ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1769/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 1 august 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) obligarea acesteia la repararea prejudiciului produs ca urmare a retrocedării imobilului situat în Băile Govora, județul Vâlcea, compus din B. și teren în suprafață de 1.187,17 mp ("B."), imobil având valoarea de 492.973 RON, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Vâlcea, excepția netimbrării, excepția prematurității, excepția prescripției, excepția inadmisibilității, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. a chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ("Statul Român") solicitând să fie obligat chematul în garanție la plata către A.A.A.S. a sumei solicitate de A.

Chematul în garanție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanție a Statului Român de către A.A.A.S., iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 538 din 3 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015, iar prin sentința civilă nr. 3021 din 29 mai 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Prin decizia nr. 1876 din 24 septembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, iar prin încheierea nr. 64 din 20 noiembrie 2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a acestei secții și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Tribunalului Vâlcea.

Dosarul fost înregistrat pe rolul secției I Civile a Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2015*.

Prin încheierea de ședință din 18 martie 2016, instanța a încuviințat cererea de chemare în garanție și, la același termen de judecată, a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâtă, respectiv excepția netimbrării, excepția prematurității, excepția prescripției, excepția inadmisibilității, respingând excepția netimbrării ca rămasă fără obiect, excepția prematurității, ca neîntemeiată, și a unit cu fondul excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii.

Reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 1.248.500 RON (compusă din 1.077.600 RON valoare constructivă vilă și 170.900 RON valoare teren).

Prin sentința civilă nr. 1529 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepțiile invocate de pârâta A.A.A.S., respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta A.A.A.S. să plătească reclamantei suma de 37.200 euro (echivalent în RON) despăgubiri pentru teren și 239.300 euro (echivalent în RON) despăgubiri pentru construcție și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat chematul în garanție să plătească pârâtei A.A.A.S. suma de 276.500 euro (echivalent în RON), la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru teren și construcții, și suma de 14.072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A.A.A.S. și Statul Român.

Prin decizia nr. 353/A-C din 13 iunie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de pârâta A.A.A.S.; a schimbat sentința în sensul că a dispus obligarea A.A.A.S. să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând valoarea contabilă a bunurilor (vilă plus teren), astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunurilor din patrimoniul societății, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii și a dispus obligarea chematului în garanție la plata sumei menționate către A.A.A.S., menținând în rest sentința; a respins apelul formulat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea ("Statul Român") împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea căii de atac formulate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esență, următoarele:

Partea arată că decizia atacată nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii deoarece, pe de o parte, instanța de apel a admis în parte apelul pârâtei A.A.A.S. numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor ce se cuvin recurentei-reclamante, iar pe de altă parte, nu au fost administrate probe din care să reiasă data și punctul de plecare în calculul valorii contabile a imobilului vizat. Astfel, mai arată recurenta-reclamantă, soluția instanței se situează la nivel de principiu, astfel cum rezultă din interpretarea dată de instanța de apel raportului de expertiză întocmit în cauză. Se mai afirmă că instanța de apel ar fi trebuit să dispună completarea sau refacerea probatoriului pentru a pronunța o hotărâre care să poată fi pusă în executare. Aceste critici sunt subsumate de parte motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că decizia atacată încalcă normele de drept material prevăzute de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În opinia aceleiași părți, instanța de apel a schimbat în parte sentința fără a aplica normele de drept incidente, fără a administra probe concludente și utile și fără a se pronunța asupra fondului atunci când a reținut expres că din actele și lucrările dosarului nu rezultă care este valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul reclamantei. Autoarea căii de atac circumscrie aceste critici cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.A.A.S. a solicitat admiterea căii de atac declarate, invocând, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că soluțiile instanțelor de fond și de apel de a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune încalcă dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și ale Legii nr. 137/2002 republicată. Conform art. 39 din Legea nr. 137/2002, o cerere prin care se atacă un act sau o operațiune prevăzută de această lege, de O.U.G. nr. 88/1997 sau de celelalte legi speciale din domeniul privatizării este de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actului atacat sau de la data nașterii dreptului. Față de aceste dispoziții legale coroborate cu cele ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, recurenta-pârâtă apreciază că termenul de o lună a început să curgă de la momentul în care hotărârea judecătorească invocată de reclamantă a rămas irevocabilă și că acțiunea este prescrisă.

Autoarea căii de atac susține că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată deoarece A.A.A.S. nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în discuție și nu a transmis cumpărătorilor, prin contractele de vânzare-cumpărare acțiuni, un drept de proprietate asupra activelor societății privatizate, ci numai asupra acțiunilor, iar recurenta-reclamantă nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni. Se mai susține că despăgubirile pot fi acordate numai dacă imobilele ce au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc și în capitalul social.

Prin cererea de recurs se critică și soluția instanței de apel de a admite în parte acțiunea formulată de recurenta-reclamantă și de a obliga A.A.A.S. să plătească valoarea contabilă a bunurilor (vilă plus teren), astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunurilor din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Recurenta-pârâtă arată că a vândut 80,23% din acțiunile societății privatizate și că, în mod neechitabil, este obligată să plătească singură o despăgubire mai mare decât valoarea capitalului social deținut de stat în cadrul societății privatizate. În opinia sa, valoarea prejudiciului ar trebui să se raporteze la proporția valorii bunului restituit față de capitalul social la care se aplică procentul de acțiuni care a fost vândut și la prețul încasat, fiind astfel reparabil numai prejudiciul direct. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv valoarea contabilă a acestuia din dosarul de privatizare, precum și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 (care a înlocuit art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997) care limitează valoarea despăgubirilor acordate la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Se invocă și Decizia nr. 18/2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că despăgubirile trebuie să se raporteze la valoarea contabilă a imobilului reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunurilor din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, și nu la valoarea de piață.

Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind corecte soluțiile instanțelor de fond și de apel de admitere a cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul prevederilor art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 223 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Statul Român este garantul îndeplinirii obligațiilor asumate de către instituțiile publice, inclusiv a celor menționate la art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin memoriul de recurs, recurentul-chemat în garanție Statul Român a solicitat admiterea căii de atac formulate și exonarea sa de la plata oricăror cheltuieli de judecată, invocând următoarele:

Recurentul-chemat în garanție susține că decizia atacată nu respectă prevederile legale în vigoare la momentul formulării cererii de recurs și reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, ale Legii nr. 137/2002 și ale O.U.G. nr. 221/2008. Se arată că această parte nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu se referă în mod expres la Statul Român prin Ministerul Finanțelor, entitatea implicată în privatizarea reclamantei Băile Govora S.A. fiind Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, succesoare a Fondului Proprietății Statului. Conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, entitatea implicată în privatizare este cea care răspunde și pentru plata despăgubirilor, în opinia recurentului-chemat în garanție.

Autorul căii de atac prezintă în continuare un punct de vedere referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru a întări susținerile conform cărora calitatea de garant a Statului Român în respectarea obligațiilor prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 nu naște o obligație de plată în sarcina acestuia.

Se mai afirmă că prin art. 7 din O.U.G. nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale se dispune înființarea Ministerului Finanțelor Publice, temei legal care, în opinia recurentului, sprijină excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Într-o altă critică, se arată că instanța de apel a încălcat Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deoarece a stabilit o despăgubire care nu respectă ideea de proporționalitate dintre ponderea activului în discuție în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost vândute la momentul încheierii contractului de privatizare și la momentul retrocedării bunului. Recurentul-chemat în garanție apreciază că soluția corectă era aceea de a acorda despăgubiri raportat la valoarea contabilă a imobilului, așa cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective din patrimoniul societății, actualizate cu indicele de inflație, și că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.072 de RON, astfel cum a dispus instanța de fond.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de A.A.A.S. și de Statul Român ca nefondate.

Recurenta-pârâtă A.A.A.S. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de A. și de Statul Român ca nefondate.

Recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă au formulat răspunsuri la întâmpinările depuse de aceste părți față de recursurile declarate.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 27 mai 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă A.A.A.S. și de recurentul-chemat în garanție Statul Român împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019 și s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 30 septembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanța supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 din același cod, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel s-a pronunțat prin dispozitiv doar asupra unei chestiuni de principiu, obligând recurenta-pârâtă la plata unei despăgubiri egale cu valoarea contabilă a imobilului, așa cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective din patrimoniul societății privatizate, actualizate cu indicele de inflație, fără a administra probe care să stabilească în concret care este această valoare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele redând obiectul cererii, expunerea situației de fapt reținută de instanță, cu trimitere la probele administrate, analiza structurată a susținerilor părților și motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de apel nu a soluționat cauza în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că acest motiv poate fi invocat atunci când decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material.

Recurenta-reclamantă invocă cu titlu formal încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2011, dar nu dezvoltă critici concrete care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Partea arată că instanța de apel a schimbat în parte sentința fără a aplica normele de drept incidente, fără a administra probe concludente și utile și fără a se pronunța asupra fondului atunci când a reținut expres că din actele și lucrările dosarului nu rezultă care este valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul reclamantei. Prin aceste afirmații, se readuc în discuție aspecte de netemeinicie și se exprimă de fapt nemulțumirea părții față de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză și a analizat situația de fapt, aspecte care sunt incompatibile cu instituția recursului.

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de menținere a obligației recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată vor fi înlăturate întrucât din decizia recurată rezultă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 451 și 453 C. proc. civ., constatând că acțiunea a fost admisă în parte.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S., Înalta Curte constată că deși această parte nu a indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază cererea de recurs, criticile formulate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și va analiza susținerile recurentei-pârâte din această perspectivă.

Această parte a criticat soluția prin care instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, excepții care au fost unite cu fondul, soluția prin care a fost obligată recurenta-pârâtă la plata despăgubirii la valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul recurentei-reclamante, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece în mod corect a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002. Contractul de privatizare prin care antecesoarea recurentei-pârâte a vândut acțiunile pe care le deținea la A. a fost încheiat în anul 1999 astfel că se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 în forma sa inițială, înainte de modificarea prin Legea nr. 137/2002. Deoarece în speță este incident termenul general de prescripție de 3 ani și acesta curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea imobilului în discuție (27 noiembrie 2013), iar acțiunea a fost depusă la 1 august 2014, rezultă că această acțiune a fost formulată înăuntrul termenului prevăzut de lege și că soluția instanței de apel prin care a fost menținută sentința pe acest aspect este corectă.

Instanța de recurs va înlătura și criticile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii formulate de recurenta-reclamantă. Din interpretarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, rezultă că în cazul în care bunurile imobile din patrimoniul societăților privatizate au fost retrocedate foștilor proprietari, instituția publică implicată în procesul de privatizare are obligația legală de a acoperi prejudiciile cauzate societăților privatizate prin hotărârile de retrocedare. Din această perspectivă, nu prezintă relevanță dacă instituția publică implicată în procesul de privatizare, în speță recurenta-pârâtă, a deținut în mod direct dreptul de proprietate asupra B. și nici faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nu au fost înstrăinate active ale societății privatizate. Obligația de despăgubire este o obligație care rezultă din lege și soluția instanței de apel de a menține dispozițiile sentinței prin care tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată este admisibilă este una corectă.

Recurenta-pârâtă critică decizia curții de apel și sub aspectul admiterii apelului formulat de această parte în ceea ce privește modul de stabilire a valorii despăgubirii datorate recurentei-reclamante. Nici aceste critici nu pot fi reținute deoarece partea nu aduce argumente care să susțină nelegalitatea deciziei atacate, reluând susținerile din apel prin care arată că nu au fost respectate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 care limitează valoarea despăgubirii la 50% din prețul încasat. Față de dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care în cazul contractului de privatizare în discuție rămân în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, modificată, limita de 50% pe care o invocă recurenta-pârâtă nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă face referire la Decizia nr. 18/2011 pronunțată de această instanță în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie care a fost avută în vedere de curtea de apel atunci când a admis în parte apelul formulat de recurenta-pârâtă, dar nu rezultă din memoriul de recurs în ce mod a greșit instanța de apel în aplicarea acestei decizii.

Analizând recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Statul Român, instanța supremă reține că deși partea nu a indicat motivul de nelegalitate pe care își întemeiază cererea de recurs, aceste critici pot fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a recurentului-chemat în garanție, se constată că normele legale în temeiul cărora instanțele devolutive au admis această cerere, respectiv art. 32

4

alin. (4) și alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, au fost corect aplicate. Conform acestor dispoziții legale, statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în art. 32

4

, inclusiv a obligațiilor de despăgubire a societăților privatizate (cum este și cazul recurentei-reclamante) în situația în care acestea sunt deposedate de imobilele din patrimoniul prin efectul unor hotărâri de retrocedare definitive și irevocabile.

Punctul de vedere referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu este relevant în cauză deoarece nu reprezintă o veritabilă critică a deciziei recurate și reflectă un alt raport juridic decât cel care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Criticile care se referă la modul în care s-a efectuat raportul de expertiză dispus în faza de fond reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot fi avute în vedere în stadiul procesual al recursului. Mai mult decât atât, din memoriul de recurs rezultă că recurentul-chemat în garanție critică soluția prin care valoarea despăgubirii a fost stabilită în funcție de concluziile raportului de expertiză, care este soluția pronunțată de tribunal și nu de curtea de apel. Partea arată că soluția corectă este cea prevăzută de Decizia nr. 18/2011, dar ignoră faptul că instanța de apel s-a pronunțat tocmai în acest sens și nu aduce critici concrete deciziei pronunțate de această din urmă instanță.

Solicitarea recurentului-chemat în garanție de a fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 14.072 RON nu poate face obiectul analizei în prezenta cale de atac deoarece partea a fost obligată la plata acestei sume prin sentință și nu a invocat acest aspect în mod distinct în apel. Judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă A.A.A.S. și de recurentul-chemat în garanție Statul Român împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) și de recurentul chemat în garanție STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - legal reprezentat de D.G.R.F.P. CRAIOVA - A.J.F.P. VÂLCEA împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.