de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanta astfel că, Tribunalul a constatat caracterul prestabilit și impus consumatorului contractului de credit, acesta exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influenta natura lor. Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piață, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumator, Tribunalul a apreciat că, pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul producerii de efecte juridice, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, calcularea ratelor și plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Analizând clauzele contestate prin raportare la dispozițiile art. 966 - 970 C. civ. 1864, rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Neputând înlătura sau limita aceste obligații, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Tribunalul nu împărtășit opinia reclamantei potrivit căreia restituirea sumei împrumutate ar trebui să fie făcută în moneda națională (art. 12.2 teza I), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamantă, iar pe de altă parte, prin denominare, în opinia Tribunalului s-ar nesocoti dispozițiile art. 1579 C. civ. dar și cele ale art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Tribunalul a apreciat că apărarea pârâtelor potrivit căreia, prin înghețarea cursului valutar, se încalcă principiul nominalismului monetar este lipsită de fundament legal, în condițiile în care reclamanta trebuie să restituie, în continuare, împrumutul tot în CHF (moneda contractului), restituind "aceeași cantitate și calitate de bunuri primite" . A considerat că pârâtele nu sunt dezavantajate în vreun fel (inclusiv, prin reducerea profitului acestora) prin înghețarea cursului valutar, având în vedere, pe de o parte, că aceasta nu a probat că, la rândul lor s-ar fi împrumutat de pe piața valutară externă, la un curs valutar CHF "exagerat de ridicat" astfel că "ar fi nevoită să restituie" valuta la aceeași valoare, iar pe de altă parte, apreciază Tribunalul că pârâtele au avut grijă să se pună la adăpost față de orice "cutremur" al pieței valutare în împrumuturile acordate, această protecție fiind evidentă și din modul de formulare al celorlalte clauze contractuale și care nu au fost atacate de reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 1004/A pronunțată la data de 06.06.2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 1036 pronunțată la data de 07.06.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B., a casat Decizia civilă nr. 1004/A/2016 și a trimis cauza în vederea rejudecării apelului, constatând că este incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ. întrucât deși în cuprinsul considerentelor instanța a motivat apelul în sensul admiterii acestuia, dispozitivul conține soluția contrară, aceea de respingere.

În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin Decizia civilă nr. 2007A din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. S.A, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea și a menținut soluția primei instanțe privind excepțiile.

Analizând sentința apelată prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/200, legea instituie o prezumție a lipsei de negociere în contractele standard încheiate între consumatori și profesioniști, revenind acestora din urmă sarcina de a face dovada contrară.

În cauză, cum în mod corect a reținut și prima instanță, apelanta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii directe cu intimata-reclamantă.

Astfel, negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, respectiv inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut caracterul nenegociat al contractului.

Analizând criticile apelantei-pârâte referitoare la comisionul de acordare, Curtea are în vedere prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acest text de lege preia în legislația internă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Deopotrivă, Curtea reține cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României, respectiv: că "domeniul de aplicare exact al noțiunilor "obiect [principal]" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. g) din Directiva 2008/48" (par. 47); că, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (parag. 49); că "clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul [principal al] contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat" (parag. 55); că "clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor" (parag. 56).

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile menționate anterior, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestație esențială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În raport de cele expuse anterior, Curtea a apreciat că acea clauză care reglementează comisionul de acordare nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. În opinia Curții, prestația esențială - obiectul principal al contractului de credit este reprezentată de suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, față de cele expres statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Intimata-reclamantă a contestat și cuantumul comisionului de acordare sub aspectul caracterul justificat al valorii percepute, arătând că nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate. Această susținere poate fi analizată prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât vizează caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat. Prin urmare, pentru ca instanța să poată cenzura acest aspect, este necesar ca clauzele contestate să nu aibă caracter clar și inteligibil.

În contractul de credit încheiat între părți a fost prevăzut un comision de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, reținut în valuta creditului de către bancă în momentul în care creditul este pus la dispoziția împrumutatului.

Or, astfel cum a statuat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza amintită anterior, cuantumul corespunzător sau nu al acestui comision nu poate face obiectul analizei instanței întrucât nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (parag. 55).

Curtea mai reține că din însăși denumirea comisionului rezultă rațiunea perceperii sale, respectiv susținerea activității de acordare a creditului, activitate ce implică, în mod evident, operațiuni de monitorizare și înregistrare, costuri și resurse din partea băncii. De altfel, legalitatea perceperii unor astfel de comisioane a fost confirmată ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010, care a transpus Directiva 2008/48/CE, act normativ ce a prevăzut posibilitatea ca profesionistul să beneficieze de contravaloarea acestor servicii fără a fi nevoie să le detalieze în contract.

Față de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că această clauză are caracter clar și inteligibil și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, așa încât în mod nelegal prima instanță a reținut caracterul abuziv al acestuia, motivul de apel fiind întemeiat.

Cât privește dispozițiile Legii nr. 190/1999, invocate de intimata-reclamantă, Curtea a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din această lege, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare. Art. 2 lit. c) din același act normativ definește creditul ipotecar pentru investiții imobiliare ca fiind creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. este acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă sau cu altă destinație decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior; 2. acordarea creditului este garantată cel puțin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiției imobiliare pentru finanțarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțată.

Raportând contractul de credit încheiat între părți la aceste dispoziții legale, Curtea a constatat că acesta nu reprezintă un credit ipotecar pentru investiții imobiliare. Astfel, din însăși denumirea contractului reiese că este vorba de un credit pentru nevoi personale, iar nu în scopul efectuării de investiții imobiliare. Totodată, nu este menționată în cuprinsul contractului vreo investiție imobiliară în considerarea căruia să fi fost acordat creditul și asupra căreia să fie constituită o ipotecă în vederea garantării acestuia. Așadar, prevederile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecății.

Pronunțându-se și asupra motivului de apel referitor la moneda în care a fost acordat creditul, Curtea a reținut în prealabil că în contract a fost prevăzută obligația reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, aceasta fiind obligată să suporte riscul valutar aferent acestei monede.

Întrucât anterior pronunțării prezentei decizii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Curtea a urmărit să valorifice statuările instanței de la Luxemburg.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în data de 20.02.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuție în dosarul de față.

Conform hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept (parag. 29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului (parag. 41), este exprimată într-un mod clar și inteligibil (parag. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credinței și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ. Analiza îndeplinirii condițiilor enunțate mai sus se face în ordinea indicată de Curte, iar în măsura în care una dintre condiții nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiții.

Având de verificat îndeplinirea primei condiții în litigiul de față - dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern - Curtea a constatat că art. 4.1. din contract - orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul - reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. 1864; astfel, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract; interpretarea dată de apelantă prevederilor art. 1578 alin. (2) și art. 1579 C. civ. este, în opinia Curții, străină de obiectul cauzei, vizând cu totul alte situații decât cea din prezenta cauză.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul